Bucovina Profundă

4 decembrie 2019

Ultimii ani ai lui Petre Țuțea. ”O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii”

Filed under: Petre Țuțea,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 15:36

Ultimii ani ai lui Petre Țuțea

”O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii”tutea +

În august 1964, Petre Țuțea, cântărind doar 53 de kilograme și având sănătatea șubrezită, este eliberat din Aiud în urma decretului de aministie generală. Va fi prins de acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Încearcă să-și revină după „lunga călătorie în care fusese scos din viață”, redactând în anul 1965 un „Proiect pentru reforma economică a României” pe care îl trimite autorităților în dorința de a scoate România din criza politică în care se afunda: „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă”. În primăvara anului 1968, Securitatea îi întocmește o „fișă personală” în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”: „Fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus «să se bage slugă la dârloagă» autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală”.

Credincios principiilor de viață pentru care a suferit atât, continuă să nu facă niciun compromis cu regimul, prețul fiind o viață în lipsuri și sărăcie extremă. Va trăi până în 1989 din ajutor social, apoi până la sfârșitul vieții dintr-o pensie derizorie primită de la Uniunea Scriitorilor, locuind într-o garsonieră pusă la dispoziția lui Țuțea de către unul din tinerii care îi audiau conferințele improvizate. Renegat de sistem, fără drept de a publica decât sporadic în revistele „Familia” și „Tribuna”, Țuțea elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris sau confiscate de Securitate cum au fost „Tratatul de antropologie creştină” și copii ale proiectului „Prometeu”.

Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape strivit în ghearele sărăciei şi neputinţei, însă începe să fie înconjurat de tot mai mulți ziariști care îi difuzează interviurile în toate mediile, astfel încât popularitatea lui Țuțea devine fulminantă, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul. Cu toate acestea, starea sănătății lui Țuțea se înrăutățește tot mai mult, în toamna anului 1991 fiind internat în spitalul Filantropia.

Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţea își primește sfârşitul cu sufletul împăcat, după ce se spovedește părintelui Constantin Voicescu, într-o rezervă a Spitalului Cristiana din Bucureşti. Înconjurat de ziarişti, marele filosof răspunde cu maximă lucidate întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost batjocorit?”, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc poporul român, jelindu-mă”.

Întrebat în continuare despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde:  (more…)

2 decembrie 2019

Despre Codreanu, pro sau contra. Un interviu cu Răzvan Codrescu  

Despre Codreanu, pro sau contra

Un interviu cu Răzvan Codrescu  

czc-corneliu-zelea-codreanu

„Despre Codreanu se vorbeste, pro sau contra, adeseori anapoda”

Claudiu Tarziu: Observam ca orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau legionarism te face dintr-o data suspect. De pilda, Ion Cristoiu a fost acuzat de simpatii legionare pentru ca i-a recunoscut „Capitanului” charisma si bunele intentii. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia Voda a primit aceeasi eticheta doar pentru ca i-a permis lui Ion Cristoiu sa faca acele afirmatii in emisiunea ei.

Pe de alta parte, simpatizantii se raporteaza necritic la Miscare si la fondatorul ei. De ce credeti ca se intimpla asa? si totodata de ce-am mai vorbi astazi despre Codreanu si despre legionarism?

Razvan Codrescu: Nu numai faptul ca a reusit sa mobilizeze pina la jertfelnicie elita unei generatii (studenti, intelectuali, preoti, aristocrati etc.), dar si faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patima dupa atitia ani, si dupa ce s-au facut toate eforturile pentru a i se diminua creditul si a i se sterge urmele, arata importanta personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mina a doua.

Indaratnicia aceasta de a ramine viu/prezent si dupa trei sferturi de veac, dupa ce a fost haituit, asasinat, ingropat la opt metri sub pamint si denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, impre una cu toata miscarea pe care a generat-o, mai arata si calegionarismul a picat pe niste probleme vitale si inca nerezolvate ale existentei si destinului nostru ca neam, atit in ordinea seculara, purtatoare de sabie, cit si in ordinea spirituala, purtatoare de cruce.

S-ar putea spune ca, cel putin in lumea romaneasca, personajul este inca prea fierbinte si chestiunile legate de el prea arzatoare pentru a admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” si mai „masurati” au reusit sa fie adeseori, atit in privinta lui Codreanu, cit si a „fenomenului legionar” in genere, cercetatorii sau observatorii straini. (si, in paranteza fie spus, nici o alta miscare, politica sau spirituala, din viata publica romaneasca, mai veche sau mai noua, nu a mai atras in asemenea masura atentia strainatatii; bibliografia straina a legionarismului – consemnata doar partial in amplul dosar bibliografic din cartea mea in cautarea Legiunii pierdute – este uriasa si extrem de diversa, din epoca si pina in vremea din urma – sa zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfirsitul anilor ‘30 si pina la ultima sinteza straina de care am eu cunostinta, aparuta in 2010, in Franta: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.) Ma intrebati „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Pai, daca asa stau lucrurile, s-ar putea spune mai degraba ca daca nu s-ar mai gasi nimeni sa vorbeasca, atunci „pietrele ar striga”.

