Bucovina Profundă

5 octombrie 2011

5 octombrie: Pomenirea Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993)

Filed under: Parintele Staniloae,sfinti contemporani,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 09:36

Pr-Staniloae-4

5 octombrie:

pomenirea celui între sfinți

părintele nostru, sfințitul mucenic

Părintele Dumitru Stăniloae

(1903-1993)

 Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român şi unul din cei mai mari teologi ortodocşi din toate timpurile, s-a născut la 16 noiembrie 1903 la Vlădeni, jud. Braşov. Membru de onoare al Academiei Române, profesor universitar, dogmatist de renume mondial, scriitor şi ziarist. A lucrat 45 de ani la traducerea lucrării Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii (în 12 volume).

A urmat liceul Andrei Şaguna din Braşov (1914-1922), Facultatea de Litere din Bucureşti (doar primul an) continuând cu cea de Teologie din Cernăuţi, 1923-1927. Doctor în Teologie la Cernăuţi, 1928. Este trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la studii în Atena (1927-1928), Munchen şi Berlin (1928-1929) pentru a se specializa în Dogmatică şi Istorie bisericească. Reîntors în ţară, devine profesor suplinitor (1929), provizoriu (1932), titular în 1935 de Dogmatică la Academia teologică din Sibiu şi rector în anii 1936-1946. A mai predat apologetică, pastorală şi greacă. Din ianuarie 1934 până în mai 1945 este redactor la publicaţia Telegraful Român. Diacon (1931), preot (1932) şi protopop stavrofor (1940). În 1946 a fost silit să demisioneze din postul de rector la presiunile comuniştilor (Petru Groza) şi la intrigile unor colegi-profesori colaboraţionişti cu noul regim.

În 1947 este transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de Ascetică şi Mistică. În 1948 a fost încadrat profesor titular de Teologie Dogmatică şi Simbolică.

La 5 septembrie 1958 este arestat de securitate, alături de membrii Rugului Aprins şi condamnat la 5 ani închisoare. Trimis la Aiud în 1959 şi eliberat în anul 1963.

În 1968 este invitat la Freiburg şi Heidelberg de către profesorul Paul Miron pentru a susţine conferinţe. Este ales Doctor Honoris Causa al Institutului ortodox Saint Serge din Paris, 1981. În 1990 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1991 este membru titular, în acelaşi an fiind ales Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie din Atena. În 1992 primeşte titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Trece la cele veşnice la 5 octombrie 1993 şi este înmormântat la mănăstirea Cernica.

Din lucrările sale menţionăm: Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu ţările româneşti, Cernăuţi, 1929 (teză de doctorat); Catolicismul de după război, Sibiu, 1933; Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939; Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942; Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938; Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943; 1947. Filocalia, vol. I şi II, Sibiu, 1947; Filocalia, vol. III şi IV, 1948; celelalte volume apar până în 1992. Teologia Dogmatică Ortodoxă, 3 vol., Bucureşti, 1978; Teologia Dogmatică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, 2 vol., Bucureşti, 1958 ( în colaborare cu prof. Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran şi Ioan Petreuţă); Teologia Morală Ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. III, Spiritualitatea Ortodoxă, Bucureşti 1981; Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova 1986; Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova 1987; Studii de teologie dogmatică şi ortodoxă, Craiova 1990; Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Craiova 1992; Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Bucureşti 1993; Comentarii la Evanghelia lui Ioan, Craiova 1993; Iisus Hristos lumina lumii, Bucureşti, 1993; Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Antologie, 1993. Ortodoxie şi Românism; Naţiune şi creştinism (postume).

Lucrări istorice: Din urmările Edictului de toleranţă în ţinutul Făgăraşului, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1943; Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Buc, 1973; De ce suntem ortodocşi?(români); sute de articole şi studii teologice. (cf. pr.prof.dr. M. Păcurariu, „Dicţionarul teologilor români”)

Personalitatea părintelui Stăniloae este bine cunoscută de aceea menţionăm câteva mărturii din închisorile comuniste despre sfinţenia sa.

„29 iunie 1962. Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice!…

Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat. Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament.

