Nichifor Crainic – Românism și Biserică 

Revista Sfarmă-Piatră, 1937

Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea si buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în aceasta operă de transformare si de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Aceasta plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale popoarelor si nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele războinice dintre puterea papala şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente.. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care să-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu e rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica ortodoxă e una în dogmă, şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax ro­mana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumenicităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul acesta e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această pers­pectivă, el îşi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal §i dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un aseme­nea regim. E ca si cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua anume măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi intre Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută, să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă in conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemata s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat aceasta omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

(more…)

NATIONALITATEA IN ARTÃ

de Nichifor Crainic

GANDIREA, Anul XIV, Nr. 3, Martie, 1935

Acum treizeci de ani, în 1905, cultura noastra se îmbogatia cu o carte de doctrina nationalista, ce-ar fi trebuit sa ajunga îndreptarul clasic al creatiei românesti. E Nationalitatea în arta de d. A. C. Cuza. Aceasta opera s’a bucurat de blestemul unei taceri compacte, a carei ghiata nicio discutie n’a spart-o. În treizeci de ani, ajunsa abia, — si totusi, — la a treia editie, ea continua sa duca o existenta subterana, asemenea scrierilor neîngaduite de censura Evului Mediu sau a cartilor crestine care circula în taina pe sub teroarea din împaratia Sovietelor. Soarta ei e semnificativa pentru tot ce e produs curat românesc în aceasta tara unde nu constiinta nationala stapâneste si calauzeste. O alta putere, suprapusa noua, diabolic organizata pâna în cel din urma amanunt, captând aproape toate mijloacele de publicitate si aproape toate oficiile de fabricat opinii, domina, strivitoare, sufletul României de azi. Aceasta putere apartinând unei minoritati de rasa streina exercita asupra productiei românesti, spirituale, politice si economice, o censura sustinuta, ce nu cunoaste margini în ferocitatea ei abia disimulata si în intoleranta ei cruda. Atotputernicia ei este evidenta în politica si economie. În domeniul culturii ea a crescut covârsitor. Toate marile tipografii, uzinele cotidianelor, sânt ale ei, — afara de Universul; toate marile edituri sânt ale ei, — afara de Cartea Româneasca; majoritatea librariilor e în mâinile ei; majoritatea chioscurilor de ziare îi apartine. Mijloacele de productie si de raspândire a imprimatului, — carte, revista, ziar — sânt proprietate straina. Nouazeci la suta din tot ce se tipareste în România, din tot ce alcatueste hrana intelectuala zilnica a poporului românesc, poarta pecetia spiritului si a intereselor acestei puteri ce ne-a coplesit, — nu prin numar înca, dar prin organizatie si solidaritate.

Gândul scris, gândul care se ridica din adâncimile sufletului si explodeaza în lumina cuvintelor, e taria spirituala cea mai mare a unui neam. Dar în asemenea conditii, când tehnica industriala a cuvântului e în mâini streine si în slujba altor scopuri decât cele ale românismului, cine si ce mai poate garanta autenticitatea gândului national? În realitate, stremul de neam, prin mijloacele tehnice pe care le detine, e stapânul si arbitrul lui. El îl censureaza, el il reteaza, el îl ciumpaveste, el îl stâlceste si-l diformeaza pentru a-l face inofensiv interesului strein, pentru a-l face instrument al acestui interes, pentru a-l face din vin otrava sau apa chioara, pentru a-l întoarce împotriva sufletulul românesc. Nici pe vremea stapânirilor turcesti si maghiare, gândul nostru n’a trait drama falsificarii si a oprimarii din România mare si libera. Orice scriitor român, orice publicist, care merge la oficina streina a îndustriei cuvântului, stie ce însemneaza aceasta drama. Intrat gazetar, el nu mai scrie, ci slugareste diformându-si zilnic creerul pentru apararea Internationalelor. Cu sadismul morbid al rasei lor, noii stapâni îi poruncesc sa-si injure de cele sfinte tocmai pe fratele pe care-l stie mai curat. Daca vrea sa-si asigure o pâine, ei trebuie sa tamâie pe Marx, pe Freud, pe Trotzki, zeii „umanitatii”. Daca l-a împins demonul sa scrie romane, nicio editura nu i-le va tipari pâna nu mânjeste paginile cu libidinositati freudiste, cu pederastie si înfratire universala. Atunci o reclama uriasa îi sta la dispozitie si scriitorul e declarat cu atât mai genial cu cât îsi considera eroii numai dela buric în jos, din fata si din spate. Industria cuvantului varsa astfel torente de pornografie peste cea mai decazuta tara din Europa. (more…)

Mostenirea lui Nichifor Crainic

Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”.

Anul trecut (in 2012, n.n), Jurnalul Naţional, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, şi anume a lui Vintilă Horia. După cum se ştie, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deşi era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autorităţile comuniste din România, cu concursul comuniştilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L’Humanite), îl denunţă pe Vintilă Horia ca legionar şi antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepţiile bolşevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunţuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiştii din ambasadele româneşti (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa şi parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunţului revine în publicistica românească. Acum câteva zile, în Jurnalul Naţional, a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic („A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism”).

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcţii de gândire în cultura românească, de, aţi ghicit, legionarism şi antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic şi, în plus, îl adaugă şi pe acela de “colaborator al Securităţii” (dânsa cred că nici măcar nu a mai văzut vreunul, d-apoi să mai colaboreze cu aceştia în partidul din care face parte!).

Cel acuzat a fost întemniţat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcăreşti şi Aiud. După ieşirea din închisoare, le-a spus apropiaţilor: “Am cunoscut iadul!”.  (more…)