Ce-i drept, se intimpla ca despre Codreanu se vorbeste, pro sau contra, adeseori anapoda: fie din lipsa de informare corecta, fie din partizanat ideologic si propagandistic. E si multa ignoranta, si multa naivitate, dar si multa rea-credinta sau necinste sufleteasca. As putea spune ca exista un regim mostenit al mistificarilor manipulatorii, carora le cad prada nu numai ageamii si jurnalistii de mina a doua, dar si o anumita istoriografie ideologizata.

Am mai spus-o: propaganda antinationala si anticrestina constituie probabil singura forma de continuitate din viata publica romaneasca a ultimelor sapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere intre regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) si regimul comunist nu exista nici o deosebire semnificativa.

Romania contemporana s-a miscat constant (cu exceptia anilor tulburi ai razboiului) in cercul vicios al stingii, in care nici o in-dreptare nu este cu putinta. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat si deranjeaza atit de mult establishment-ul, direct sau indirect – incercasera sa rupa acest cerc, in contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a esuat in mod tragic, dar amintirea fermitatii lor continua sa tulbure “linistea” oamenilor de stinga, care au dus – si continua sa duca – tara la ruina. Spaima de legionarism reprezinta, in adinc, spaima politicianismului de propriile lui pacate, pe care le-ar putea plati cindva, la o dreapta judecata a Istoriei.

Una peste alta, a fost impusa cu consecventa o adevarata dogma ideologica, fundamentata pe mitul propagandistic al “salbaticiei” legionare. Este, intr-un fel, povestea cu hotul care striga: “Prindeti hotul!”… Legionarismul a devenit astfel imaginea publica a tuturor relelor de ieri si de azi (“sperietoarea” fiind folosita pina la saturatie si dupa 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca sef al Miscarii, e considerat de regula drept “capul rautatilor”. Ei bine, atit de mult au fost repetate aceste lucruri, atita cerneala s-a varsat si atita patima a fost investita in aceasta denigrare concertata, incit pentru anumite minti comode problema e ca si clasata! Cind se rosteste numele lui Codreanu sau al Miscarii Legionare, multora li se pare ca stiu totul dinainte…      

(more…)

1 decembrie 2019

Mărturii despre Corneliu Codreanu

30 noiembrie: 81 de ani de la asasinarea lui Corneliu Codreanu

czc nunta

Mărturii despre Corneliu Codreanu

Corneliu Codreanu a fost asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938, alături de Nicadori şi Decemviri, la ordinul lui Carol II, şi al lui Armand Călinescu, cu acordul puternicilor mondiali de atunci. Fiind invinuit forțat de fapte minore (cum ar fi calomnia), după o detenție de luni de zile, au ințeles că nu pot să il execute legal și au inscenat o fugă de sub escortă. De aceea, după ce i-au ștrangulat, i-au impușcat in spate pentru a mima o tentativă de evadare și a justifica uciderea. Peste trupurile celor 14 s-au turnat zeci de litri de acid sulfuric, iar apoi groapa comună a fost umplută cu câteva tone de beton.

După doi ani, ca urmare a instaurării Statului Naţional Legionar, trupul Căpitanului este deshumat, şi reîngropat creștinește la Casa Verde din Bucureşti. Din păcate, astăzi nu se cunoaşte locul de veci al Căpitanului, mormântul său fiind distrus complet de regimul comunist.

Prin ceea ce a creat şi ne-a lăsat moştenire, Căpitanul va rămâne de-a pururi în memoria poporului român. Datorită lui, România a trăit una din rarele ei treziri la viaţă. Cauza sa rămâne actuală şi azi. Şi această luptă va continua mereu, până la veacul de apoi: lupta pentru mântuirea neamului românesc.

Important! Citiți și: 30 noiembrie: 81 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, din ordinele Regelui Carol al II-lea


 

 

Mărturii despre Corneliu Codreanu

Nicolae Steinhardt:

”Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Însa dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata.” (Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira, 2005, p.395;  Arhivele CNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101, P 191 – 195)

 

Nicholas Nagy-Talavera, scriitor ungur, de origine evreiasca :

”Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilaros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: “E trimis de Arhanghelul Mihail”. Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. (evreiasca) Hasefer, Bucuresti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

 

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german:

”Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau,fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic.” (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

 

Zigu Ornea, istoric evreu: (more…)

21 noiembrie 2019

O experienţă abisală – dialog cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi scriitorul Marcel Petrişor / Iulian Grigoriu / ARGOzine. Articole conexe

pr calciu si marcel-petrisor

O experienţă abisală – dialog cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi scriitorul Marcel Petrişor / Iulian Grigoriu / ARGOzine

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, deţinut politic timp de 21 de ani în temniţele comuniste.  A publicat: „Şapte cuvinte pentru tineri” (Ed. Anastasia, 1996), „Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase” (Ed. Dacia, 1998), „Războiul întru cuvânt” (Ed. Nemira, 2001), „Homo americanus. O radiografie ortodoxă” (Ed. Christiana, 2002). Mesajul său creştin, adresat cu precădere tinerilor este indisolubil legat de cel al neamului, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Părintele Calciu slujeşte la Biserica Ortodoxă română „Sfânta Cruce din Alexandria”, Washington D.C.

