DE LA NORME LA NORMALITATE
Mihai Floarea 
Normalitatea presupune firescul comportamental și rațional al ființelor dintr-o societate determinată istoric, înlăturînd patologicul și aspirînd la exercitarea unor performanțe medii, fără a îngrădi însă diferențele interumane și manifestările excepționale ale superdotaților (i.e. copiii minune) și se întemeiază pe uzul general și pe legile specifice (anumite norme juridice, etice, religioase). Este un derivat al normei care este definită: 1. Regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă, ◊ Normă morală (sau etică) = model sau recomandare privind respectarea principiilor, îndeplinirea datoriilor și regulilor morale. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general și impersonal, emisă de organele de stat competente, a cărei aplicare poate fi asigurată prin constrîngere. ♦ Totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obține un titlu, o calificare etc. și 2. Criteriu de apreciere, de reglementare[1].
În timp ce normalitatea tinde către stabilitate și unanimitate comportamentală și nu acceptă, de regulă, pluralul (bunăoară, nimeni nu vorbește / scrie despre *normalități!), norma are o anumită fluiditate, pluralul fiindu-i un apanaj… normal! Normele depind politic de anumiți inși învestiți temporar să administreze economic-legislativ țara care le pot modifica, amenda, anula etc. în conformitate cu interesele de grup. De aici posibilitatea alterării normalității prin intervențiile legislative impuse local și temporar în mod discreționar (prin abuz de putere) sau global (așa-numita „nouă ordine mondială“, pe care am motive serioase de a o denumi dezordine mondială!).
Michel Foucault observa că normalizarea inversează ordinea de subordonare din cadrul normării: plecînd de la partajul normal-anormal se pot degaja normele. Astfel, normalizarea se încadrează în noua artă de a guverna și constă în fixarea unei normalități a normalităților, adică a fenomenelor naturale după care se ghidează populația: nașterea, moartea – în limbaj blagian „marile treceri“ – și a fenomenelor economice lăsate să funcționeze de la sine, spontan și ordonat. Normalizarea aplică tehnici operînd macrosocial, valorizînd viața prin ceea ce filosoful francez denumea „biopolitică“, societatea fiind redefinită nu din vechea perspectivă contractuală, ci drept ansamblu de procese avînd propria lor sursă în natura umană, adică o naturalitate specifică existenței în comun a oamenilor.