Condamnat la moarte pentru o poezie – Radu Gyr, poetul martir
Pe data de 29 aprilie sărbătorim ziua înveșnicirii marelui om de conștiință și mărturisire creștină, poetul martir Radu Gyr, iar pe 9 martie sunt comemoraţi oficial deţinuţii politic din perioada comunistă, dată stabilită prin Legea 247 din 5 decembrie 2011. Legionarul Radu Gyr este considerat unul dintre exponenţii luptei împotriva comunismului, poetul fiind condamnat la moarte pentru versurile-manifest de către regimul care se temea de poezie și de rugăciune.
Poet, gazetar, doctor în litere, Radu Demetrescu Gyr s-a născut în anul 1905 la Câmpulung Muscel. A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista liceului Carol I din Craiova, unde era elev. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul Mişcării Legionare.
Poetul şi-a petrecut aproape 20 de ani în închisoare. Prima perioadă de detenţie a fost în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Atunci a fost închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alţi intelectuali care împărtăşeau idealurile legionare ale renașterii creștine a României . După eliberarea din detenţie, a fost trimis, pentru „reabilitare”, în batalioanele de la Sărata. S-a întors din război rănit, dar cu o raniţă plină de poezii scrise pe front, pe care le-a publicat în 1942, în volumul Poeme de războiu, carte cenzurată de regimul comunist.
Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane! -FOTO: Mărturisitorii
Luptător creștin, blând, senin, foarte cult, viteaz, iubitor de Dumnezeu și de oameni
[…] A sosit Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară și Crucea de Fier. Acum era adus lângă ceilalți. Era conferențiar universitar de franceză si română la București. Blond, orginar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecțiune la intestine, foarte cult, tăcut și discret, atent cu toată lumea.
În toți anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dânsul.
Era un punct de atracție. Senin și blând, abordabil de oricine, împrăștia în jur un aer de sănătate morală, de încredere și bărbăție. Venea de la spitalul din Brașov. Întors de pe front, scrisese niște poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare și apărea mereu cu ceva nou. Creația lui variată a fost ca o hrană pentru toți, ca o cuminecătură la praznicele mari. (…)
Reîntors [de la izolare n.n.] iată un camarad nou: Remus Belu. Îl cunoscusem la mina la Baia Sprie și acum iată-ne laolaltă în aceeași celulă cu încă doi camarazi. (…) El mi-a spus că Radu Gyr a făcut războiul și a fost decorat cu Virtutea Militară și cu decorația germană Crucea de Fier. Eliberat de pe front în timpul lui Antonescu, după ce-și făcuse datoria, oamenii lui Antonescu i-au făcut multe neplăceri, nicidecum meritate. Iar el a făcut o plângere direct lui Antonescu și, în loc să o termine cu o „deosebită considerație” sau altfel, a spus: „fără nici o considerație”. În urma acestui fapt a fost lovit pe stradă în Râmnicu Vâlcea de un ofițer. (…)(more…)
Radu Gyr – portret in cărbune presat de Aida Șuster, 2019
Radu Gyr sau Despre gratuitatea eroismului
Gânduri ale părintelui Gheorghe Calciu
Eroismul este o stare de spirit. Ea aparține unei generații, unui popor sau persoanelor singure.
Sensul pe care-l dăm noi eroismului în această accepție nu are nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaților, celor de bună credință. Această categorie de eroi sunt circumstanțiali, trazitorii, determinați de spiritul vremii, de entuziasmul creat local și temporar sau de apelul unor persoane harismatice care pun în fața unei generații un scop precis și tangibil.
Eroismul gratuit este cel care nu vizează o victorie în materie, ci una în spirit.
Incertitudinea victoriei nu impietează eroismul persoanei care îl practică, așa cum pocăința cuiva nu impietează asupra perseverării în ea, chiar dacă nu avem certitudinea că suntem mântuiți. Taina mântuirii stă în mâna Domnului, taina eroismului stă în devoțiunea celui care a primit harul acestei virtuți.
Tinerețea lui Radu Gyr se dezvoltă sub steaua acestui eroism care era al generației lui.