Marcel Petrişor (n.13 aprilie 1930), deţinut politic între 1951 şi 1964, cu câteva luni de întrerupere în 1956. Ieşit din închisoare, a urmat Facultatea de Filologie şi a devenit profesor de limba franceză.  Debutează cu volumul de proză scurtă „Serile în sat la Ocişor”. Publică romane, impresii de călătorie, critică, eseistică, traduceri din franceză şi rusă. Membru al U.S. din România. După 1989 a publicat memorii din închisoare: „Jilava. Fortul 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „Secretul fortului 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „La capăt de drum” (Institutul european, Iaşi, 1997).  O selecţie din cele trei volume, tradusă în franceză de Alain Paruit, va apărea la editura Plon din Franţa.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor

Am aflat că Părintele Calciu vine la Galaţi şi susţine o Conferinţă în sala senatului Universităţii „Dunărea de Jos”. Despre părintele Calciu scrisesem şi obţinusem chiar, imediat după 90 o versiune a celor Şapte cuvinte pentru tineri pe care le publicasem în serial într-un săptămânal gălăţean. Era acum vremea să-i vorbesc părintelui faţă către faţă. A doua zi, m-am ţinut tot timpul de părinte şi de Marcel Petrişor. Citisem şi eseurile domnului Petrişor şi „Fortul 13”. I-am amintit că am vorbit de câteva ori la telefon în 1990, sunându-l la rugămintea lui Petre Ţuţea. O dată în mod expres, să vină a doua zi ca să-i aducă volumul Stilurile şi ca să-l bărbierească…

Marcel Petrişor, cu harul povestirii. Înalt, puternic, cu grai autentic ardelenesc… În închisoare slăbise cumplit, ajunsese un ţâr de 40 de kilograme… Atunci când aud asemenea mărturisiri, am tendinţa de a le îmbrăca într-un fel de halou ireal. Nu le mai pot uita, dar le evoc mereu la multă vreme, cum fac şi acum: „În închisoare, în unele veri, eram atât de mulţi deţinuţi şi atât de puţin aer în cameră, încât dacă se rătăcea pe acolo vreo muscă, se prăbuşea la pământ, fără aer pe care să-şi susţină zborul… Se întâmpla minunea să capete vreunul câte un antibiotic, o pastilă de tetraciclină sau streptomicină, pe care o aducea în gură (ştiind bine să o ascundă) şi o dădea celui mai bolnav camarad de celulă. Cu 2-3 pastile, cei mai norocoşi scăpau de infecţie şi de diareele cronice.”

Văd cum faptele se leagă şi se împlinesc una pe alta. Hrănind cu pâine un amărât atunci când a avut mijloace, i s-a întors plata, exact atunci când a avut mai multă nevoie de ea. „Şi pâinea aceea, primită ca din senin, mi-a salvat viaţa, îmi spune Marcel Petrişor. Este pâinea şi spirit, fără îndoială…”

Marcel Petrişor ne povestea acestea, mie care-l vânam încă pe părintele Calciu, şi celor care se mai aflau atunci pe holul Casei de Cultură a Studenţilor. Dar apărea ba vreun reporter de la radio, ba vreun cotidian, pentru a consemna vizita la Galaţi a părintelui Calciu. Momentul plecării oaspeţilor se apropia, iar trenul nu aşteaptă. Aşa că am ales să-i însoţesc până la Brăila şi să stăm de vorbă liniştiţi în compartiment. Zis şi făcut. Cei doi mari prieteni, Marcel Petrişor şi Calciu Dumitreasa, mi-au luat bilet şi ne-am urcat la locurile noastre. Nici nu s-a pus trenul în mişcare, că am şi început să dicutăm.

Părintele Calciu vorbeşte repede, chiar precipitat, căutând să sară sau să ocolească momentele care i-ar evidenţia prea mult suferinţa trecută, ori să-i „exagereze” sacrificiul, ca şi cum ar vrea să uite, sau să ierte, îşi înghite cuvintele care sugerează durere, nemulţumire; pe cele de ocară sau aversiune şi le reprimă total; când vine vorba de viziuni sau experienţe abisale, îmi vorbeşte puţin mai molcom, dar în taină, de „teamă” să nu ne audă cineva, ori altul să creadă că ne-am mândri vorbind despre asta. Când spune „m-am rugat mult”, sau „Dumnezeu”, are altă modulaţie în glas, de parcă tot ce ar urma este inutil. Asta e totul, băiete! Îţi vorbesc ca unui frate mai mic, îţi răspund întrebărilor, nedumeririlor, îţi arăt căile ascunse, lucrurile nespuse. Dar din toată fiinţa lui ţâşneşte veselie şi dragoste liberă, netrucată, bucurie pentru suferinţele trecute şi Conştiinţa că este pe Calea pe care Dumnezeu i-a cerut-o. Şi toate acestea dincolo de cuvinte, cele pe care noi le căutăm înfriguraţi. O simplitate măreaţă, lângă o conştiinţă luminoasă, o iubire pentru toţi şi toate, pentru trecut şi viitor, dintr-o încredere suprafirească în pedagogia, prezenţa şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, a fiecăruia după trup, suflet şi nume, ca şi în existenţa noastră istorică, a românilor, în numele cărora nu vrea să se gândească măcar că a fost un martir…

Iulian Grigoriu: Aţi fost închis de către comunişti încă din timpul primei studenţii, când eraţi în anul doi la medicină. După o detenţie de 16 ani (din 1948 în 1963), aţi urmat Institutul de Filologie din Bucureşti, secţia franceză-română, după absolvire, devenind profesor la seminarul teologic, dar şi student la teologie. Ce a însemnat temniţa ca determinant al constituirii dumneavoastre spirituale? V-aţi schimbat opţiunile acolo? Cum aţi rezistat?

(more…)

19 noiembrie 2019

Rugăciune pentru România – Sfântul Ilie Lăcătușu, mărturisitorul

ro

Părintele Mărturisitor Ilie Lăcătușu, sfânt pătimitor al închisorilor comuniste:

Rugăciune pentru România 

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit în lume să ne mântuieşti pe toți, cu sufletele pline cu evlavie, Ție astfel ne rugăm: Îndură-te, Doamne, de țara noastră şi neamul nostru şi ajută să-şi găsească, în sfârșit, calea cea dreaptă. Coboară Duhul Tău cel Mângâietor să le curățească întinăciunea şi să le întoarcă blândețea și frica de Tine, Doamne. Luminează, Doamne, mințile celor care din pricina amărăciunilor şi umilințelor nu văd calea cea dreaptă.

Încălzește, Doamne, inimile celor care, învrăjbiți de diavol, au uitat să-şi iubească aproapele şi să ierte vrăjmaşilor. Sădeşte, Doamne, în sufletele lor mândria muncii cinstite, bucuria de a-şi agonisi pâinea cu sudoarea frunții. Slobozeşte, Doamne, neamul nostru din jugul minciunii, urii, pizmei şi egoismului. Învață-i, Doamne, să se rabde unii pe alții aşa cum Tu ne rabzi pe noi toți. Stinge pofta celor care pentru binele lor îşi asupresc semenii.

Încălzește-le, Doamne, inimile, tămăduieşte-le rănile și îmbrățișează-i în nestrămutata Ta dragoste. Odihneşte, Dumnezeule, sufletele celor care şi-au dat bunul cel mai de preț pentru credință și dreptate. Cu capetele plecate, genunchii îndoiți şi inimile frânte, ridicăm această rugăciune către Tine, Doamne, Bunule, şi Ție îți strigăm: Auzi-ne, Doamne, şi trimite Mila Ta peste neamul nostru Românesc.

(more…)

14 noiembrie 2019

Între miile de sfinți martiri necunoscuți, uciși de comuniști: Părintele Ioan Gh. Berghianu

sf inchisorilor - 8 x 4

Între miile de sfinți martiri necunoscuți, uciși de comuniști:

Părintele Ioan Gh. Berghianu, pomenit pe 11 noiembrie 

 

Părintele Berghian s-a născut la 15 mai 1897 în comuna Secăşel, raionul Târnăveni, din părinţii Gheorghe şi Floarea. Licenţiat în Teologie, devine profesor de religie şi preot în Arad. Se căsătoreşte cu Victoria Filip. Aderă la Mişcarea Legionară. Este condamnat pentru „înaltă trădare” la 5 ianuarie 1949 ca făcând parte dintr-o organizaţie „subversivă” şi trece prin Bucureşti, Jilava, Aiud. Moare la Aiud în 11 nov. 1958. Viaţa sa e recunoscută de toţi colegii de suferinţă ca una de răbdare şi mucenicie.

Mărturii despre părintele Ioan Berghianu:

(după 23 aug. 1944) „A doua zi dimineaţa au ajuns la Arad, oraş care într-adevăr era ocupat de trupe maghiare. Au fost rău impresionate să vadă că una din primele preocupări ale trupelor de ocupaţie a fost să schimbe firmele româneşti ale prăvăliilor cu firme scrise în limba maghiară. Odată cu familiile noastre, a părăsit Bradul şi un grup de legionari din această localitate, în frunte cu profesorul Safta. Întreg grupul şi-a găsit repede adăpost pe la diferite cunoştinţe şi familii legionare. Soţia mea, împreună cu Doamna Iasinschi, au fost găzduite la Profesorul-preot Berghian. Această stare de aşteptare şi nelinişte a durat aproximativ o săptămână” (Horia Sima, Guvernul Naţional de la Viena).

„Cu părintele Berghianu am trăit o experienţă demnă de timpurile catacombelor. Înainte de greva generală a foamei de la Aiud, părintele Berghianu a transmis zecilor de celule din latura unde se afla, prin mijloacele specifice din închisoare, Sfânta Împărtăşanie şi, în ziua hotărâtă, noi toţi ne-am mărturisit de la distanţă părintelui, care ne-a dat dezlegarea şi ne-a împărtăşit. Părintele a făcut şi el o impresionantă mărturisire în auzul tuturor. A fost un moment extraordinar” (Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, p. 13).

(more…)

22 octombrie 2019

Daniel Gheorghe: Suntem o națiune clădită sub cupola Bisericii

Filed under: România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 00:17

Daniel Gheorghe: Suntem o națiune clădită sub cupola Bisericii.

tarani_w747_h373_q100

”Vă întrebați oare de ce Biserica Ortodoxă este atât de atacată și insultata de tot felul de elemente extremiste și de adepții „lumii noi”?

Foarte simplu: în România, Biserica Ortodoxă are 3 trăsături care deranjează tare de tot :

ea este păstrătoarea valorilor spirituale și morale creștine care sunt temelia libertății personale și a demnității umane;

ea este instituția care duce pe mai departe moștenirea identitară românească și fiind biserica noastră straveche își leagă numele și trecutul de istoria neamului românesc și de ființa sa;

Biserica Ortodoxă Română este eminamente românească, iar astăzi a simți românește în România, ori a fi loial și devotat Țării începe să sune tot mai indezirabil în urechile unora.

Evident că în urechile celor care vor să fărâme orice lucru care se leagă direct de Credința în Dumnezeu ori de moștenirea celor două milenii de civilizație și cultură creștină în Europa și în întreaga lume!

Putem opri revoluția ideologică a noului totalitarism doar dacă ne amintim cine suntem, de unde venim și încotro mergem, neuitand niciodată că suntem o națiune clădită sub cupola Bisericii!”

(more…)

12 octombrie 2019

Petre Țuțea – Maieutica românismului

6 octombrie 1902 – nașterea marelui Petre Țuțea

Petre Țuțea – Maieutica românismului

Petre Ţutea – Maieutica românismului – Documentar TVR,  Realizator Radu Găină


 

Alte articole conexe:

 

2 octombrie 2019

Paul Goma la 84 de ani – În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii

 Paul Goma la 84 de ani

În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii

 

 

 

Scriitorul, jurnalistul și disidentul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în localitatea Mana,- Orhei, România, azi această comună fiind în Moldova de peste Prut. Este un scriitor român, stabilit la Paris, În tinerețe a cochetat cu comunismul, indus în eroare de propaganda sistemului comunist-criminal. Apoi este cunoscut pentru atitudinile anticomuniste și naționaliste. Datorită atitudinii anticomuniste și anti ceaușiste este expulzat din ţară în noiembrie 1977, împreună cu soţia şi copilul. Fiind un luptător cu “arma” scrisului a continuat lupta împotriva regimului comunist. Eşecurile spionajului în epoca lui Nicolae Plesiţă care a organizat atentate cu colete a făcut să scape cu viață. La 2 octombrie, Paul Goma împlineşte 84 de ani. Statutul său a rămas în ultimii 42 de ani cel de azilant politic, spune Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România. Acelaşi statut a avut şi Ana Maria, care a murit acum câțiva ani, acelaşi statut îl are şi fiul lor – Filip Ieronim. „Am atins o cotă de saturaţie insuportabilă la textele „de atitudine” despre Goma. Oamenii cred că o aniversare trebuie să fie mereu motiv de bucurie. Pentru mine, ziua de 2 octombrie este una de covârşitoare tristeţe, aş spune că – dacă n-ar suna prea medieval pentru urechile prea progresiste – este ziua în care retrăiesc cu inima în gât toată istoria lui Goma, aşa cum am aflat-o şi înţeles-o din cărţile lui şi din tonele de documente pe care le-am citit. Îi urez sănătate şi «mulţi ani!», cu îndemnul pentru noi să fim mai conştienţi de lumea în care trăim, să ne lepădăm de superficialităţi“, transmite Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la “Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului”. Scriitorul Paul Goma avea deja un trecut revoluţionar notoriu atunci când, în anul 1977, a reuşit să trimită la postul de radio „Europa Liberă“ o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România. Anterior, el a trimis o scrisoare deschisă şi lui Pavel Kohout, lider al „Chartei 77“(n.r. – mişcare disidentă care a luat naştere în Cehoslovacia la începutul anului 1977, din care a făcut parte şi Vaclav Havel).

(more…)

13 septembrie 2019

Corneliu Codreanu, voievodul temut și prigonit și după moarte. 13 septembrie 2019 – 120 de ani de la nașterea lui

Corneliu Codreanu, voievodul temut și prigonit și după moarte

13 septembrie 2019 – 120 de ani de la nașterea lui

Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.(Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)

secretele-mortii-lui-corneliu-zelea-codreanu-cum-a-murit-de-fapt-seful-legiunii-404071-725x350

Voievodul prigonit

articol de Mircea Puşcaşu

Hulit de unii, urât de alții, chiar și acum la 80 de ani de la moartea sa, Corneliu Codreanu este o personalitate providenţială pentru neamul românesc şi pentru întreaga creştinătate prin puterea exemplului său. Acest lucru este relevat, cred eu, şi de câteva coincidenţe proniatoare şi întâmplări neintâmplătoare legate de viaţa sa.

Astăzi, 12 septembrie, in preziua naşterii lui Coreneliu Codreanu, iniţiatorul Legiunii Arhanghelul Mihail, există o coincidenţă interesantă ce merită remarcată. În sinaxarul acestei zile este pomenit Sfântul mucenic Autonom, episcop in timpul prigoanei lui Diocleţian (284-305), păstor cu râvnă de apostol. In cronica hagiografică este menţionat un singur ucenic al sfântului Autonom, ucenic numit Corneliu care a păstorit mai întâi ca diacon, apoi ca preot şi mai târziu ca episcop, în biserica din Soreus, zidită acolo de sfântul Autonom special pentru păstorirea ucenicului său Corneliu, biserică cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, hram ce-l va avea peste veacuri şi Mişcarea întemeiată de alt bărbat vitaz cu acelaşinume: Corneliu.

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut pe 13 septembrie, iar pentru creştini data are multiple semnificaţii între care: pomenirea Sfântului Corneliu Sutaşul, căpitan de oşti, centurion roman ce a ajuns in final episcop al Bisericii primare, şi ajunul praznicului Înălţării Sfintei Cruci cinstit pe 14 septembrie, praznic ce readuce in prezent biruinţa Crucii asupra lumii, începutul primei împărăţii creştine, începutul creştinării tuturor aspectelor vieţii cotidiene a cetăţii.

Aceste semnificaţii creştine ale datei sale de naştere au rodit însutit în viaţa sa, în mod minunat şi legat de nevăzute fire, înţelese mai mult acum, post factum, ca o cheie de interpretare a sensurilor vieţii sale, cheie nu de om determinată, ci de Dumnezeu dăruită prin alegerea acestei zile pentru naşterea acestui om, ştiind noi că nimic nu e intâmplător la Dumnezeu, nici un fir de praf, cu atât mai puţin naşterea şi adormirea celor plăcuţi ai Săi.

Asemenea sfântului Corneliu Sutaşul, Corneliu Codreanu a fost voievod, Căpitan peste oaste mare de români, în lupta de aşezare a vieţii româneşti pe fundamente creştine, luptă pentru înălţarea Sfintei Cruci şi peste viaţa neamului românesc, pentru o deplină încreştinare a tuturor aspectelor vieţii cotidiene contemporane, de la comerţ şi administraţie, la economie şi politică, de la forme de organizare, la educaţie şi cultură.

Acest ultim voievod sfânt al românilor a sfârşit muceniceşte în prigoana unor forţe oculte care şi astăzi sunt la putere în lume și foarte influente și la noi în țară, de aceea este şi astăzi hulit și prigonit, pentru că aceste forţe aplică principiul talmudic al uciderii continue, al prigonirii şi după moarte, al răzbunării ca datorie lăsată moştenire urmaşilor, al urii considerate ”sacră” în mistica lor răsturnată.

Cine vrea să înţeleagă acestea nu trebuie neapărat să cunoscă Talmudul, pentru că e suficient de explicită Pilda lucrătorilor viei din Evanghelie (Luca 20, 9-19). De asemenea sunt elocvente și capitolele 15 şi 16 din Sfânta Evanghelia după Ioan, unde sunt scrise şi acestea:

(more…)

9 septembrie 2019

Nichifor Crainic despre Avram Iancu

Filed under: România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 23:45

Avram_Iancu

10 septembrie – pomenirea lui Avram Iancu

Nichifor Crainic despre Avram Iancu

Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o frumuseţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente juridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gura, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine.

Contemporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şcolile ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a domina; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat.

Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin deliberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oamenilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fascinaţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în veacuri în subteranele pline de caznă ale istoriei… Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia…

Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal…

(more…)

27 august 2019

Paris, 1951 – HORIA SIMA despre unitatea europeană – Menirea naționalismului

Filed under: crimele comunismului,Horia Sima,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 01:42

Paris, 1951 – HORIA SIMA despre unitatea europeană – Menirea naționalismului

horia sima gri

Soluţiile care caută să rezolve problema maselor, fără participarea naţiunii, sunt cele mai frecvente şi mai aplaudate astăzi. După cel de-al doilea război mondial, naţionalismul n-a ieşit numai înfrânt pe plan polilic. A ieşit surghiunit şi pe planul gândirii teoretice. S-a creat prejudecata că această concepţie e definitiv scoasă din circulaţie. A evita naţionalismul înseamnă a evita naţiunea, a nu lua act de realitatea primară a istoriei, de substratul care susţine întregul proces al creaţiei umane.

Socialismul şi statul european supranaţional – două mari concepţii care îşi dispută astăzi favoarea opiniei publice – sunt proiecte de planificare umană. Ele tind să şteargă şi diversitatea etnică a maselor, care e sursa însăşi a posibilităţilor lor de reînnoire. Nu înţelegem ce ridicare a nivelului lor spiritual poate să urmeze când masele naţionale vor fi devorate de un bloc inform de 400-500 milioane de suflete ? Nu vedem cum omul  mijlociu, caracteristic masei, îşi va reface fiinţa interioară când va fi smuls din cadrul naţiunii sale şi vărsat într-o gloată fără nume. Dimpotrivă, azvârlirea lui într-un spaţiu social nedefinit îl va deposeda de toate punctele dc sprijin ale conştiinţei sale.

Chiar şi ideea libertăţii personale, considerată şi de Tocqueville ca singura garanţie contra nivelării totale a societăţii, nu poate schimba sensibil înfăţişarea brutală a maselor, dacă nu se asociază cu naţionalismul. Suportul libertăţii este creaţia. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu impuls creator, sau dacă acest impuls se atrofiază prin teroare, atunci nici nu s-ar zbate să-şi câştige libertatea exterioară. Aceasta înseamnă că nu-i destul să creăm şi să menţinem climatul libertăţii politice, dacă nu creăm concomitent şi un climat al creaţiei. Libertatea exterioară, în sine, rămâne un mare semn de întrebare, cel mult o condiţie favorabilă, dacă nu e întovărăşită de libertatea  interioară, dacă individul nu e îndrumat să umple cadrul social  al libertăţii cu rodnicia persoanei sale.

Există o creaţie tehnică şi o creaţie culturală. Creaţia tehnică oferă produse în serie, negociabile şi transmisibile în toate ţările. Cultura e opusul nivelării, al imitaţiei, al transplantării valorilor dintr-o ţară într-alta. Ea întotdeauna îmbracă un caracter naţional şi răspândirea ei la alte popoare nu joacă decât rolul unui stimulent. Individul, ca să se valorifice în domeniul culturii, trebuie să urmeze acelaşi drum : să utilizeze energia specifică unei culturi, care emană întotdeauna dintr-un spaţiu naţional. A fi om de cultură înseamnă în primul rând a stăpâni coordonatele spirituale ale naţiunii. 

(more…)

22 august 2019

Nichita Stănescu Către Eminescu –  ”Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești”

Filed under: Eminescu,Nichita Stanescu,poezie,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 10:19

Nichita Stănescu Către Eminescu 

nichita eminescu 646x404

”Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești”

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
și miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.

(more…)

3 august 2019

Doctorul Teofil Mija, dârzul luptător. VIDEO – 90 de minute cu Teofil Mija și Nicolae Purcărea – emisiune tv. Demostene Andronescu: ”Teofil Mija, doctorul fără de arginți”

Doctorul Teofil Mija, dârzul luptător

 11 septembrie 1923 – 3 august 2010

 

Dr Teofil MijaS-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936 devine membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964. 

(more…)

20 iulie 2019

Viața necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc

Viața necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc


Copilăria – „Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinții binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieți, satul Misleanu, județul Ialomița. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăția spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educației din familie am conştientizat încă de mic prezența lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singur din familie care postea”[1].

Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalți printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidență cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în fața lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolțit şi cu o crenguță de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptățească, simțind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învața meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obține unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinerețe l-a ajutat foarte mult în viață, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezență continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.

Tinerețe legionară

După ce absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naționalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcare a Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Corneliu Codreanu şi de mulți alți intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumusețea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidențiindu-se printr-un deosebit simț organizatoric şi calități de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înțelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.

Răspunderea de român îl costă

(more…)

Uriașii între ei. Părintele Arsenie Papacioc văzut de Ioan Ianolide

PARINTELE-Arsenie-Papacioc-la-tinerete-si-la-batranete-1024x648

Uriașii între ei. Părintele Arsenie Papacioc văzut de Ioan Ianolide

Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară.
A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să
impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: „Noi înfruntăm pe atei la ei acasă.” Este un far al lui Hristos.

ioan-ianolide-23-de-ani-de-inchisoare-cu-hristos-in-inima-40685

Părintele Arsenie Papacioc în temnița Aiudului. Mărturia lui Virgil Maxim

anghel papacioc

Părintele Arsenie Papacioc în temnița Aiudului

Mărturia lui Virgil Maxim

Până la 15 Noiembrie ne-am bucurat de un regim „suplimentar”, am făcut chiar rezerve pentru iarnă, cartofi şi fructe, mere în special, având voie să pregătim în celulă cartofi fierţi sau mămăligă la lămpile cu gaz improvizate de camarazii noştri.

Am lucrat la cartofi şi la cules de struguri doar două săptămâni. Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de un ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc.

Din rezerve puteam să-i fierb unul sau doi cartofi zilnic, mai mult nici nu putea mânca. Timpul îl petreceam în rugăciuni şi convorbiri duhovniceşti. Dânsul fusese în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938-1939 sub Carol II), unde fratele său, Radu Papacioc, fusese ucis într-o noapte sângeroasă ca a Sfântului Bartolomeu, reeditată pe pământul ţării noastre de Carol II şi camarila lui.

Fiinţa sa, ca a altor legionari, era marcată fizic de privaţiuni şi suferinţe, sufletele însă li se luminaseră şi mai mult. De la dânsul am învăţat nu numai să mă rog mai bine, ci mai ales să pătrund cu lama sabiei „Cuvântului Adevărului Dumnezeiesc” până în „rărunchi”, în adâncul duhului, scoţându-mi pe altarul arderii în pocăinţă faptele, cuvintele, gândurile, cugetele şi cele mai mici intenţii, voite sau nevoite, întâmplătoare sau permanente, izvorâte din inconştienţă, prostie sau venite din afară şi primite cu bunăvoinţă în casa sufletului meu.

Aveam multe scrieri teologice – în afară de Sfânta Scriptură pe care o avea fiecare – care constituiau hrana şi îndrumarea pe drumul hotărât de Mântuitor prin Apostolii şi Părinţii Bisericii.

Anghel Papacioc era monah în haina laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur. Când am închinat unele poeme isihaste „cinului călugăresc şi monahicesc”, am îndrăznit să adaug: „Nu toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări, dar toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări”: Valeriu Gafencu, Trifan Traian, Marian Traian, Schiau Ion, Naidim Marin, Mazăre Nicolae, Bălan Iulian, Foti Petru, Avram Sebastian, Jacotă Vasile, Pascu Constantin… În închisoare erau numiţi ”mistici”. Pentru unii înţelesul era ironic, altora le arăta că aceia nu puteau fi atinşi căci depăşeau stadiile comune de vieţuire. Şi astăzi virtuţile celor buni sunt de unii hulite, de alţii venerate. „Oricum, zice Apostolul neamurilor, fie din pizmă, fie din credinţă, Hristos este vestit, este făcut cunoscut prin lanţul meu”.

*

Anghel Papacioc, iertaţi-mă pentru această destăinuire, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur.

*

În Martie, Anghel Papacioc s-a mutat în celulă cu domnul Trifan, iar Naidim a venit la noi. Domnul Trifan, un „săpător cu mintea”, simţea nevoia unei complementarităţi în actul trăirii afective, practice, al sensibilizării acute, iar Anghel Papacioc şi-a completat şi împlinit sensibilitatea, şi-a însuşit o metodă de investigaţie spirituală. 

(more…)

19 iulie 2019

Părintele Arsenie Papacioc – cuviosul, mărturisitorul, înțeleptul, luptătorul

19 iulie in calendarul neamului românesc:

Părintele Arsenie Papacioc – cuviosul, mărturisitorul, înțeleptul, luptătorul 

(1914-2011)

Părintele Arsenie (Anghel Papacioc) s-a născut la 15 august 1914 în satul Misleanu, com. Perieţi, Ialomiţa şi este unul din cei mai de frunte duhovnici români. De mic, Anghel avea o memorie bogată şi o vie inteligenţă. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei Vraja, are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare sportive organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri.

A fost instructor legionar, în 1941 fiind arestat şi condamnat, după ce fusese închis anterior şi în lagărele carliste. Eliberat în 1946, intră în mănăstire în acelaşi an, la Antim. Părintele a ajuns şi pe la mănăstirea Cozia, unde a primit ascultarea de paraclisier şi preda educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască învăţătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Cioclovina. În 1949 ajunge la Sihăstria, revine la Antim unde este tuns în monahism în acelaşi an (25 septembrie). La slujbă au participat părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. În 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ.

Între 1952-1958 a fost preot (şi egumen) la Mănăstirea Slatina. A făcut parte şi din mişcarea Rugul Aprins. La 14 iunie 1958 este arestat, dus la Suceava, ţinut în anchetă 90 de zile, bătut şi chinuit. Condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, sentinţa 125, la 20 de ani muncă silnică şi 20 de ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei  muncitoare şi a mişcării revoluţionare”. A fost dus la Vaslui şi alte centre de interminabile anchete şi bătăi, iar cea mai mare parte a detenţiei o petrece la Aiud.

(more…)

26 iunie 2019

Responsabilitatea de a-l (re)citi integral pe Mihai Eminescu. Articol scris de profesorul Mihai Floarea

Filed under: Eminescu,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 16:42

Responsabilitatea de a-l (re)citi integral pe Mihai Eminescu

Articol scris de profesorul Mihai Floarea

Eminescu_1

M-am obișnuit ca la fiecare început de an să observ cum Mihai Eminescu reține, o zi, două, atenția unui anume public, îndeobște ocupat cu alte aspecte ale realității decît cultura. Diversiunea „corect politică“ de acum cîțiva ani a unora de a amesteca aniversarea nașterii genialului român cu tot ce ține de cultură, decretînd „15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale“, în speranța, probabilă, că Mihai Eminescu va fi adumbrit de ceilalți creatori născuți oarecînd pe pămîntul sfințit de suferințe al Daciei constat amuzat că a eșuat: principalele manifestări prilejuite de acest miez de gerar gravitează precum fluturii și gîzele noptatice în jurul unei surse luminoase (uneori bezmetic, alteori sinucigaș!). Pletora de clișee („luceafărul poeziei românești“, „poetul nepereche“, „poetul nostru național“ etc. și, mai nou, „sumă lirică de voievozi“ alături de „românul absolut“) este scoasă de la naftalină și, fie cu emoționantă sinceritate, fie cu acel păcătos instinct narcisiac al trufiei înfierat cu amărăciune de însuși poetul în Scrisoarea I (Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră!), e afișată în alocuțiuni, discursuri, lecții ori conferințe inspirate din opera excepțională și din viața sfîrșită prematur și tragic a lui Mihai Eminescu.

Unii țin la un sufix onomastic facil – nu Mihai, ci Mihail; trec fără comentarii peste aceasta și încerc să-mi analizez propria nevoie de a mă apleca îngenunchind, iar și iar, sub patrafirul scrisului eminescian:

(more…)

24 iunie 2019

Profilul interior al Căpitanului – Emil Cioran, noiembrie 1940

Filed under: Corneliu Codreanu,Miscarea Legionara,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 21:17

Mărturia lui Emil Cioran despre  Corneliu Codreanu

Profilul interior al Căpitanului

 Emil Cioran, noiembrie 1940

corneliu-zelea-codreanu - sel

 

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o  Sahară populată. Cei aflaţi între cer şi pământ, n-aveau niciun conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia să vină.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Până şi dispreţul ni se părea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsă reuşită.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut şi de prezent, îndrăznind dispreţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţară, era o pauză vastă între un început fără măreţie şi un posibil vag.

În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Şi el a rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el.

(more…)

Pagina următoare »

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: