Bucovina Profundă

21 noiembrie 2019

O experienţă abisală – dialog cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi scriitorul Marcel Petrişor / Iulian Grigoriu / ARGOzine. Articole conexe

pr calciu si marcel-petrisor

O experienţă abisală – dialog cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi scriitorul Marcel Petrişor / Iulian Grigoriu / ARGOzine

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, deţinut politic timp de 21 de ani în temniţele comuniste.  A publicat: „Şapte cuvinte pentru tineri” (Ed. Anastasia, 1996), „Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase” (Ed. Dacia, 1998), „Războiul întru cuvânt” (Ed. Nemira, 2001), „Homo americanus. O radiografie ortodoxă” (Ed. Christiana, 2002). Mesajul său creştin, adresat cu precădere tinerilor este indisolubil legat de cel al neamului, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Părintele Calciu slujeşte la Biserica Ortodoxă română „Sfânta Cruce din Alexandria”, Washington D.C.

Marcel Petrişor (n.13 aprilie 1930), deţinut politic între 1951 şi 1964, cu câteva luni de întrerupere în 1956. Ieşit din închisoare, a urmat Facultatea de Filologie şi a devenit profesor de limba franceză.  Debutează cu volumul de proză scurtă „Serile în sat la Ocişor”. Publică romane, impresii de călătorie, critică, eseistică, traduceri din franceză şi rusă. Membru al U.S. din România. După 1989 a publicat memorii din închisoare: „Jilava. Fortul 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „Secretul fortului 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „La capăt de drum” (Institutul european, Iaşi, 1997).  O selecţie din cele trei volume, tradusă în franceză de Alain Paruit, va apărea la editura Plon din Franţa.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor

Am aflat că Părintele Calciu vine la Galaţi şi susţine o Conferinţă în sala senatului Universităţii „Dunărea de Jos”. Despre părintele Calciu scrisesem şi obţinusem chiar, imediat după 90 o versiune a celor Şapte cuvinte pentru tineri pe care le publicasem în serial într-un săptămânal gălăţean. Era acum vremea să-i vorbesc părintelui faţă către faţă. A doua zi, m-am ţinut tot timpul de părinte şi de Marcel Petrişor. Citisem şi eseurile domnului Petrişor şi „Fortul 13”. I-am amintit că am vorbit de câteva ori la telefon în 1990, sunându-l la rugămintea lui Petre Ţuţea. O dată în mod expres, să vină a doua zi ca să-i aducă volumul Stilurile şi ca să-l bărbierească…

Marcel Petrişor, cu harul povestirii. Înalt, puternic, cu grai autentic ardelenesc… În închisoare slăbise cumplit, ajunsese un ţâr de 40 de kilograme… Atunci când aud asemenea mărturisiri, am tendinţa de a le îmbrăca într-un fel de halou ireal. Nu le mai pot uita, dar le evoc mereu la multă vreme, cum fac şi acum: „În închisoare, în unele veri, eram atât de mulţi deţinuţi şi atât de puţin aer în cameră, încât dacă se rătăcea pe acolo vreo muscă, se prăbuşea la pământ, fără aer pe care să-şi susţină zborul… Se întâmpla minunea să capete vreunul câte un antibiotic, o pastilă de tetraciclină sau streptomicină, pe care o aducea în gură (ştiind bine să o ascundă) şi o dădea celui mai bolnav camarad de celulă. Cu 2-3 pastile, cei mai norocoşi scăpau de infecţie şi de diareele cronice.”

Văd cum faptele se leagă şi se împlinesc una pe alta. Hrănind cu pâine un amărât atunci când a avut mijloace, i s-a întors plata, exact atunci când a avut mai multă nevoie de ea. „Şi pâinea aceea, primită ca din senin, mi-a salvat viaţa, îmi spune Marcel Petrişor. Este pâinea şi spirit, fără îndoială…”

Marcel Petrişor ne povestea acestea, mie care-l vânam încă pe părintele Calciu, şi celor care se mai aflau atunci pe holul Casei de Cultură a Studenţilor. Dar apărea ba vreun reporter de la radio, ba vreun cotidian, pentru a consemna vizita la Galaţi a părintelui Calciu. Momentul plecării oaspeţilor se apropia, iar trenul nu aşteaptă. Aşa că am ales să-i însoţesc până la Brăila şi să stăm de vorbă liniştiţi în compartiment. Zis şi făcut. Cei doi mari prieteni, Marcel Petrişor şi Calciu Dumitreasa, mi-au luat bilet şi ne-am urcat la locurile noastre. Nici nu s-a pus trenul în mişcare, că am şi început să dicutăm.

Părintele Calciu vorbeşte repede, chiar precipitat, căutând să sară sau să ocolească momentele care i-ar evidenţia prea mult suferinţa trecută, ori să-i „exagereze” sacrificiul, ca şi cum ar vrea să uite, sau să ierte, îşi înghite cuvintele care sugerează durere, nemulţumire; pe cele de ocară sau aversiune şi le reprimă total; când vine vorba de viziuni sau experienţe abisale, îmi vorbeşte puţin mai molcom, dar în taină, de „teamă” să nu ne audă cineva, ori altul să creadă că ne-am mândri vorbind despre asta. Când spune „m-am rugat mult”, sau „Dumnezeu”, are altă modulaţie în glas, de parcă tot ce ar urma este inutil. Asta e totul, băiete! Îţi vorbesc ca unui frate mai mic, îţi răspund întrebărilor, nedumeririlor, îţi arăt căile ascunse, lucrurile nespuse. Dar din toată fiinţa lui ţâşneşte veselie şi dragoste liberă, netrucată, bucurie pentru suferinţele trecute şi Conştiinţa că este pe Calea pe care Dumnezeu i-a cerut-o. Şi toate acestea dincolo de cuvinte, cele pe care noi le căutăm înfriguraţi. O simplitate măreaţă, lângă o conştiinţă luminoasă, o iubire pentru toţi şi toate, pentru trecut şi viitor, dintr-o încredere suprafirească în pedagogia, prezenţa şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, a fiecăruia după trup, suflet şi nume, ca şi în existenţa noastră istorică, a românilor, în numele cărora nu vrea să se gândească măcar că a fost un martir…

Iulian Grigoriu: Aţi fost închis de către comunişti încă din timpul primei studenţii, când eraţi în anul doi la medicină. După o detenţie de 16 ani (din 1948 în 1963), aţi urmat Institutul de Filologie din Bucureşti, secţia franceză-română, după absolvire, devenind profesor la seminarul teologic, dar şi student la teologie. Ce a însemnat temniţa ca determinant al constituirii dumneavoastre spirituale? V-aţi schimbat opţiunile acolo? Cum aţi rezistat?

(more…)

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: