Teologul şi economistul cibernetician Florin Duţu, cel care s-a preocupat în ultimii doi ani de completarea substanţiala a biografiei Părintelui Arsenie Boca (a publicat cinci lucrări pe aceasta temă în mai puţin de doi ani), a finalizat de reeditat şi publicat şi al doilea volum de Memorii ale profesorului Nichifor Crainic, “Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947“ – Editura Floare Albă de Colţ. Singura ediţie anterioară a volumului al II-lea de memorii a apărut în 1996, sub îngrijirea Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sub titlul “Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu: Răspuns la actul meu de acuzare.“
În ordine cronologică, despre personalitatea Profesorului Nichifor Crainic, Florin Duţu a mai publicat foarte recent: “Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae: cei mai buni dintre cei mai buni” (Ed. Floare Albă de Colţ, decembrie 2014) şi primul volum de Memorii ale Profesorului Crainic, “Zile albe, zile negre. Memorii.” (Ed. Floare Albă de Colţ, mai 2015), informează Anomismia.
Prin amabilitatea Editurii şi a autorului, MĂRTURISITORII publică în premieră, studiul introductiv al teologului, cu referire directă la atentatul legislativ la memoria marilor români ai perioadei interbelice de aur a României prin intermediul aşa-zisei legi “Elie Wiesel”. Lucrarea poate fi procurată prin comandă direct de la Editură, la preţul de 18 lei, sau de la Librăria Sophia, la preţul de 23 de lei.
Nichifor Crainic
Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947
CUPRINS
I. „Iarăşi se tulbură Irodiada… iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan” – Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit (studiu introductiv de Florin Duţu)
II. Mărturia lui Alexandru Cojan, ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările din 1944-1947
III. Pribeag în ţara mea – sub mască. Memorii
„După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardeleneşti doi ani şi jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud.” (Nichifor CRAINIC)
Academicianul IOAN NICHIFOR CRAINIC (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov) – poet, profesor de teologie mistică, publicist tangențial politic, ziarist (1916-1918 „Neamul Românesc”; 1918-1920 „Dacia”; 1924-1926 „Cuvântul”; 1926-1928 „Rampa”; 1928-1929 „Curentul”; 1932-1933 a condus ziarul „Calendarul”; 1936-1938 „Sfarmă-Piatră”; 1938 „Porunca Vremii”; 1962-1968 o serie de reportaje la revista „Glasul Patriei”); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literară şi artistică „Gândirea”, unde a grupat scriitori și teologi de seamă ai ţării: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Petrovici, Gib Mihăescu, Dumitru Stăniloae etc.), scriitor creştin ortodox militant, om politic. Distincţii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940); Premiul Naţional de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare în comuna natală; 1904-1912 Seminarul Central din Bucureşti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminată). Activităţi: 1912-1916 Funcţionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar în Primul Război Mondial; 1923-1926 Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1940 Preşedinte al Radiodifuziunii Române; 1942-1944 Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc”; Demnităţi politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; 1929 Deputat independent de Vlaşca; 1940 Ministru al Propagandei în Guvernul Gigurtu; 1941 – patru luni Ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Cărţi de poezie: 1906 – a publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare; 1916 „Şesuri natale”; 1920 „Darurile Pământului”; 1921 „Privelişti fugare”; 1925 „Cântecele patriei”; 1932 „Ţara de peste veac”; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie”, versuri create în temniţele Aiudului, unde a fost închis 15 ani de către „apostolii urii” ai comunismului. Cărți de teologie: Dostoievski și creștinismul rus; Cursuri de mistică ortodoxă și mistică germană; Nostalgia paradisului. Alte volume: Puncte cardinale în haos; Ortodoxie și Etnocrație; Spiritualitatea poeziei românești.
„Iarăşi se tulbură Irodiada…
iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan”[1]
Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit
„În preţuirea filosofilor eu am un criteriu unic de judecată, Evanghelia lui Iisus Hristos. Cine se potriveşte cu ea, e gânditor universal. Cine nu, e gânditor personal.”
(N. CRAINIC, Interviu audio inedit luat de fiica sa, 1968)
„Eu m-am format la şcoala lui Nicolae Iorga, pe care l-am proslăvit în toate cărţile mele, în poezii şi în nenumărate articole. El a fost, în mod subconştient, modelul vieţii mele publice.”[2]
(N. CRAINIC, Declaraţie – 31 mai 1947)
„Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare.”[3] (LUCIAN BLAGA)
„Prin Nichifor Crainic s-a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.”[4] (Pr. D. STĂNILOAE)
Cartea aceasta este continuarea volumului de memorii „Zile albe, zile negre. Memorii”[5] şi cuprinde amintirile din pribegie ale lui Nichifor Crainic din perioada 23 august 1944 – 24 mai 1947. Amintirile au fost scrise după cei cincisprezece ani de temniţă (1947-1962), cu speranța că va putea să și le publice în acei ani. După trecerea în viaţa de dincolo de mormânt (20-21 august 1972), manuscrisul a fost păstrat de fiica sa, Furtuna Ioan, apoi de ginerele său, Alexandru Cojan.
După 23 august 1944, comuniştii români (cca. 800 la număr) au ieşit din ilegalitate şi, sprijiniţi de agenţii sovietici şi de armata lui Stalin, au creat cadrul legal (Legea 488/1944; Legea 312/1945) pentru condamnarea „duşmanilor poporului” şi au început sovietizarea instituţiilor şi anchetarea tuturor naţionaliştilor şi opozanţilor. Spionii lui Stalin au pătruns rapid în Armata Română şi în Serviciul Român de Informaţii de atunci (Siguranţa). La scurt timp au lichidat Poliţia Română şi au transformat-o în Miliţie. Poliţiştii au fost închişi în temniţa din Făgăraş şi chinuiţi în mod bestial[6]. Dar prima măsură au luat-o împotriva ziariştilor naţionalişti printre care se afla şi Nichifor Crainic, tocmai pentru ca, punând stăpânire pe presă, aceştia să-şi poată intensifica propaganda prin care să manipuleze opinia publică. La scurt timp (4 iunie 1945) Nichifor Crainic a fost condamnat în lipsă la detenţie pe viaţă cu confiscarea averii în Procesul ziariştilor naţionalişti. Acesta a fost momentul încetării libertăţii presei în România. Acuzatorul public a fost Alexandrina Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan. Autorităţile prosovietice credeau că a emigrat şi l-au condamnat în lipsă: „Profet mincinos, el [Nichifor Crainic] fuge la 23 august odată cu germanii şi ceilalţi trădători, spre a lupta pe pământ străin, contra ţării.” [7]
Nichifor Crainic şi-a început sub mască pribegia în Transilvania după ce obţinuse
(more…)
„Mișcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăției și a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generații românești”. Oricât de ciudat ar putea părea, rândurile de mai sus sunt scrise de unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, celebrul profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, Mircea Eliade.
Petre Baicu s-a născut la 3 iunie 1908 în satul Pleșcoi, comuna Berca jud. Buzău. Satul Pleșcoi a fost atestat prima dată în anul 1489 de către voievodul Vlad Călugărul.
