Bucovina Profundă

14 martie 2020

Cine a fost Elena Poli? (1 mai 1929 – 13 martie 2020)

Filed under: România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:55

Cine a fost Elena Poli?89719118_2876002102460965_3517646823231586304_o

(1 mai 1929 – 12 martie 2020)

Cu adâncă durere vă anunțăm că doamna Elena Poli (născ. Oprișan), fost deținut politic timp de trei ani (1948-1951) a trecut la Domnul în seara zilei de joi.

Născută la 1 mai 1929 în comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău), în familia Vasile și Natalia Oprișan, cunoscuți drept cei mai mari gospodari ai satului. A urmat cursurile liceale în orașul Bacău, unde l-a cunoscut îndeaproape pe Petru Baciu (1922-2017), cel care avea să conducă rezistența armată anticomunistă în munții Bacăului. Doamna Poli a fost arestată în ultimul an de liceu, trecând prin închisorile Suceava și Mislea, unde a stat alături de loturile de studente de la Iași și Cluj, dar și alături de soțiile demnitarilor și intelectualilor arestați de către comuniști.

Întreaga ei familie va avea de suferit în timpul perioadei comuniste. Tatăl ei, Vasile Oprișan, va fi arestat, iar averea a familiei va fi confiscată, fiind considerați „chiaburi”, deși ajutaseră toate familiile sat în perioada foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru anchetatori a fost imposibil să găsească o persoană care să îi vorbească de rău pentru a-i putea „turna” la Securitate.

Au fost arestați mai mulți frați de-ai ei, cel mai cunoscut fiind Constantin (Costache) Oprișan, șef al frățiilor de cruce pe țară, student la filosofie în Cluj, renumit pentru atitudinea sa în timpul grevei anticomuniste din primăvara anului 1946 și pentru înalta sa ținută morală și creștină în rândul colegilor. Arestat la 15 mai 1948, avea să ajungă la Pitești, unde va fi unul dintre cei mai torturați studenți, murind în Casimca Jilavei, în celulă cu Iosif V. Iosif, Gheorghe Calciu-Dumitreasa și Marcel Petrișor. Din versurile sale compuse în închisoare, cu un profund înțeles filosofic, s-a alcătuit volumul Cărțile spiritului și alte poezii (Editura Christiana, 2009).    (…) (more…)

22 februarie 2020

Constantin Brâncuși: „Îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu”

Filed under: Brâncuși,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 14:34

Constantin Brâncuși:

„Îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu”

Articol de arhim. Mihail Daniliuc

​Cu câteva zile înainte de epilogul vieții sale pământești, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său, așezat lângă sobă, așa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobița. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două.

Mântuitoare și înduioșătoare așteptare, căreia Dumnezeu i-a răspuns pe 16 martie 1957, când a chemat sufletul genialului sculptor român să urce către Cer, pe „coloana nemuririi”. Cu greu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a reda în cuprinsul unui articol uriașa personalitate a lui Brâncuși. Însă, cu nesfârșită recunoștință, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar făcut neamului românesc, amintim în prezenta scriere câteva date de referință din viața și activitatea sa, ce se vor a fi un pios omagiu adus celui care, prin a lui daltă, a împărţit istoria artei în două etape: una clasică şi alta modernă, înnoind limbajul și viziunea plastică în sculptura contemporană, prin valorificarea artei populare arhaice. (more…)

Întâlnirea dintre ȚUȚEA și BRÂNCUȘI. Text publicat sub pseudonim, București, 1985

Filed under: Brâncuși,Petre Țuțea,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 13:14

Întâlnirea dintre ȚUȚEA și BRÂNCUȘI. Text publicat sub pseudonim, București, 1985

tutea si brancusi

PETRE ŢUŢEA după întâlnirea cu BRÂNCUŞI:

„Este neliniştit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulţumit de jocul ipotezelor”


Mă servesc de amintire, de această formă afectivă a memoriei – cum a definit-o Kierkegaard, după cît mi-amintesc – cu toate imperfecţiunile ei. De altfel, istoria, memoriile şi jurnalele, aceste alcătuiri din fapte şi reflecţii, nu sînt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată ca arhetip, dacă nu este revelată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.

Într-o zi, înaintea ultimului război, căutam, cu prietenul meu Haig Acterian, un tip de om pe care să clădim poziţia noastră în frămîntarea vremii. Căutam o certitudine spirituală. Am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic şi n-am putut citi în om decît preaomenescul – folosind un termen al lui Nietzsche – în care omenescul, neomenescul şi supraomenescul se amestecau haotic. Am renunţat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpîniţi de ideea ordinii şi de neliniştile devenirii.

Căutam un artist, pentru a constata care sînt limitele artei

Aşa am ajuns la termenii gnoseologici: Divinitatea, omul, lumea, adevărul eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul şi sensul şi la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se împleteşte cu forma şi sensul, căutate în om şi-n natură, sau în om, ca-n expresionism. Aşadar, căutam un artist, pentru a constata care sînt limitele artei, în cunoaşterea vieţii şi lumii şi dacă limbajul artistic, alcătuit din imagini şi semne, este mai aproape de adevăr decît limbajul ştiinţei, alcătuit din semne neevocatoare. În treacăt fie zis, imaginea şi semnul alunecă, în artist şi-n omul de ştiinţă, peste obiect, artistul autonom nedepăşind frumosul închipuit, iar omul de ştiinţă autonom nedepăşind semnul util.

Atunci, Haig mi-a spus că Brâncuşi se află în Bucureşti şi locuieşte la hotel „Bulevard”. Haig mi-a propus să mergem la Brâncuşi „ca să constatăm cum se oglindesc în spiritul lui viaţa şi lumea”. Apoi a adăugat: „desigur, trebuie să ţinem seama că nu ne întîlnim cu un teolog, cu un filozof, sau cu un savant, ci cu un mare artist”. „Să mergem”, i-am răspuns, „fiindcă sînt curios să aflu conţinutul acestor termeni: vocaţie, inspiraţie, sens, căutare, expresie, imagine şi simbol. După cîte ştiu, Brâncuşi nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea şi infinitul, chiar prin coborîrea lor în cuvînt sau materie, în sfera mijloacelor omului mărginit la jocul dintre imagine şi simbol, nu-şi pierd caracterul lor inefabil. Apoi, omul rămas aici, căutător de forme şi sensuri, se poate situa arbitrar dincolo de bine şi de rău, ca Nietzsche. Perspectivism estetic (Charles Andler)”. ”Un lucru este cert”, a spus Haig, „Brâncuşi este un artist adevărat, în stilul căruia se oglindeşte sufletul neamului său”.
„Vom afla”, am spus eu, „dacă arta este mimesis, plăsmuire autonomă, sau manifestare a inspiraţiei. Omul, această creatură, este un dat primordial, care se desfăşoară în timp şi-n spaţiu, în etape, ca un damnat, sau el stă sub semnul înnoirii, adică viaţa lui este constantă, sau pernanent neliniştită de cum ar trebui să fie. Cu alte cuvinte: totul se află în el din primordii – fixism, sau evoluţie ca desfăşurare dintr-un început – , sau evoluţia este creatoare (Bergson)? Prin viaţă, aşa cum trebuie să fie, omul se mişcă în lumea valorilor, cum au fost definite aceste poziţii comportamentale ale omului, determinate, sau presupus autonome”, am încheiat eu.

Două perspective ale sculpturii „Socrate” de Constantin Brâncuşi

BRÂNCUŞI: „Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?”

Haig, acest eminent regizor, mi-a spus: „Vom merge la Brâncuşi, fiindcă artiştii se mişcă liberi între cer şi pămînt, neconstrînşi de limbajul ştiinţific sau comun”. Eu am adăugat: „În poziţia inactuală a artiştilor adevăraţi se pot întîlni: concretul, scopul, idealul, tristeţea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranţa, disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul şi purul. Ca să aflăm esenţele acestor stări, trebuie să mergem la artist. In fond, totul se reduce la semn, lucru, autonomie, heteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ, sugestie, evocare, inspiraţie şi căutare. Aşa ne putem apropia de conţinutul şi forma operei de artă”.

Haig a aranjat întîlnirea. Cînd am ajuns la Brâncuşi, seara, ne-a primit cu întrebarea: „De ce-aţi venit la mine?”

I-am răspuns eu: „Cînd vă aflaţi dumneavoastră în Bucureşti, numai două primiri sînt deosebite: la Palat şi la dumneavoastră. Şi-apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj şi dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decît comunicările ştiinţei”.

„Luaţi loc”, ne-a poftit Brâncuşi.

(more…)

2 februarie 2020

Doamnele închisorilor comuniste – modele de viaţă care lipsesc din manualele şcolare

Filed under: Miscarea Legionara,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:41

Doamnele închisorilor comuniste – modele de viaţă care lipsesc din manualele şcolare

Articol de Szilvia Trez / The Epoch Times

 

Arlette Coposu
Arlette Coposu (Memorial Sighet)

„Aş vrea să-mi cresc fetiţa într-un alt spirit decât cel al Elsei din „Frozen”, sau a tot felul de prinţese care au nu ştiu ce maşini… Aş vrea altfel de modele pentru copiii noştri. Aş vrea ca ei să trăiască în confruntarea cu o altă imagine a femeii”, spunea, pe 8 martie, Radu Preda, preşedintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), la o dezbatere despre femeile din comunism.

Evenimentul s-a bucurat de prezenţa a trei invitate deosebite – Nina Moică (fostă deţinută politic), cu a sa evocare a unor momente din viaţa de coşmar a temniţei comuniste, arestată pe când era o liceană de 15 ani; scriitoarea Ioana Pârvulescu cu o proză scurtă pe motivul „ultimului tren” al plecării spre Franţa a Monicăi Lovinescu şi Clara Mareş (istoric IICCMER) cu o remarcabilă rememorare a Elizabetei Sârbu, sprijinul şi alinarea scriitorului I.D. Sârbu, încarcerat şi apoi hărţuit mereu de securitate. Pe lângă portretele principale au mai fost amintite şi alte figuri ale gulagului românesc feminin, strălucitoare prin nobleţea caracterului lor, în contrast cu vremurile cel mai puţin nobile – anii întunecaţi ai comunismului.

Cine sunt aceste femei care au suportat ani întregi, nu doar torturile şi chinurile instrumentate de diabolicele minţi ale experimentului comunist, ci şi povara gândului la suferinţele celor pe care i-au lăsat fie acasă, fie în alte închisori – copii, soţi, părinţi, de lângă care au fost smulse în toiul nopţii?

Cine erau doamnele închisorilor de care se temea regimul?

(more…)

15 ianuarie 2020

De ce a fost ucis Eminescu? Răspunsul lui Virgil Maxim

Filed under: Eminescu,România Profundă,Uncategorized,Virgil Maxim — Mircea Puşcaşu @ 19:12

„Acestei icoane i se cuvine cinstire! Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi. Şi sunt foarte mulţi! La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi?!” (Virgil Maxim – Despre Eminescu)

Cele-patru-fotografii-ale-lui-Eminescu-1018x460

De ce a fost ucis Eminescu? Răspunsul lui Virgil Maxim

Despre Mihai Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămidă în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus!

Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ”? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu: Rugăciunea.

Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.
O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.

Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor.

Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător. (more…)

13 ianuarie 2020

Înmormântarea lui Moța și Marin. Text de Nicolae Teban. Din volumul Ion Mota si Vasile Marin, Ed. Carpatii, Madrid, 1963

Înmormântarea lui Moța și Marin

Text de Nicolae Teban

Din volumul Ion Mota si Vasile Marin, Ed. Carpatii, Madrid, 1963

MM Capitanul-Corneliu-Zelea-Codreanu-la-Gara-de-Nord-la-venirea-lui-Mota-si-Marin-Feb-1937-Ziaristi-Online

Nu împlinisem încã opt ani când într’o Duminecã mama m’a luat de mânã sus pe dealul ce desparte comuna noastra de Pischiuti sã vãd pe Aurel cum sboarã. Aurel Vlaicu din Bintinti, sat aproape de râul Murãs, depãrtat de-al meu vreo 6 kilometri.

„Veniti, români, cã sboarã Vlaicu.”
Si au venit români din toate satele din jur, ba si mai de departe, sã vadã pe primul român din Ardeal care sboarã. Vestea nu s’a dus numai dela om la om prin târguri si sate, ci si prin foaia „Libertatea” a Pãrintelui Protopop Ion Mota din Orãstie. Nu exista familie româneascã mai rãsãritã de prin satele ardelene, care sã nu fie abonatã la aceasta foaie, care mai avea si un supliment, odata pe lunã, „Foaia Interesantã”, cu chipuri si vesti din lumea intreagã. Apoi revista „Bobârnacii” dela Cluj, redactatã de cãtre Bornemisa, neam de aproape cu familia Mota.

   Pe timpul acela, acum cincizeci de ani, Dumineca nu era numai zi de odihnã si de multumire Domnului, ci si zi asteptatã cu vestile ce priveau soarta noastrã, a românilor subjugati. Parca vãd cum sedeau batrâni si tineri in fata caselor pe câte o laghitã lungã si scaune de chiatrã, cum ascultau cu mare bãgare de seamã pe cel ce citea indrumarile din „Libertatea”, stirile din „Foaia Interesantã”, apoi glumele din „Bobârnacii”. La crâsmã nu prea mergea lumea cãci avea ghinars in casã, iar de sfadã sau de înceluialã se auzea rar de tot, nu ca azi când nu vezi doi insi veseli, ci tot timpul bosumflati, de parcã a tunat dihonia in ei. Pe atunci glasul preotului „pe pãmânt pace si între oameni bunã invoire” avea mai multã înrâurire, cãci zilele de sãrbãtoare crestineascã erau tinute cu mare evlavie. Asa au fost îndrumati copiii de atunci: cuviinciosi cu parintii si baatrânii, teamã de Dumnezeu, dragoste si iubire de Neamul Românesc. Asa a crescut si copilul Ionel al Parintelui Mota dela Orãstie.

   Personal l-am cunoscut târziu de tot, prin anul 1932, dar îl aveam în inimã de multi ani si-l iubeam cu acea dragoste a omului care îsi doreste neamul desrobit, liber si stãpân pe avutul lui. Lupta si suferintele prin care a trecut, dar mai ales jertfa lui cea din urmã si cea mai mare a ridicat din nou neamul românesc pe culmile de vitejie ale strãmosilor nostri. Atunci când pe pãmânt spaniol, fiarele comuniste vãrsau sânge crestinesc, necrutând nici preotii din altar, si nici mânâstirile, Ionel Mota, impreunã cu inginerul Clime, principele Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Preotul Dumitrescu-Borsa, Totu Nicolae si Banica Dobre se duc sã lupte pentru Cruce si sã intoarcã lumea cu fata spre Dunmnezeu. Dupãce si-au facut datoria, Mota si Marin sunt adusi pe scut în tara de Generalul Cantacuzino si supravietuitorii legionari din crâncenele lupte dela Majadahonda.

   De când am auzit de moartea lor nu mai aveam astâmpãr. In fiecare seara dupã orele de lucru, mã duceam la sediu sã vãd ce ordine si dispozitii mai sunt. Ce-a fost in Tarã, am auzit si am citit. Ce s’a petrecut la Bucuresti, am trãit si vãzut cu ochii mei. Desi in ziare se scria putin, lumea bucuresteana lua parte adânc la durerea noastrã. Pe strãzi, in localuri, in familii, pretutindeni se vorbea de Mota…

   A murit Mota. Se poate? Dar cum a murit si pentruce? Cine l-a trimis si tocmai pe el? Nu putea merge si muri altul? L-a trimis Codreanu sã scape de el, sopteau rãuvoitorii. Nu! A mers singur, el a cerut sã meargã! A murit ca un sfânt, ca un erou, rãspundeau cei curati la suflet. Si ce tânãr era! Ce frumos si ce inteligent! Sã vedem ce va face Codreanu fãrã el… (more…)

12 ianuarie 2020

Care a fost ultimul cuvânt al prințului Alexandru Ghica adresat judecătorilor comuniști?

Ultimul cuvânt al prințului Alexandru Ghica adresat judecătorilor comuniști:

„Comunismul e o utopie! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminați, dar veți fi blestemați, din neam în neam, de copiii și nepoții voștri, cărora le-ați închis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!”

printul alexandru ghica

 Prinţul Alexandru Ghica (8 februarie 1903 – 10 ianuarie 1982), o figură legendară a luptei anticomuniste, fost Șef al Siguranței în perioada Statului Național Legionar, septembrie 1940-ianuarie 1941, cavaler fără prihană al temniţelor, model exemplar al demnităţii şi al onoarei româneşti, sfânt al închisorilor.

 


Prințul Ghica, apărător al libertății, demnității și onoarei românești, în timpul reeducării de la Aiud

 

Colonelul Crăciun, comandantul închisorii Aiud: – “Deținut Ghica! Nu mai ești șeful siguranței statului! Când vorbești cu mine să stai în poziție de drepți!”

Prinţul Ghica: – “Tu ar trebui să stai în genunchi în fața acestei mulțimi de martiri, care duc crucea unui neam, pe care voi îl răstigniți în fiecare zi de peste 20 de ani!”

Se ridicase drept, alb, demn și în clipa următoare la un semn al lui Crăciun a fost ridicat.

A fost scos din adunare, dar din ușă s-a întors și a strigat:

“- Prefer să mor aici, decât în libertatea voastră!”

O mână i-a acoperit gura. Ca el au mai fost câțiva pe care nu i-au mai adus la mărturisirile ce se făceau. (more…)

3 ianuarie 2020

Părintele Justin Pârvu – Cum ne înfrățim cu trecutul?

Filed under: Parintele Iustin,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 13:31

Părintele Justin Pârvu – Cum ne înfrățim cu trecutul?

pr justin p
Dacă urcăm astăzi, de pildă, muntele acela de suferință al Golgotei, el este determinat numai pentru că suntem ortodocși. Am ajuns la starea aceasta financiară, am ajuns la părăsirea vetrelor noastre românești, am lăsat părinți, mamă, copii și ne-am dus servitori prin Germania, prin Franța, Canada și în toată lumea, am împânzit lumea de români. Oare nu cumva este aici un scop? Nu cumva purtăm noi o cruce că suntem ortodocși? Da, sunt sigur că dacă am fi protestanți sau romano-catolici sau greco-catolici, ar fi alta soarta noastră financiară. Dar românul nu și-a vândut conștiința pe bani sau pe confesiuni. A rămas în crezul lui: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Această haină a Ortodoxiei în care este îmbrăcat neamul nostru ne duce pe noi departe în istorie și astfel ne înfrățim cu tot trecutul, așa frumos al strămoșului nostru Ștefan cel Mare, Petru Rareș, sau Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, unde este cu adevărat rădăcina noastră. (more…)

2 ianuarie 2020

Să vă fie anul-an,/ suplu ca pe râuri unda,/ să nu fie bolovan/ peste suflete secunda…

Filed under: Nichita Stanescu,poezie,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 14:24

Nichita Stănescu:

Caută să nu rănești

făptura lui pretutindeni, – gândul,

făptura spiritului, – cuvântul,

făptura făpturii, dragostea;

îți zic!


Să vă fie anul-an,/ suplu ca pe râuri unda,/ să nu fie bolovan/ peste suflete secunda…

”Clopotele norilor,

cu ding-danguri de ninsoare,

la-nceputul orelor,

iată-le, bat ora mare.

Crugul anului se schimbă,

un cuvânt rămâne-n urmă,

însă prea frumoasa limbă

niciodată nu se curmă,

ci azvârle înainte noi urări,

numai de bine,

prevestite de cuvinte

ninse sus, în înălțime:

Să vă fie anul-an,

suplu ca pe râuri unda,

să nu fie bolovan

peste suflete secunda,

(more…)

14 decembrie 2019

Nichita Stănescu: „Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.”

Filed under: Nichita Stanescu,poezie,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 20:15

Nichita Stănescu: „Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.”

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

nichita s

„Întunecând întunericul, iată porţile luminii!”

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”

„Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme – ca să aveţi la ce visa!”

„Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.”

„Singura bogăţie a unui om este spiritul.”

„Fii atent cum vorbesti, cuvintele atrag faptele.”

„Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic.”

„Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.”

„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

„Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă.”

„Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”

„Curăţă câmpul ca să aibă unde să aterizeze îngerii.”

„Noi suntem clipa care trece prin poarta existenței.”

„Suntem ceea ce iubim.”


 

Cititi și :

(more…)

Nichita Stănescu: Eu nu mă spăl de poporul meu. +10 minute cu Nichita Stănescu – interviu VIDEO

Filed under: Nichita Stanescu,poezie,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 19:20

Eu nu mă spăl de poporul meu

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

Doamne, apără poporul român.nichita_stanescu1

Ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur

cu omenia lui

de floare de zăpadă

ce se vede pe geam, Doamne,

pe fereastră şi pe libertate!

Doamne!

poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl

de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros

decât mirosul lui,

mă spăl pe mâini

numai de propriile mele mâini

şi mă las legat

de boarea de zăpadă

a poporului meu.

Mărul se poate spăla

numai de măr,

de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român

şi nu te spăla de el!

Pe maica mea

care m-a născut pe mine

am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne,

pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

poporului român!


 

10 minute cu Nichita Stănescu – interviu VIDEO:

(more…)

Constantin Noica: Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături

Filed under: Constantin Noica,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 14:13

Constantin Noica: Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături

Pe 4 decembrie 1987, la Sibiu, pleca la Domnul un mare român: Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român, membru post-mortem al Academiei Române – și el victimă a regimului criminal comunist, închis între 1958 și 1964, după ce 10 ani avusese domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel.

noica - ochelari

„Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”

„Creştinismul este pentru cele ale sufletului, nu pentru cele ale minții.”

„Să fii rudă cu oamenii. Să ai atâta omenesc în tine încât să te recunoască toţi oamenii.”

„Nimic nu e bun, dacă nu are în el infinitatea, partea lui Dumnezeu.”

„Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.”

„În viaţă trebuie să alergi şi după mingile pe care nu eşti sigur că le prinzi.”

„O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate.”

„În actul de învăţare, nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”

„Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”

„«Suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos… de la viaţă spre viaţă.» Ce extraordinar scriitor apostolul Pavel. Încerc să mi-l închipui fără creştinism. Ar fi fost unul din „marii autori profani”, pe care l-ar fi citat cu voluptate Montaigne, Voltaire şi Anatole France.”

„Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi, dar e la fel de rău să ştii să asculţi şi să ţii minte.”

„Îmi plac curbele căilor ferate. Sunt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor. Ştiu şi inginerii ceva. Dar tot mai mult ştie viaţa.”

„Mulţumeşte-i şi zilei care nu ţi-a dat nimic!”

„Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens.”

„Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr?”