După apariția României Mari, visată de atâtea generații din secolele anterioare celui de-Al Doilea Război Mondial, generațiile noi, din 22 și ulterioare, erau contaminate de visul antecesorilor lor și nu puteau să-și găsească un echilibru pentru a-și justifica existența într-o Românie Mare, diferită de cea visată.
Opțiunea lor s-a îndreptat spre purificarea morală a națiunii, spre asanarea sufletească a unui neam lovit de toate calamitățile modernismului. Numai astfel se explică eroismul gratuit al generațiilor pomenite, atracția sacrificiului și punerea totală a lor sub scutul națiunii și sub binecuvântarea Bisericii. Ei trăiau sub zodia lui Eminescu, nu numai ca gândire și poezie, ci și ca situare în conceptul împlinirii într-un timp infinit, expus în arta poetică a lui Eminescu.
Eroismul gratuit al lui Gyr nu este o consecință a șederii lui în închisoare, unde claustrarea, întoarcerea spre sine, contemplația și rugăciunea devin, cu necesitate, modul de a trăi viața și a învinge opresiunea născută din simplul fapt al reeducării spațiului de mișcare fizică și spirituală.
Germenii unei asemenea disponibilități pentru sacrificiu apar încă din tinerețe.
Una dintre poeziile sale în care sunt subsumate elemente de sacrificiu gratuit prin substituirea persoanei este Domnișoara Lizeta, dedicată tatălui său, fost actor la teatrul național din Craiova. Dar cea mai programatică poezie din tinerețe a lui Radu Gyr este Don Quijote.
Fascinația operei lui Cervantes asupra poeților, filosofilor, a oamenilor de litere și, mai ales, asupra tinerilor, a fost, și în multe cazuri mai este încă, extraordinară. Tipurile moderne privesc mai suspicios opera aceasta, tinerii nu prea înțeleg gratuitatea eroismului donquijotesc, oprindu-se mai mult asupra comicului situațiilor românești, dar în perioada anterioară modernizării excesive a lumii apusene și blazarea generațiilor, magnetismul eroului lui Cervantes era irezistibil pentru cei care înțelegeau că au o chemare dincolo de limitele lumii acesteia.
Gyr, ca propriul său erou, nu citește cărțile autorilor de romane cavalerești.
El știe ceea ce Don Quijote nu știa. Dincolo de evenimentele sofisticate ale lumii acesteia, dincolo de cimitirul istoriei, demonii distrugerii spirituale lucrează neobosiți. Trăind în această lume a aparențelor materiale, Gyr își are ca însoțitor lumea și înțelepciunea ei cu aripi frânte, lumea cuminte și supusă legilor care o conduc, dar el știe că acest tip uman, reprezentat de Sancho Pancha, nu este decât groparul eroului nebun. În urmă, Sancho Pancha își va certa mereu și-și va propti-n călcâie măgarul lui cuminte. Va da din cap prostimea: Este nebun! Dar el va merge numai suflet, numai vis înainte.
Generația lui Radu Gyr și generația noastră au trecut prin această lume de hangii și paznici ai unei mentalități instituționale, însângerați de pietre și vineți de ciomege.
Neînțeleși și neacceptați, ei au trecut printr-o lume măcinată de incapacități spirituale și de ideea că a muri pentru un ideal sau, cel puțin a suferi pentru el, este o boală psihică numită fanatism sau intoleranță, după autorul care face considerația.
Radu Gyr – Luptătorul creștin, blând, senin, viteaz, iubitor de Dumnezeu și de oameni
Mărturia părintelui Nicolae Grebenea
…A sosit Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară și Crucea de Fier. Acum era adus lângă ceilalți. Era conferențiar universitar de franceză si română la București. Blond, orginar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecțiune la intestine, foarte cult, tăcut și discret, atent cu toată lumea.
În toți anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dânsul.
Era un punct de atracție. Senin și blând, abordabil de oricine, împrăștia în jur un aer de sănătate morală, de încredere și bărbăție. Venea de la spitalul din Brașov. Întors de pe front, scrisese niște poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare și apărea mereu cu ceva nou. Creația lui variată a fost ca o hrană pentru toți, ca o cuminecătură la praznicele mari. (…)
Reîntors [de la izolare n.n.] iată un camarad nou: Remus Belu. Îl cunoscusem la mina la Baia Sprie și acum iată-ne laolaltă în aceeași celulă cu încă doi camarazi. (…) El mi-a spus că Radu Gyr a făcut războiul și a fost decorat cu Virtutea Militară și cu decorația germană Crucea de Fier. Eliberat de pe front în timpul lui Antonescu, după ce-și făcuse datoria, oamenii lui Antonescu i-au făcut multe neplăceri, nicidecum meritate. Iar el a făcut o plângere direct lui Antonescu și, în loc să o termine cu o „deosebită considerație” sau altfel, a spus: „fără nici o considerație”. În urma acestui fapt a fost lovit pe stradă în Râmnicu Vâlcea de un ofițer. (…)
***
…Ancheta la Securitatea din Piatra, condusă de colonelul Florea. Erau de față și alți ofițeri din grupul de la București. Întrebările au fost foarte variate. Am răspuns liniștit și foarte reținut. Între ofițeri era acum și locotenent-colonelul Gelu Ionescu. Acesta m-a întrebat ce mai știu despre Radu Gyr. Am răspuns: „Încă înainte de eliberare n-am mai avut nici o relație cu dânsul iar acum nu știu dacă mai trăiește. Știu că era bolnav de intestine. Mai știu că la reeducare ar fi declarat că peste trecutul său așează un lacăt greu.” (…)
Colonelul Florea mi-a spus: „Esti la dispozitia noastră dar nu-ți conturbăm programul, îți faci toate serviciile și noi venim să te luăm când ești liber. Dă o declarație despre unii legionari cunoscuți. În descriere prezintă mai ales notele negative ale lor. Asta s-o faci acasă.” Și m-au adus acasă. Am făcut declarația, prezentând foarte pe scurt, pe lângă Radu Gyr, încă vreo zece persoane. În linii mari am arătat tendințele lor spre cultură, iubirea Patriei, detașarea de interesele personale și curățenia lor sufletească. Dar nu am scris la nici unul vreo notă negativă.
După două zile sunt dus la Roman cu o mașină a Securității. Singur într-o cameră. Apare colonelul Florea. E un om bine legat, frumos, robust și cu o musculatură foarte dezvoltată. După ce îl salut, ridicându-mă în picioare, dânsul îmi spune:
– Dă-mi declarația de acasă. I-o dau și s-a dus cu ea în alt birou și lăsându-mă singur. Când după vreo 30 de minute s-a întors, m-a întrebat: (…)
– Văd că vorbești de o influență „gyriană” la unii, a zis colonelul.
– Da! i-am zis. Radu Gyr a avut o influență favorabilă asupra multor deținuți de orice nuanță ar fi fost ei. Blândețea și linistea lui a transmis-o multora. El a însemnat pentru mulți un punct de orientare, un îndemn spre a suporta temnița la înălțime fără josnicii, cu demnitate și onoare. Dar n-a îndemnat pe nimeni la răzbunări sau la vreun act criminal. În el se ascunde luptătorul creștin blând, senin, viteaz, iubitor de Patrie, iubitor de Dumnezeu, iubitor de oameni. (more…)
Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, gen. Jienescu
Consilierii din Cluj Napoca, presați să schimbe numele străzii care-i poartă numele lui Radu Gyr. Institutul Wiesel pregătește asaltul la Mircea Vulcănescu și Vintilă Horia, dar și la generalul Jienescu, erou al Primului Război Mondial
Consilierii din Cluj Napoca vor trebui să decidă dacă strada care-i poartă numele lui Radu Gyr își va schimba numele, după ce Institutul „Elie Wiesel” a trimis o adresă în acest sens Ministerului de Interne.
La rândul său, instituția condusă de Carmen Dan s-a adresat Prefectului Gheorghe Ioan Vușcan, iar instituția Prefectului a scris Primăriei conduse de Emil Boc.
Luând act de sesizarea MAI, făcută prin Instituția Prefectului Cluj, Direcția de Urbanism, Biroul Strategii Urbane a propus înlocuirea numelui străzii „Radu Gyr”, cu numele sculptorului clujean Szervatius Jeno. Artistul, de origine maghiară, a fost decorat regimul comunist, fiindu-i atribuit titlul de „Artist emerit”, dar și Premiul de stat. Szervatius Jeno s-a stins în 1983 la Budapesta, în Ungaria.
Hotărârea finală va fi luată în ședința din 22 iunie, dar proiectul schimbării a fost deja avizat de către Primarul Emil Boc.
Radu Gyr nu este singurul luat în colimator de către Institutul „Elie Wiesel”. Conform sesizării Ministerului de Interne, Instituția condusă de Radu Florian, a trimis MAI o listă cu alte străzi sau monumente ce poartă numele unor persoane „vinovate de săvârșirea de infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, conform OUG 31/2002: este vorba despre strada Mircea Vulcănescu din Sectorul 1 al Capitalei, strada Gheorghe Jienescu, din comuna Rast, județul Dolj, strada Horia Vintilă, din Mangalia. (more…)
Poet, om de cultură și conștiință românească, anticomunist, monument și izvor de demnitate românească, legionar, apostol in temnițele a trei prigoane, condamnat la moarte pentru un poem, prigonit post-mortem și azi prin legi imorale impuse de venetici, piept călit de fier, model pentru noi, suflet de crin in grădinile Domnului, izvorâtor de mir, sfânt din neamul românesc.
Mircea Eliade:Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este într-un anumit fel întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din noi.
Baladă pentru Eminescu
de Radu Gyr
Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.
Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.
Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.
Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.
Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.
Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.
Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.
Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…
Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !
Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.
Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.
În zorii zilei 6 septembrie 1940 regele Carol II, considerat vinovat de dezastrul ţării, abdică în favoarea fiului sau Mihai, după ce cu două zile înainte investise pe generalul Antonescu cu puteri depline în stat. Străzile marilor oraşe sunt invadate de mase de oameni, care salută entuziast sfârşitul regimului totalitar carlist. La 14 septembrie 1940, Regele Mihai semnează decretul prin care România devine Stat Naţional-Legionar. A urmat o guvernare comună, a Mişcării Legionare şi a elementelor fidele generalului Antonescu, care a durat ceva mai mult de 4 luni. Până la 21 ianuarie 1941. Timp de zeci de ani, regimurile totalitare nu au permis o analiză onestă, ştiinţifică, a acestei guvernării. Analizele au fost întotdeauna viciate de comandamente ideologice, adevărul fiind denaturat, într-un fel sau altul, de politruci sau de istoricii aserviţi regimurilor respective.La 73 de ani de la acele evenimente românii au dreptul să cunoască, detaşat şi liber, adevărul istoric. Aşa cum a fost. Vrem să punem la dispoziţia publicului o serie de documente originale, interviuri cu participanţii la evenimente, fotografii de epocă şi alte mărturii. Concluziile rămân a fi trase mai tarziu.
La 6 septembrie 1940
Nicolae Teban
Revista DACIA, Rio de Janeiro
decembrie 1957
Ca sã audã glasul noului sef al Miscãrii legionare, Horia Sima, au venit o mare întreagã de Români. Marea piatã din Dealul Mitropoliei din Bucuresti gemea de lume. Cât vedeai cu ochii numai cãmãsi verzi, ba si albe. Doamne, asa o fi fost si pe câmpia Blajului la 1848?
O regulã cum nu se poate decât regula legionarã. O disciplinã de necrezut la tinerii veniti din toale colturile Tãrii, clocotind de bucuria biruintei, cu focul nestins ale dreptatii în vine, cu ochii înlãcrimati de suferintele trecute si fericirea cãzutã asupra Tãrii prin mâna viteazã a Comandantului.
Se proslãvea în ziua minunii sfântului Arhanghel Mihail, amintirea Cãpitanului biruitor de dincolo de moarte… Biruinta lui… Jertfa lui…
Dusmanii sãrbãtoriserã cu cupe de sampanie îngroparea Gãrzii de Fier. Credeau cã ucigând elita si pe Cãpitan, Garda s’a nimicit complet. Se’nselaserã însã.
Cãderea tiraniei se vestea prin trâtmbite de aramã, cari sunau peste codri, munti si câmpii. Sufletele nevinovate, arse pe rug, strangulate, înnecate în bãltoace, veneau sã chinuiascã pe asasinii lor. Nu sã-i ucidã, ci sã le arate mãretia biruintei legionare, splendoarea ei sub binecuvântare dumnezeiascã. Splendoarera pentru care se jertfiserã ei bucuros.
Ce însemnà acea imensã manifestare româneascã? Insemnà un cutremur de supunere a întregii lumi nelegionare dornicã sã se vadã în cãmasã verde, o nesfârsitã iubire si o convingere cã biruinta Miscãrii este coborîtã din cer si deci binecuvântata de Dumnezeu.
Sufletul legionar era unul singur, plin de rnândrie si de demnitate, întãrit prin jertfa Cãpitanului. Sufletul legîonar dealtãdatã si de totdeauna, nealterat si vitenz. Ce mândri eram toti în uniformele verzi si cum priveam în jurul nostru la lumea care ne admira. Unire, unire, ce suflu sfânt fluturã în tine…
Freamãt deodatã. Un «Drepti» tare, rãspicat sparge vãzduhul. Domnul Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri dã raportul Sefului Miscãrii. Natura întreagã a încremenit sã asculte graiul de stâncã al viteazului comandant si ctitor de Legiune alãturi de Cãpitan. Imi sunã si-acum în urechi acel freamãt. Intr’o clipã din pieptul a mii de cãmãsi verzi sbucneste «Sfântã tinerete legionarã»… care urcã în slãvi.
Cântam cu lacrãmi de bucurie, sã amintim lumii întregi biruinta Cãpitanului, care a învins Moartea…
Bucurestiul cel blestemat care ca un Molof nu se mai sãturase de jertfã legionarã era în sãrbãtoare. Verdele stejarilor îl coplesise. Sufla greu sub povara biruintei. Acum strânsese la sânu-i pe toti cei ce supravietuiau marei prigoane a unui rege descreierat si pervers: temnitele, lagãrele, umbrele mortilor, cei vii din toate colturile Tãrii stãteau laolaltã.
Steagul tricolor pretutindeni se’nfrãtise cu steagul verde al Legiunii. Erau îngemãnate!
Muzicile de pretutindeni cântau cântecele legionare. Lumea se bucura nespus. Balcoanele înflorite cu covoare frumoase aruncau flori în uriasa coloanã ce se pregãtea sã defileze înaintea Comandantului.
Asa a fost atunci, la 6 Septembrie 1940, si de-atunci au trecut ani si ani.
Mãcar acum si aci, sã ne strângem suferinta în noi si sã ne gândim la momentele de glorie dela 6 Septemvrie 1940 si tot ar fi o mângâiere pentru viitor…
Revista DACIA, Rio de Janeiro, decembrie 1957
Marturii ale participantilor:
Mircea Nicolau, născut în 1914 la Bucureşti, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, încadrat în Mişcarea Legionară din 1935, fost şef al Corpului Răzleţi, inspector de poliţie al regiunii Oltenia în timpul guvernării legionare, iar după august 1944 şef al organizaţiei legionare Bucureşti. A facut 20 de ani de temnita politica. În septembrie 1940 avea , participă la acţiunile revoluţionare organizate de Mişcarea Legionară marile oraşe ale ţării. În acest sens, face parte din echipa care ocupă sediul Poliţiei din Braşov.
Si primavara parca era alta,
curgea si luna altfel pe zaplaz . . .
Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta
mesterul timp, nici frunte, nici obraz.
N-aveam taiate-n cremene nici fata,
nici lacrima, nici frunza cu cununi.
Mai mirosea a zmeura si viata
si inimile noastre a capsuni.
Pe-atunci purta si vântul flori în chica
si cântecul pe frunte, prour nou,
si-n fiecare cuib de rândunica
pui de heruvi tâsneau din orice ou.
Cazând din cer ori coborând din luna,
ne asteptau caisii în pridvor ;
mergeam cu ei la denii, împreuna,
si ne-nchinam ca ramurile lor.
Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc în ochii Lui adânci,
si înviam în orice rastignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci . . .
SCRISOAREA TATII
Fiule, fiule, lunga e calea . . .
Ca-n basm pân-la tine sunt mari si tari,
trenuri, paduri, jandarmi si ocari,
si stele ce nu ne stiu jalea.
Dorul de tine mi-e asa, ca o furca
proptita cu dintii în beregata.
Din fundul Aiudului, ochii tai urca
pe cer, ca doi luceferi de piatra.
Manânc : esti în lingura mea. Fac un pas :
schioapeti alaturi în fiare.
Aprind o vapaie la iconostas :
cad lacrimile tale din lumânare.
Prin somn, vine lantul tau, blestematul,
cu mari zornaieli sa ma scoale.
– Lantule, lantule, lasa-mi baiatul,
Fereca-mi mie gleznele goale.
Cum sa-ti stramut în carnea mea chinul ?
Cum sa-ti beau, fiule, osânda toata ?
Plecat peste neagra-i fântâna sarata,
seca-i-as, goli-i-as veninul . . .
Uneori, noaptea, maica-ta vine,
cu pasi de iarba din tintirim :
– Ia-ti plânsul, batrânule, si haide cu mine,
temnita-n lacrimi adânci s-o topim . . .
Cantec de leagan
Dormi copilul mamii, nani, nani,
a plecat si ultimul lastun.
Ruginira plopii si tufanii
si din temnita ce-i surpa anii
nu s-a mai întors taticul bun.
Dormi copilul mamii, toamna plange
dezgolindu-si umarul ranit.
Cade frunza, cade si se frange,
orice frunza-i lacrima de sange
si taticul nu a mai venit.
Nani, nani, maini de crin plapande,
La ferestra pasari plang si ploi.
Lupii beznelor ranjesc la pande,
Tara-i toata temnite flamande
si taticu-i dus de langa noi.
Conferintă tinută în cadrul ciclului cu acelasi nume organizat de Cercul Studentesc Doljan
Craiova, 9 iunie 1935
(Sursa: Radu Gyr, Studentimea si idealul spiritual, BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 – Tipografia „I.N.Copuzeanu”, strada Izvor, nr.9)
Bucuriei mele de a fi fost poftit de către tineretul intelectual al Craiovei să cuvântez despre aspiratiile si idealul studentimii de azi, ca unul al cărui suflet simte o solidaritate deplină cu întreaga dinamică a viselor tinerilor cărturari de pe băncile universitătii , acestei prime bucurii i se alătură, desigur, bucuria de a conferentia în orasul în care am copilărit cu toată limpezimea anilor mei de-atunci, am scolărit si, mai târziu, am vibrat cu toate frământatele lăute ale adolescentei mele.
Au fost ani, aici, în inima Olteniei, peste care am trecut, cu azururile zărilor boltite pe suflet : ani, în a căror lumină m-am îmbăiat ca-n apele de miere ale Amaradiei si pe care n-am să-i pot uita niciodată.
Îngăduiti-mi , deci, ca aceste dintâi cuvinte ale mele să fie, în acelasi timp, un salut adus tineretului cărturăresc de care mă stiu legat cu veriga de foc a aceluiasi ideal si un omagiu închinat orasului unde mi-am plâns lacrimile primelor deceptii si unde mi-a înseninat obrajii surâsul bucuriilor priore.
Căci dacă, uneori, rigiditatea fără nici o rază de comprehensiune pentru sufletului copilului, a unui director de liceu bolnăvicios , a înveninat ultimii ani de scoală ai liceanului care am fost, am întâlnit, în schimb, sfatul de dascăl luminat, dragostea sfântă pentru artă, îndemnul si încurajarea profesorului meu iubit, C. D. Fortunescu, în casa deschisă ca un zâmbet, a poetei Elena Farango, unde amfitrioana, cu marea ei aristocratie sufletească, a asternut catifele peste începuturile mele literare, apoi întreg sirul de prietenii, dragi mie si azi, primele avânturi literare – si lângă acest entuziasm cu aripi al adolescentei mele-, prietenia lilială si ochii tristi de tânăr voevod bolnav ai scumpului meu Milcu, poetul cu inimă de crin si cu zăpezile topite într-un mormânt, pe care amintirile – brătări la gleznele mortii – mi-or arde, totdeauna, vâlvătăile lor de topaz, în acele ore mătăsoase si pure ale reculegerii depline. (more…)
Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor. Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. În legătură cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.
Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă. Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)
Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române. Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.
Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa. El a compus nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”. De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.
În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc (dovadă că legionarii n-au fost antisemiţi!). Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti. După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.
Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, este trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului, de fapt batalioane de exterminare a legionarilor. În acelaşi timp, printr-un ordin expres, Antonescu o eliberează din închisoare pe evreica Ana Pauker, o bolşevică ce a cerut guvernului ca 600.000 de români deţinuţi să fie trimişi în Siberia. Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.
A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul criminal Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, (more…)
Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor. Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. În legătură cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.
Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă. Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)
Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române. Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.
Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa. El a compus nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”. De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.
În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc (dovadă că legionarii n-au fost antisemiţi!). Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti. După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.
Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, este trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului, de fapt batalioane de exterminare a legionarilor. În acelaşi timp, printr-un ordin expres, Antonescu o eliberează din închisoare pe evreica Ana Pauker, o bolşevică ce a cerut guvernului ca 600.000 de români deţinuţi să fie trimişi în Siberia. Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.
A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul criminal Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie. Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.
Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil. După doi ani, prin februarie 1958 este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot (more…)
La conferinta de la Iasi de pe 19 martie, de pomenirea lui Virgil Maxim, Moastele Sfinţii Martiri de la Aiud au izvorât, în al 4-lea an consecutiv de conferinţe la Iaşi, mir cu deosebită şi puternică mireasmă. Să-i cinstim cu toţii ca pe sfinţii cei mai apropiaţi de neamul românesc
Slavă lui Dumnzeu şi Maicii Sale pentru încă o minune văzută de zeci de oameni şi la care am participat alături de un grup de monahi de la Mănăstirea Petru Vodă, minune ce s-a întâmplat la conferinţa, deja cu tradiţie, susţinută la Iaşi, pe data de 19 martie 2012, la Teatrul Luceafărul. Și de data aceasta, minunea s-a întâmplat în mai multe rânduri, în văzul tuturor, unii reuşind să şi surprindă cu aparatele video momentul în care dintr-o răcliţă a izvorât mir, izbucnind exact ca un iezer, încât a curs şi pe procovăţul care era sub raclă. Dar prima dată a izvorât mir dintr-un craniu, ce fusese al unui deţinut căruia i-a fost secţionat capul cu un fierăstrău. Au fost aduse spre închinare sfinte moaşte de la Aiud, o coastă, un craniu, apoi de la Mănăstirea Petru Vodă, Părintele stareţ Justin Pârvu a dăruit fratelui Danion o coastă din sfintele moaşte ale poetului martir Radu Gyr şi o parte din veşmântul Sfântului Ilie Lăcătuşu. Din mila Domnului, familia poetului Radu Gyr a hotărât ca moaştele poetului şi ale soţiei sale să fie dăruite spre închinare Mănăstirii Petru Vodă, ce are unul din hramuri pe Sfinţii închisorilor. Astfel, alături de alţi doi titani mărturisitori din temniţele comuniste, Părintele Gheorghe Calciu şi Părintele Atanasie Ștefănescu, acum credincioşii pelerini ce vin la Petru Vodă se pot închina şi moaştelor poetului Radu Gyr, care din momentul aducerii au săvârşit o minune. Mai precis, o persoană demonizată a început să se manifeste în prezenţa lor, spunând că simte o forţă puternică ce nu o lasă să se apropie de sfintele moaşte.
Revenind la minunea de la Iaşi, care deşi pare de necrezut că şi de data aceasta s-a săvârşit, rugăm pe martorii oculari să ne trimită mărturia personală despre ceea ce au văzut pe scena Teatrului Luceafărului din Iaşi, cât şi înregistrările făcute de ei: audio, foto, video.
Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor. Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. În legătură cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.
Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă. Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)
Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române. Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.
Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa. El a compus nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”. De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.
În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc (dovadă că legionarii n-au fost antisemiţi!). Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti. După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.
Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, este trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului, de fapt batalioane de exterminare a legionarilor. În acelaşi timp, printr-un ordin expres, Antonescu o eliberează din închisoare pe evreica Ana Pauker, o bolşevică ce a cerut guvernului ca 600.000 de români deţinuţi să fie trimişi în Siberia. Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.
A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul criminal Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie. Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.
Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil. După doi ani, prin februarie 1958 este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi (more…)
Radu Gyr – Luptătorul creștin, blând, senin, viteaz, iubitor de Dumnezeu și de oameni
Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor. Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. În legătură cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.
