Dumitru Oniga, românul poet și sfânt mărturisitor
Dumitru Oniga – poetul de mare sensibilitate, supraviețuitor al temnițelor antonesciene și comuniste, peste 20 de ani de temniță, mărturisitorul discret și sfânt, naționalist român plin de bunătate, monument de bun-simț, legionar gata să-și dea viața pentru neam, luptător împotriva ideilor comuniste din toate timpurile, prozator, memorialist, om vertical de plină conștiință românească.
Domnul Dumitru Oniga, a fost deţinut politic în timpul regimului comunist și antonescian, coleg de ideal și de temniță cu Radu Gyr și Nichifor Crainic, pe lângă care a ucenicit ca poet, a plecat la Domnul în noaptea de 20 spre 21 octombrie 2016, în vârstă de 91 de ani, fiind înmormântat la Stupca. Împlinindu-se 3 ani de la plecarea sa, ridicăm un salut, un gând pios și o rugăciune, cu nădejdea că astfel ne va răspunde și el de dincolo. Să avem rugăciunile lui!
”Hulit şi schingiuit, dat în tărbacă,
Am sângerat urcând spre înălţimi
Să caut urma paşilor divini”
Interviu cu poetul mărturisitor Dumitru Oniga
”Numai prin Dumnezeu am rezistat, altfel nu îmi închipui cum aș fi putut. Ar fi trebuit să fiu mort încă din timpul anchetelor, darămite în închisoare.”
(realizat de Beniamin Pușcașu)
Am auzit de Dumitru Oniga încă din timpul liceului. Știam că locuiește în Suceava, dar nu am reusit sa il cunosc. M-am bucurat foarte mult atunci cand am primit acordul acestui interviu. Am aflat cu o zi înainte că dumnealui locuiește chiar lângă Judecătorie. Zâmbind, m-am gandit că viața are felul ei de a râde. Mă așteptam să găsesc un bătrân slăbit – auzisem că avea ceva probleme de sănătate în ultimul timp – și mă gândeam cum să nu-l deranjez prea mult. Nu a fost asa. L-am găsit pe domnul Oniga în biroul lui, la computer, corectându-și ultima carte, pe care o va publica în toamnă. Un birou mic, dar care a impus încă de la început o atmosferă favorabilă dialogului, pe care domnul Oniga o întreținea cu un zâmbet ascuțit și cu o privire care nu mi-a permis nici o miscare în plus. Discuția avea să ajungă departe, de la viața tăranului român până la rațiile infime de mâncare din închisori. La fel de departe va ajunge și călătoria mea. Avea să descopăr cum pentru prima oră în viața îmi era rușine de corpolența mea. (Beniamin Pușcașu)