(more…)

12 decembrie 2019

Constantin Noica – Trei documentare TVR – VIDEO

Constantin Noica – Trei documentare TVR  – VIDEO

Constantin Noica: Filozofia este christică. Nu cunosc alt divin decât Iisus Christos. (Jurnal de idei)


Constantin Noica – Partea I – Documentar TVR – Realizator: Radu Găină

Constantin Noica – Partea II – Documentar TVR

(more…)

EUROPA LUI NOICA. Niceea, 325. CÂND INCEPE CULTURA EUROPEANĂ. Fragmente din lucrarea Modelul cultural european de Constantin NOICA

Filed under: Constantin Noica,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 19:04

EUROPA LUI NOICA. Niceea, 325. CÂND INCEPE CULTURA EUROPEANĂ

Fragmente din lucrarea Modelul cultural european de Constantin NOICA

Oricit de bine am cunoaste celelalte culturi, nu putem determina ceasul lor de nastere. Ele nu par a se fi ivit sub o ruptura, de vreme ce s au desprins lent de natura, ca o prelungire a ei.

In schimb, cultura europeana se naste printr o categorica ruptura: fata de natura in primul rind, fata de ratiunea obisnuit cunoscatoare, in al doilea rind, si in ultimul rind fata de antichitate. Se naste anume in anul 325 al erei noastre, la Niceea.

Daca vom putea intemeia cum trebuie, in cele ce urmeaza, o asemenea afirmatie, atunci teza lui Spengler privitoare la inceputul culturii noastre pretins „faustice”, in jurul lui 900-1000, isi va arata intreaga ei inanitate. Totul s ar ivi in nebulozitatea Nordului, dupa Spengler, o data cu nibelungii cei stapiniti de ceata. Dar cine merge astazi in locul unde s ar fi nascut atunci Siegfried, anume la Xanten (de la ad SanctoS) in nord vestul Germaniei, nu afla nici o urma a eroului nibelungic; gaseste in schimb o arena romana datind cu 1000 de ani inainte. Iar la fel de vag si nebulos va fi si conceptul de „faustic” aplicat culturii europene, cu un tip de om reprezentat, dupa acelasi Spengler, de eroi ca: Parsifal, Tristan, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Faust, Werther si eroul romanului urban modern (v. Untergang des Abendlandes, München, 1923, vol. I, p. l8, notA). O asemenea cultura, cu indragostiti nefericiti si cu pseudostiutori exaltati, nu putea incepe decit in ceturi.

Ca nordicii au dinamizat Europa, in jurul anului 1000, si ca apoi, dupa secole intregi, i au dat prin englezi civilizatia specifica astazi si prin germani arta de a gindi, specifica si ea, este adevarat numai in masura in care se accepta ca Europa exista dinainte. Ea exista in tipare latine (nordicii nu au avut teologii constituite si nu au reusit sa faca nici state si istorie decit dupa ce i au modelat latinii, cum este cazul Angliei, careia i au trebuit 300 de ani de dinastie franceza ca sa iasa din pastoriT) si exista dinainte, in primele secole ale culturii celei noi, in tipare bizantine. Din nefericire, a lipsit pina acum carturarul care sa glorifice sau macar sa contureze Bizantul, asa cum a conturat Jacob Burckhardt Renasterea. Si tot din nefericire, trufia latinilor din Vest – care a dus, in confruntare cu trufia grecilor, la o incredibila schisma religioasa – a obnubilat pe marii istorici ai Apusului, si ii intuneca inca, facindu i sa minimalizeze rolul european al Bizantului si sa ignore pina si aleasa gindire, esentiala pentru credinta lor, a marilor Parinti din Rasarit.

Lipsita de traditia bizantina, cultura europeana isi cauta inceputurile, dupa filozofii occidentali ai istoriei, in haosul germanic initial – sau cel mult in ecourile culturii antice prin manastirile din Irlanda. Golul culturii europene de aproape un mileniu, la care se ajungea astfel, ramine sa fie umplut de ceva, iar Spengler

(more…)

De ce l-au băgat comuniştii după gratii pe Constantin Noica. Filozoful a fost condamnat la 25 de ani pentru „uneltire contra orânduirii sociale“

De ce l-au băgat comuniştii după gratii pe Constantin Noica

Filozoful a fost condamnat la 25 de ani pentru „uneltire contra orânduirii sociale“

Noica-de-caelo-slider

La data de 11 decembrie 1958, filozoful Constantin Noica a fost arestat de către comunişti din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Noica a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru „uneltire contra orânduirii sociale”.

Constantin Noica (1909 – 1987) a fost un filozof român născut în comuna Vităneşti, judeţul Teleorman. Acesta a fost elev al Liceului „Spiru Haret” din Bucureşti, în timp ce era elev de liceu, Noica debutând în revista unităţii de învăţământ cu mai multe eseuri. După terminarea liceului, Constantin Noica urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti, unde îl are ca şi profesor pe filozoful Nae Ionescu.

La scurt timp după obţinerea licenţei, el se înscrie în Asociaţia Criterion, din care făceau parte mai mulţi intelectuali ai vremii. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Constantin Noica s-a stabilit la Berlin, unde a predat filozofie la Institutul Româno – German.

La întoarcerea în ţară, filozoful român începe să fie persecutat de către comunişti. Astfel, între 1949 şi 1958, Constantin Noica nu are dreptul de a-şi părăsi domiciliul din Câmpulung Muscel. În acest timp, el şi-a format ideea sa filozifică, ce avea să o împărtăşească mai târziu în cărţile sale.

La data de 11 decembrie 1958, Constantin Noica a fost arestat, într-o perioadă în care mai mulţi intelectuali ai vremii, printre care îi amintim pe Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Paleologu sau Nicu Steinhard, au fost băgaţi după gratii.

(more…)

4 decembrie 2019

Ultimii ani ai lui Petre Țuțea. ”O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii”

Filed under: Petre Țuțea,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 15:36

Ultimii ani ai lui Petre Țuțea

”O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii”tutea +

În august 1964, Petre Țuțea, cântărind doar 53 de kilograme și având sănătatea șubrezită, este eliberat din Aiud în urma decretului de aministie generală. Va fi prins de acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Încearcă să-și revină după „lunga călătorie în care fusese scos din viață”, redactând în anul 1965 un „Proiect pentru reforma economică a României” pe care îl trimite autorităților în dorința de a scoate România din criza politică în care se afunda: „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă”. În primăvara anului 1968, Securitatea îi întocmește o „fișă personală” în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”: „Fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus «să se bage slugă la dârloagă» autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală”.

Credincios principiilor de viață pentru care a suferit atât, continuă să nu facă niciun compromis cu regimul, prețul fiind o viață în lipsuri și sărăcie extremă. Va trăi până în 1989 din ajutor social, apoi până la sfârșitul vieții dintr-o pensie derizorie primită de la Uniunea Scriitorilor, locuind într-o garsonieră pusă la dispoziția lui Țuțea de către unul din tinerii care îi audiau conferințele improvizate. Renegat de sistem, fără drept de a publica decât sporadic în revistele „Familia” și „Tribuna”, Țuțea elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris sau confiscate de Securitate cum au fost „Tratatul de antropologie creştină” și copii ale proiectului „Prometeu”.

Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape strivit în ghearele sărăciei şi neputinţei, însă începe să fie înconjurat de tot mai mulți ziariști care îi difuzează interviurile în toate mediile, astfel încât popularitatea lui Țuțea devine fulminantă, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul. Cu toate acestea, starea sănătății lui Țuțea se înrăutățește tot mai mult, în toamna anului 1991 fiind internat în spitalul Filantropia.

Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţea își primește sfârşitul cu sufletul împăcat, după ce se spovedește părintelui Constantin Voicescu, într-o rezervă a Spitalului Cristiana din Bucureşti. Înconjurat de ziarişti, marele filosof răspunde cu maximă lucidate întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost batjocorit?”, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc poporul român, jelindu-mă”.

Întrebat în continuare despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde:  (more…)

2 decembrie 2019

Despre Codreanu, pro sau contra. Un interviu cu Răzvan Codrescu  

Despre Codreanu, pro sau contra

Un interviu cu Răzvan Codrescu  

czc-corneliu-zelea-codreanu

„Despre Codreanu se vorbeste, pro sau contra, adeseori anapoda”

Claudiu Tarziu: Observam ca orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau legionarism te face dintr-o data suspect. De pilda, Ion Cristoiu a fost acuzat de simpatii legionare pentru ca i-a recunoscut „Capitanului” charisma si bunele intentii. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia Voda a primit aceeasi eticheta doar pentru ca i-a permis lui Ion Cristoiu sa faca acele afirmatii in emisiunea ei.

Pe de alta parte, simpatizantii se raporteaza necritic la Miscare si la fondatorul ei. De ce credeti ca se intimpla asa? si totodata de ce-am mai vorbi astazi despre Codreanu si despre legionarism?

Razvan Codrescu: Nu numai faptul ca a reusit sa mobilizeze pina la jertfelnicie elita unei generatii (studenti, intelectuali, preoti, aristocrati etc.), dar si faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patima dupa atitia ani, si dupa ce s-au facut toate eforturile pentru a i se diminua creditul si a i se sterge urmele, arata importanta personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mina a doua.

Indaratnicia aceasta de a ramine viu/prezent si dupa trei sferturi de veac, dupa ce a fost haituit, asasinat, ingropat la opt metri sub pamint si denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, impre una cu toata miscarea pe care a generat-o, mai arata si calegionarismul a picat pe niste probleme vitale si inca nerezolvate ale existentei si destinului nostru ca neam, atit in ordinea seculara, purtatoare de sabie, cit si in ordinea spirituala, purtatoare de cruce.

S-ar putea spune ca, cel putin in lumea romaneasca, personajul este inca prea fierbinte si chestiunile legate de el prea arzatoare pentru a admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” si mai „masurati” au reusit sa fie adeseori, atit in privinta lui Codreanu, cit si a „fenomenului legionar” in genere, cercetatorii sau observatorii straini. (si, in paranteza fie spus, nici o alta miscare, politica sau spirituala, din viata publica romaneasca, mai veche sau mai noua, nu a mai atras in asemenea masura atentia strainatatii; bibliografia straina a legionarismului – consemnata doar partial in amplul dosar bibliografic din cartea mea in cautarea Legiunii pierdute – este uriasa si extrem de diversa, din epoca si pina in vremea din urma – sa zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfirsitul anilor ‘30 si pina la ultima sinteza straina de care am eu cunostinta, aparuta in 2010, in Franta: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.) Ma intrebati „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Pai, daca asa stau lucrurile, s-ar putea spune mai degraba ca daca nu s-ar mai gasi nimeni sa vorbeasca, atunci „pietrele ar striga”.

Ce-i drept, se intimpla ca despre Codreanu se vorbeste, pro sau contra, adeseori anapoda: fie din lipsa de informare corecta, fie din partizanat ideologic si propagandistic. E si multa ignoranta, si multa naivitate, dar si multa rea-credinta sau necinste sufleteasca. As putea spune ca exista un regim mostenit al mistificarilor manipulatorii, carora le cad prada nu numai ageamii si jurnalistii de mina a doua, dar si o anumita istoriografie ideologizata.

Am mai spus-o: propaganda antinationala si anticrestina constituie probabil singura forma de continuitate din viata publica romaneasca a ultimelor sapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere intre regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) si regimul comunist nu exista nici o deosebire semnificativa.

Romania contemporana s-a miscat constant (cu exceptia anilor tulburi ai razboiului) in cercul vicios al stingii, in care nici o in-dreptare nu este cu putinta. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat si deranjeaza atit de mult establishment-ul, direct sau indirect – incercasera sa rupa acest cerc, in contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a esuat in mod tragic, dar amintirea fermitatii lor continua sa tulbure “linistea” oamenilor de stinga, care au dus – si continua sa duca – tara la ruina. Spaima de legionarism reprezinta, in adinc, spaima politicianismului de propriile lui pacate, pe care le-ar putea plati cindva, la o dreapta judecata a Istoriei.

Una peste alta, a fost impusa cu consecventa o adevarata dogma ideologica, fundamentata pe mitul propagandistic al “salbaticiei” legionare. Este, intr-un fel, povestea cu hotul care striga: “Prindeti hotul!”… Legionarismul a devenit astfel imaginea publica a tuturor relelor de ieri si de azi (“sperietoarea” fiind folosita pina la saturatie si dupa 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca sef al Miscarii, e considerat de regula drept “capul rautatilor”. Ei bine, atit de mult au fost repetate aceste lucruri, atita cerneala s-a varsat si atita patima a fost investita in aceasta denigrare concertata, incit pentru anumite minti comode problema e ca si clasata! Cind se rosteste numele lui Codreanu sau al Miscarii Legionare, multora li se pare ca stiu totul dinainte…      

(more…)

1 decembrie 2019

Mărturii despre Corneliu Codreanu

30 noiembrie: 81 de ani de la asasinarea lui Corneliu Codreanu

czc nunta

Mărturii despre Corneliu Codreanu

Corneliu Codreanu a fost asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938, alături de Nicadori şi Decemviri, la ordinul lui Carol II, şi al lui Armand Călinescu, cu acordul puternicilor mondiali de atunci. Fiind invinuit forțat de fapte minore (cum ar fi calomnia), după o detenție de luni de zile, au ințeles că nu pot să il execute legal și au inscenat o fugă de sub escortă. De aceea, după ce i-au ștrangulat, i-au impușcat in spate pentru a mima o tentativă de evadare și a justifica uciderea. Peste trupurile celor 14 s-au turnat zeci de litri de acid sulfuric, iar apoi groapa comună a fost umplută cu câteva tone de beton.

După doi ani, ca urmare a instaurării Statului Naţional Legionar, trupul Căpitanului este deshumat, şi reîngropat creștinește la Casa Verde din Bucureşti. Din păcate, astăzi nu se cunoaşte locul de veci al Căpitanului, mormântul său fiind distrus complet de regimul comunist.

Prin ceea ce a creat şi ne-a lăsat moştenire, Căpitanul va rămâne de-a pururi în memoria poporului român. Datorită lui, România a trăit una din rarele ei treziri la viaţă. Cauza sa rămâne actuală şi azi. Şi această luptă va continua mereu, până la veacul de apoi: lupta pentru mântuirea neamului românesc.

Important! Citiți și: 30 noiembrie: 81 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, din ordinele Regelui Carol al II-lea


 

 

Mărturii despre Corneliu Codreanu

Nicolae Steinhardt:

”Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Însa dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata.” (Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira, 2005, p.395;  Arhivele CNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101, P 191 – 195)

 

Nicholas Nagy-Talavera, scriitor ungur, de origine evreiasca :

”Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilaros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: “E trimis de Arhanghelul Mihail”. Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. (evreiasca) Hasefer, Bucuresti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

 

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german:

”Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau,fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic.” (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

 

Zigu Ornea, istoric evreu: (more…)

21 noiembrie 2019

O experienţă abisală – dialog cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi scriitorul Marcel Petrişor / Iulian Grigoriu / ARGOzine. Articole conexe

pr calciu si marcel-petrisor

O experienţă abisală – dialog cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi scriitorul Marcel Petrişor / Iulian Grigoriu / ARGOzine

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, deţinut politic timp de 21 de ani în temniţele comuniste.  A publicat: „Şapte cuvinte pentru tineri” (Ed. Anastasia, 1996), „Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase” (Ed. Dacia, 1998), „Războiul întru cuvânt” (Ed. Nemira, 2001), „Homo americanus. O radiografie ortodoxă” (Ed. Christiana, 2002). Mesajul său creştin, adresat cu precădere tinerilor este indisolubil legat de cel al neamului, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Părintele Calciu slujeşte la Biserica Ortodoxă română „Sfânta Cruce din Alexandria”, Washington D.C.

Marcel Petrişor (n.13 aprilie 1930), deţinut politic între 1951 şi 1964, cu câteva luni de întrerupere în 1956. Ieşit din închisoare, a urmat Facultatea de Filologie şi a devenit profesor de limba franceză.  Debutează cu volumul de proză scurtă „Serile în sat la Ocişor”. Publică romane, impresii de călătorie, critică, eseistică, traduceri din franceză şi rusă. Membru al U.S. din România. După 1989 a publicat memorii din închisoare: „Jilava. Fortul 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „Secretul fortului 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „La capăt de drum” (Institutul european, Iaşi, 1997).  O selecţie din cele trei volume, tradusă în franceză de Alain Paruit, va apărea la editura Plon din Franţa.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor

Am aflat că Părintele Calciu vine la Galaţi şi susţine o Conferinţă în sala senatului Universităţii „Dunărea de Jos”. Despre părintele Calciu scrisesem şi obţinusem chiar, imediat după 90 o versiune a celor Şapte cuvinte pentru tineri pe care le publicasem în serial într-un săptămânal gălăţean. Era acum vremea să-i vorbesc părintelui faţă către faţă. A doua zi, m-am ţinut tot timpul de părinte şi de Marcel Petrişor. Citisem şi eseurile domnului Petrişor şi „Fortul 13”. I-am amintit că am vorbit de câteva ori la telefon în 1990, sunându-l la rugămintea lui Petre Ţuţea. O dată în mod expres, să vină a doua zi ca să-i aducă volumul Stilurile şi ca să-l bărbierească…

Marcel Petrişor, cu harul povestirii. Înalt, puternic, cu grai autentic ardelenesc… În închisoare slăbise cumplit, ajunsese un ţâr de 40 de kilograme… Atunci când aud asemenea mărturisiri, am tendinţa de a le îmbrăca într-un fel de halou ireal. Nu le mai pot uita, dar le evoc mereu la multă vreme, cum fac şi acum: „În închisoare, în unele veri, eram atât de mulţi deţinuţi şi atât de puţin aer în cameră, încât dacă se rătăcea pe acolo vreo muscă, se prăbuşea la pământ, fără aer pe care să-şi susţină zborul… Se întâmpla minunea să capete vreunul câte un antibiotic, o pastilă de tetraciclină sau streptomicină, pe care o aducea în gură (ştiind bine să o ascundă) şi o dădea celui mai bolnav camarad de celulă. Cu 2-3 pastile, cei mai norocoşi scăpau de infecţie şi de diareele cronice.”

Văd cum faptele se leagă şi se împlinesc una pe alta. Hrănind cu pâine un amărât atunci când a avut mijloace, i s-a întors plata, exact atunci când a avut mai multă nevoie de ea. „Şi pâinea aceea, primită ca din senin, mi-a salvat viaţa, îmi spune Marcel Petrişor. Este pâinea şi spirit, fără îndoială…”

Marcel Petrişor ne povestea acestea, mie care-l vânam încă pe părintele Calciu, şi celor care se mai aflau atunci pe holul Casei de Cultură a Studenţilor. Dar apărea ba vreun reporter de la radio, ba vreun cotidian, pentru a consemna vizita la Galaţi a părintelui Calciu. Momentul plecării oaspeţilor se apropia, iar trenul nu aşteaptă. Aşa că am ales să-i însoţesc până la Brăila şi să stăm de vorbă liniştiţi în compartiment. Zis şi făcut. Cei doi mari prieteni, Marcel Petrişor şi Calciu Dumitreasa, mi-au luat bilet şi ne-am urcat la locurile noastre. Nici nu s-a pus trenul în mişcare, că am şi început să dicutăm.

Părintele Calciu vorbeşte repede, chiar precipitat, căutând să sară sau să ocolească momentele care i-ar evidenţia prea mult suferinţa trecută, ori să-i „exagereze” sacrificiul, ca şi cum ar vrea să uite, sau să ierte, îşi înghite cuvintele care sugerează durere, nemulţumire; pe cele de ocară sau aversiune şi le reprimă total; când vine vorba de viziuni sau experienţe abisale, îmi vorbeşte puţin mai molcom, dar în taină, de „teamă” să nu ne audă cineva, ori altul să creadă că ne-am mândri vorbind despre asta. Când spune „m-am rugat mult”, sau „Dumnezeu”, are altă modulaţie în glas, de parcă tot ce ar urma este inutil. Asta e totul, băiete! Îţi vorbesc ca unui frate mai mic, îţi răspund întrebărilor, nedumeririlor, îţi arăt căile ascunse, lucrurile nespuse. Dar din toată fiinţa lui ţâşneşte veselie şi dragoste liberă, netrucată, bucurie pentru suferinţele trecute şi Conştiinţa că este pe Calea pe care Dumnezeu i-a cerut-o. Şi toate acestea dincolo de cuvinte, cele pe care noi le căutăm înfriguraţi. O simplitate măreaţă, lângă o conştiinţă luminoasă, o iubire pentru toţi şi toate, pentru trecut şi viitor, dintr-o încredere suprafirească în pedagogia, prezenţa şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, a fiecăruia după trup, suflet şi nume, ca şi în existenţa noastră istorică, a românilor, în numele cărora nu vrea să se gândească măcar că a fost un martir…

Iulian Grigoriu: Aţi fost închis de către comunişti încă din timpul primei studenţii, când eraţi în anul doi la medicină. După o detenţie de 16 ani (din 1948 în 1963), aţi urmat Institutul de Filologie din Bucureşti, secţia franceză-română, după absolvire, devenind profesor la seminarul teologic, dar şi student la teologie. Ce a însemnat temniţa ca determinant al constituirii dumneavoastre spirituale? V-aţi schimbat opţiunile acolo? Cum aţi rezistat?

(more…)

19 noiembrie 2019

Rugăciune pentru România – Sfântul Ilie Lăcătușu, mărturisitorul

ro

Părintele Mărturisitor Ilie Lăcătușu, sfânt pătimitor al închisorilor comuniste:

Rugăciune pentru România 

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit în lume să ne mântuieşti pe toți, cu sufletele pline cu evlavie, Ție astfel ne rugăm: Îndură-te, Doamne, de țara noastră şi neamul nostru şi ajută să-şi găsească, în sfârșit, calea cea dreaptă. Coboară Duhul Tău cel Mângâietor să le curățească întinăciunea şi să le întoarcă blândețea și frica de Tine, Doamne. Luminează, Doamne, mințile celor care din pricina amărăciunilor şi umilințelor nu văd calea cea dreaptă.

Încălzește, Doamne, inimile celor care, învrăjbiți de diavol, au uitat să-şi iubească aproapele şi să ierte vrăjmaşilor. Sădeşte, Doamne, în sufletele lor mândria muncii cinstite, bucuria de a-şi agonisi pâinea cu sudoarea frunții. Slobozeşte, Doamne, neamul nostru din jugul minciunii, urii, pizmei şi egoismului. Învață-i, Doamne, să se rabde unii pe alții aşa cum Tu ne rabzi pe noi toți. Stinge pofta celor care pentru binele lor îşi asupresc semenii.

Încălzește-le, Doamne, inimile, tămăduieşte-le rănile și îmbrățișează-i în nestrămutata Ta dragoste. Odihneşte, Dumnezeule, sufletele celor care şi-au dat bunul cel mai de preț pentru credință și dreptate. Cu capetele plecate, genunchii îndoiți şi inimile frânte, ridicăm această rugăciune către Tine, Doamne, Bunule, şi Ție îți strigăm: Auzi-ne, Doamne, şi trimite Mila Ta peste neamul nostru Românesc.

(more…)

Pagina următoare »

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: