În contextul reluării dezbaterilor privind uniunile consensuale (parteneriatele civile), cu două noi propuneri legislative aflate pe rolul comisiilor Senatului (una asumată de USR și UDMR, a doua de ALDE), preluăm această analiză a proiectelor de lege semnată de doamna sociolog Teodora Mîndru, analiză publicată pe siteul Cultura Vieții.
O perspectivă sociologică
asupra proiectului legii
Parteneriatului civil
(uniunii consensuale)
Prin intenția manifestă de asimilare a partenerilor cu soții și a grupului social astfel format cu familia întemeiată prin căsătorie, cu scopul de a obține aceeași recunoaștere juridică și socială, aceeași ocrotire din partea statului și aceleași drepturi – dar fără aceleași obligații și contribuții la binele social general – apreciem că inițiatorii urmăresc în fapt un scop similar cu legiferarea „căsătoriei” între persoane de același sex.
Acest demers legislativ urmărește:
- schimbarea naturii juridice a căsătoriei de la act juridic nepatrimonial bilateral al cărui conținut este fix la un contract negociabil, deschis permanentei alterări.
- deplasarea scopului familiei dinspre nașterea și creșterea copiilor, dinspre asigurarea interesului superior al acestora, către satisfacerea interesului partenerilor.
- înlocuirea criteriului generozității față de societate prin asigurarea continuității biologice a acesteia cu criteriul satisfacerii interesului propriu al partenerilor.
- introducerea în practica juridică a ideii că un grup social care „nu dorește” să se încadreze în legislația existentă poate pretinde o lege care să-i satisfacă dorințele, indiferent de circumstanțe.
Nu este demonstrată necesitatea legiferării propuse
În România nu s-a efectuat nicio cercetare privind necesitatea și suportul populației pentru reglementarea uniunilor consensuale, iar conform datelor disponibile, concubinajul este o în general situație provizorie (amânarea/probarea căsătoriei), nu o opțiune de viață. Din acest punct de vedere, Expunerea de motive la propunerea legislativă este serios viciată.
Motivul principal invocat în expunerea de motive ar fi acela că, întrucât „românii aleg din ce în ce mai mult să trăiască în familii de facto, dar fără protecția juridică aferentă unei relații recunoscute legal și înregistrate” atunci „este necesară adoptarea unui cadru legal special care să reglementeze parteneriatul civil.”
În continuare sunt furnizate ca argumente o serie de motive vagi, fără surse și date concrete, precum „anchetele sociologice apreciază un număr cel puțin dublu, între 7-10%.” sau „Conform datelor înregistrate de INS, în societatea românească există, alături de familia standard și alte tipuri de familie. Acestea din urmă sunt destul de des întâlnite, deși sunt nerecunoscute și neînregistrate legal”.
În realitate, potrivit datelor INS [1] de la ultimul recensământ, populația care trăiește în parteneriate neînregistrate reprezintă 3,5% din populație (723.168), în scădere cu 0,3% față de recensământul anterior. Prin comparație, 48% din populația României este căsătorită.
Acest concubinaj reprezintă, în general, o situație provizorie raportată la căsătorie (amânarea/probarea căsătoriei), nu o opțiune de viață; dintre concubini, numai 2,8% nu au fost niciodată căsătoriți, restul fiind văduvi sau divorțați. Totodată, până la finalul vieții, sub 0,2% aleg drept unic mod de conviețuire concubinajul.
Notăm că în România nu s-a efectuat nicio cercetare privind necesitatea și suportul populației pentru reglementarea uniunilor consensuale, aceasta fiind de altfel o contradicție în termenii sociologiei. „Necesitatea” legiferării este așadar exclusiv opinia inițiatorilor.