Trebuie să beneficiez la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului Părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi este forma autentică a Creştinismului.”

„Vorbesc eu primul [la Reeducarea din Aiud]. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nici o formă. Dar în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare, referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc, şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot… Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

– Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar… Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume.”    (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 9)

 

După ieşirea din închisoare, părintele Stăniloae a spus: „În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru” (cf. Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, Iaşi, 2002, p.236).

„Lângă mine se nimerise un bătrânel, slab, deosebit de sfios. Părea că-şi cere iertare pentru vreo stângăcie involuntară. Zilele Crăciunului au trecut, pot spune, plăcut. Bătrânelul, despre care am aflat curând că este părintele Stăniloae (!) marele teolog, ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea se lăsa o linişte deosebită. Erau cu noi 8 preoţi, printre care şi un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect deosebit şi cu religiozitate. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? Mai putea fi vorba de răzbunare sau de ură? Toate se topeau sub glasul blând, slăbit al celui mai strălucit reprezentant al ortodoxiei, care-şi ducea şi el crucea pentru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre alţi osândiţi, şi ei apărători ai neamului şi al bisericii sale. În condiţiile acelea vorba lui era balsam; un neaşteptat dar ceresc pentru mulţimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci de la Aiud.

Dragostea ce se revărsa din cuvântările sale ne încălzea şi ne ţinea de foame. Puteam eu oare – şi nu numai eu – să-l las să spele pe jos cimentul îngheţat sau să ducă tineta? Eram încă în putere la cei 36 de ani şi nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indicau educaţia creştină şi morală legionară. Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâtă ridicare a mâinii:

– Nu dragul meu! Ai pedeapsă mare, nu te voinici! Păstrează-te cât se poate, nu se ştie cât vom sta pe aici. Eu… voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce în celular. Acolo nu este aşa de frig, suntem mai apăraţi.

Am insistat, dar nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba-l simţeam cum încearcă să mă ocrotească. Aşa făceau toţi. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce-o aveam. Dragostea creştină, spiritul de sacrificiu nu erau doar vorbe în temniţa Aiudului. Am stat acolo, în izolările dintre Zarcă şi celular, cam 10 zile cât a durat curăţenia generală.

Doream tare mult ca părintele Stăniloae să cadă cu noi în celulă, dar n-a fost să fie; socotelile administraţiei erau altele sau poate cine ştie, întâmplarea. La întoarcerea în celular părintele Stăniloae a nimerit la trei celule dincolo de noi. Aceasta nu însemnă că pierdusem contactul cu înţelepciunea părintelui Dumitru Stăniloae; prin morse ne comunica cu competenţă şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el cât şi pentru cel ce recepţiona. Era un izvor de înţelepciune. Era lumina din întunericul ce ne înconjura, hrana sufletească, sprijinul harului Dumnezeiesc ce se revărsa peste noi prin robul său Preotul, martirul, Dumitru Stăniloae.” (Ilie Tudor, „Un an lângă Căpitan”, ediţia 3, 2009)

“Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

 

Alte articole:

 

 

Reclame

2 comentarii »

  1. […] Iata ce aflam din articolul 5 octombrie: Pomenirea Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993): […]

    Apreciază

    Pingback de 5 octombrie: Pomenirea Parintelui DUMITRU STANILOAE (1903-1993) « Saccsiv's Weblog — 5 octombrie 2011 @ 13:13 | Răspunde

  2. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 110 ani de la naşterea sa pământească şi 20 ani de la naşterea sa în ceruri…

    Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!… Anul acesta – 2013 prăznuim împlinirea a 110 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 20 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!… Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a închinat şi dedicat acest an, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!… Totodată, pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.
    Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.
    Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.
    Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.
    Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hristos – Domnul şi Mântuitorul. De la Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Dumitru Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.
    Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.
    Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Dumitru Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.
    Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le descopere. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
    Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.
    În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.
    Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.
    S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.
    În încheiere voi spune doar că Părintele Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.
    Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

    Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
    Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

    Cu aleasă preţuire şi multă recunoştinţă,
    Drd. Stelian Gomboş

    Apreciază

    Comentariu de Stelian Gombos — 13 septembrie 2013 @ 11:07 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: