Bucovina Profundă

14 iunie 2022

Voievozi ai sufletului românesc. Mihai Eminescu

Filed under: Eliade,Eminescu,istoria ascunsa,Petre Țuțea,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 21:51

Voievozi ai sufletului românesc. Mihai Eminescu

”Eminescu este românul absolut, este sumă lirică de voievozi.” – Petre Țuțeaeminescu

Mircea Eliade despre Eminescu – Paris, septembrie 1949

”Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele.”

„Ce înseamnă pentru noi toți, poezia, literatura și gândirea politica a lui Eminescu, o știm, și ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga și Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu și Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate și atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu.”

Eminescu către Zamfir Arbore, în 1882:

„- Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim printre lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

Dintr-o însemnare descoperită  pe o carte de rugăciuni de la Neamț – de Paul Miron:

(more…)

22 aprilie 2019

Mircea Eliade. Unul din românii care au schimbat fața lumii

Filed under: Eliade,Miscarea Legionara,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:23

Mircea Eliade

Unul din românii care au schimbat fața lumii

33 de ani de la plecare 

(+22 aprilie 1986)

Citește și:

16 martie 2019

Mihai Gheorghiu – Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

Filed under: Eliade,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 14:08

Mihai Gheorghiu – Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

 

„Mesajul potrivit căruia omul este o ființă spirituală care nu poate exista lipsită de centrul său, centru care este origine și dat al unei transcendențe, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit „umanismul” său, gândire care lasă umanității omului șansa de a accede la esența propriei sale ființări.” Mihai Gheorghiu

Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

 „Ultimul Eliade este aceasta figura a singuratatii si a indepartarii, intr-o epoca pentru care spiritul nu este decat un epifenomen sau, cel mult, o metafora suspecta a unui umanism crestin desuet. Eliade, prin opera sa, se dedica unei comprehensiuni a religiosului ca loc al transcendentei. Mesajul potrivit caruia omul este o fiinta spirituala fiinta spirituala care nu poate exista lipsit de centrul fiintei sale, centru care este origine si dat al unei transcendente, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit umanismul sau, gandire care lasa umanitatii omului sansa de a accede la esenta propriei sale fiintari. intelegem astfel ca ceea ce pune in joc umanismul eliadian este tocmai o definitie a umanului. impotriva definitiilor reductioniste succesive ale marxismului si freudismului, Eliade a avut ca tinta redefinirea conditiei umane, recentrarea acestei conditii in elementul sacrului. A reusit?! Poate ca nu, dar este un pariu care a intemeiat o opera si o existenta paradigmatice. Citindu-l astazi pe Eliade, de orice parte te-ai situa, nu poti sa nu recunosti grandoarea personajului si umanitatea profunda a acestei incercari. in ultima instanta mitul eliadian este mitul culturii insesi, mit al culturii care incearca sa construiasca neincetat o poveste a omului, a sensului existentei sale. Ultimul Eliade ne orienteaza spre orizontul unei asteptari, al unei sperante pentru care Dumnezeu este inca Cel care va veni, iar omul este fiintarea pentru care inca Dumnezeu poate veni.”   – Mihai Gheorghiu

     Fragment din volum:  (more…)

24 februarie 2015

Claudio Mutti: Revoluţie Conservatoare în România? Un text fundamental pentru naţionalişti tradus de Cristi Pantelimon

Filed under: Corneliu Codreanu,Eliade,Miscarea Legionara,Nae Ionescu,România Profundă — Mircea Puşcaşu @ 03:28

Un text fundamental pentru naţionalişti

Revoluţie Conservatoare în România?

Claudio Mutti

Traducere: Cristi Pantelimon

Sintagma „Revoluţie Conservatoare”, care după al doilea război mondial a fost făcută celebră de către Armin Mohler, s-a născut în secolul anterior; cel care i-a dat un conţinut programatic a fost însă literatul Hugo von Hoffmanstahl, în 1927: într-un discurs intitulat „Literatura ca spaţiu spiritual al naţiunii”, von Hoffmanstahl identifica, drept factori fundamentali ai Revoluţiei Conservatoare, căutarea totalităţii şi a „unităţii” ca alternativă la divizare şi sciziune.

Pe măsură ce conceptul de Revoluţie Conservatoare asumă o semnificaţie politică, rezultă clar că principiile sale se opun în manieră radicală celor care au triumfat odată cu Revoluţia Franceză. Putem spune că Revoluţiei Conservatoare îi aparţin cei care combat presupoziţiile secolului progresist, fără a dori totuşi a restaura un oarecare Ancien Régime. Revoluţia Conservatoare desemnează deci un proces politic care, aşa cum afirmă chiar Armin Mohler, nu se limitează la lumea austro-germană, ci îmbrăţişează întreaga Europă.

La noi, într-adevăr, Marcello Veneziani a putut căuta şi în istoria italiană trăsăturile de bază ale Revoluţiei Conservatoare şi a crezut că poate afirma caracteristicile ei în termenii următori: „sentiment al modernităţii, recreare a tradiţiei, respingere a concepţiei lineare şi progresive a istoriei, anti-egalitarism, vitalism şi organicism, primat al politicului şi al comunitarismului, mobiluzare „totală” a maselor, regândirea tehnicii, elogiu futuristic al oţelului, viziune estetică şi lirică a vieţii”.

Sunt de părere că noţiunea de Revoluţie Conservatoare ar putea servi, într-o oarecare măsură, pentru încadrarea şi interpretarea şi a fenomenului Mişcării Legionare române. Lucrul acesta ar putea fi confirmat printr-o scurtă trecere în revistă a poziţiilor unor intelectuali români care au militat în cadrul Mişcării Legionare sau au fost foarte de apropiaţi de ea şi au contribuit cumva la definirea identităţii ei doctrinale şi programatice.

Corneliu Codreanu însuşi, în cartea sa Pentru legionari, înscrie Mişcarea Legionară într-o arie culturală şi politică mai amplă, care se manifestă în România deja în jurul mijlocului secolului al XIX-lea. Printre cei pe care Codreanu îi citează drept precursori ai Mişcării Legionare sunt unele nume dintre cele mai ilustre ale literaturii române: deja în acest fapt găsim una dintre caracteristicile principale ale Revoluţiei Conservatoare, pentru că literatura, spiritualitatea şi naţiunea sunt coordonate fundamentale ale întregii construcţii potenţiale a revoluţiei conservatoare pe care o examinează Armin Mohler.

(more…)

9 octombrie 2014

Mircea Eliade despre Eminescu – Paris, septembrie 1949

Filed under: Eliade,Eminescu,România Profundă — Mircea Puşcaşu @ 09:54

„Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele.”

Mircea Eliade despre Eminescu

Paris, septembrie 1949

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerator, neamul intreg, iar nu numai paturei culte. Nustiu daca s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar in mai putin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, de la modestele tiparituri populare pana la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei.Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene. Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.

El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn, la noi acasa. (more…)

13 ianuarie 2014

Mircea Eliade – Comentarii la un jurământ – Vremea, 21 Februarie 1937, nr. 476

Filed under: Eliade,Ionel Moţa,lupta impotriva uitarii,Miscarea Legionara,sfinti contemporani,sfintii inchisorilor,sfintii români — Mircea Puşcaşu @ 01:45

Mircea Eliade

Comentarii la un jurământ

 Vremea, 21 Februarie 1937, nr. 476

 De la frontieră si până la mausoleul din Bucurestii Noi, multe zeci de mii de oameni, întâmpinând sicriele lui Ion Mota si Vasile Marin, au ascultat si s-au legat prin acest jurământ: Mota si Marin, jur în fata lui Dumnezeu, în fata jertfei voastre sfinte, pentru Hristos si Legiune, să rup din mine bucuriile pământesti, să mă smulg din dragostea omenească si, pentru învierea Neamului meu, în orice clipă să stau gata de moarte!

Rareori o miscare tinerească, născută din vointa de a face istorie, iar nu politică – s-a exprimat atât de total ca în jurământul acesta. Cine crede că s-a schimbat ceva în tara românească, si că ne apropiem de timpul când vom putea face istorie pentru că actiunea noastră este controlată si orientată de către spiritualitate, iar nu de politică – de la acest jurământ trebuie să se inspire. Sensul politic al luptei cade pe un plan cu totul secundar. Lupta, actiunea, efortul – toate gesturile care implicau „politicul”, pentru că nu se puteau înfăptui decât renuntând la ceea ce se numeste contemplatie – îsi capătă acum un sens nou, crestin, mistic. Primatul actiunii, desigur – dar nu primatul politicului. Actiune înteleasă ca o luptă dârză pentru desăvârsirea de sine, adică pentru renuntarea de sine. Actiune în sens mistic: luptă împotriva omenescului, pregătire de moarte. Semnificatia acestui jurământ este coplesitoare. Măsura în care va fi el împlinit si fructificat va dovedi si capacitatea de înnoire spirituală a României. Ceea ce loveste în primul rând pe (more…)

1 iunie 2012

Masonul, Mircea Eliade si Parintele Justin. Propaganda mesianismului antihristic. Nerusinarea masonica si tupeul talmudic – Articol in ziarul „Adevarul”

Filed under: articol,criza,dictatura,Eliade,inginerie sociala,istoria ascunsa,iudeo-masonerie,taina faradelegii — Mircea Puşcaşu @ 01:06
Tags: ,

Propaganda mesianismului antihristic

Nerusinarea masonica si tupeul talmudic

Articol in ziarul „Adevarul„:

„Profesorul italian Giuliano Di Bernardo vorbeşte despre democraţia prost aplicată în ţările din vestul Europei, despre iminentul colaps al rasei umane şi despre sosirea tiranului iluminat. Cartea „Cunoaşterea umană. De la fizică la sociologie şi religie”, de Giuliano di Bernardo, va fi lansată în cadrul târgului Bookfest, la standul Editurii Adevărul, sâmbătă, 2 iunie, de la ora 13.00.

„Adevărul”: Domnule Giuliano Di Bernardo, cât de importantă este traducerea cărţii dumneavoastră în limba română?

Giuliano Di Bernardo: Este importantă, pentru că este şi prima carte care mi-a fost tradusă în limba română. Eu am venit pentru prima dată în ţara dumneavoastră în urmă cu 22 de ani şi consider că România, prin cultura ei, are un mare cuvânt de spus în Europa şi este ca un pod pentru ţările din Europa de Est. Câţiva prieteni m-au anunţat că Editura Adevărul vrea să-mi publice cartea, şi, după ce am aflat că această editură este foarte serioasă în România, am acceptat să fie tradusă.

Cartea „Cunoaşterea umană. De la fizică la sociologie şi religie” porneşte de la ideea că umanitatea este în pericol şi îşi trăieşte sfârşitul. De ce credeţi asta?

Astăzi avem posibilitatea să inventăm un om nou, pentru viitor, pentru că umanitatea se îndreaptă către autodistrugere. Democraţia, ca formă de guvernământ, este bună, în teorie, dar, aşa cum arată acum, este apropiată de anarhie. Se poate vedea asta peste tot. Democraţia este prost aplicată în multe ţări, în Italia, în România, dar, mai ales, în ţările din Europa occidentală.

Care este soluţia dumneavoastră pentru ieşirea din impas?

Este una singură. Şi o prezint în această carte: apariţia tiranului iluminat. Mergem către o guvernare mondială, iar democraţia nu este o formă care poate susţine sosirea unui tiran iluminat. Nu vorbim aici despre dictatorii pe care i-am avut în trecut. Din cele mai vechi timpuri, umanitatea a fost susţinută de societăţi ezoterice, iar aceste societăţi pot ajuta tiranul iluminat să guverneze cu înţelepciune. Avem nevoie de ceva mai puternic decât ce a fost până acum, de un om care să conducă nu numai prin raţiune, aşa cum s-a făcut în trecut, ci şi prin înţelepciune.

Ce personalitate mondială are toate datele să devină, aşa cum spuneţi, viitorul tiran iluminat?

Niciuna din prezent. Acum suntem în plină democraţie, care a degenerat în anarhie. Iar anarhia va determina condiţiile pentru sosirea tiranului iluminat. Este un proces care se va finaliza în viitor.

Şi cum va fi ales acest tiran iluminat?

Cu înţelepciune, de o comunitate de oameni. Ei pot fi din Ordinul Illuminati sau din alte cercuri ezoterice. Expresia aceasta, de tiran iluminat, este lansată de comunitatea Illuminati, care a existat în trecut, există în prezent şi va exista şi în viitor. Şi ei vor propune cine va fi acest tiran iluminat.

De obicei, puterea corupe. Cum poate fi controlată această energie malefică pe care puterea o exercită asupra omului?

Este un motiv important pentru care sper să sosească tiranul luminat. El trebuie să găsească o cale prin care să distrugă toată corupţia din lume, pentru că, acum, corupţia este la vârf, în toate ţările. 

„Tiranul iluminat este o persoană înzestrată cu multă charismă, cu excepţionale capacităţi intelectuale şi cu o înţelepciune profundă.”

„Umanitatea a fost susţinută de societăţi ezoterice, iar aceste societăţi pot ajuta tiranul iluminat să guverneze.”

„Democraţia, ca formă de guvernământ, este bună, în teorie, dar, aşa cum arată acum, este apropiată de anarhie. „

Cine este Giuliano Di Bernardo

Giuliano Di Bernardo este profesor de filosofia ştiinţei la Universitatea din Trento. Este membru al Consiliului ştiinţific în cadrul Académie Internationale de Philosophie des Sciences. Din 1990 până în 1993 a fost Mare Maestru al Marelui Orient al Italiei, iar din 1993 până în 2002, Mare Maestru al Marii Loji Regulare a Italiei. Tot în anul 1993 „a reaprins lumina” Marii Loje Naţionale a României.

În 2002 a fondat Accademia Internazionale degli Illuminati, al cărei preşedinte este. Este Mare Maestru al Ordinului Internaţional Dignity, pe care l-a înfiinţat pentru apărarea demnităţii tuturor persoanelor.

A avut importante contribuţii în fundamentarea epistemologică şi logică a ştiinţelor sociale, în volume ca „Introduzione alla logica dei sistemi normative” (il Mulino, 1972) şi „Le regole dell’azione sociale” (il Saggiatore, 1983).

În paralel cu studiile epistemologice, a sistematizat filozofic gândirea masonică în eseuri precum „Filosofia della massoneria” (Marsilio, 1987) şi „La ricostruzione del Tempio” (Marsilio, 1996).”

Nota razbointrucuvant.ro:

„Practic, am putea spune ca este vorba despre invatatura esoterica a masoneriei expusa pe scurt:

– democratia genereaza anarhie si, prin urmare, se va ajunge la ordine care este

– totalitara caci va fi intemeiata de un tiran mondial care va guverna prin intermediul societatilor secrete.

Mai clar de atat nu poate fi spus! Pana acum se auzea, se spunea, ca masoneria inculca membrilor sai asteptarea unui lider mondial, ”providential”, care va scoate lumea din criza si o va salva de la distrugere. Iata ca aceasta invatatura masonica este expusa, clar si concis, de un reprezentant acreditat al acesteia. Expusa public…

E un fel de catehism al masonului, am putea spune, care corespunde asteptarilor mesianice ale iudaismului rabinic, islamismului, diferitelor erezii crestine. Este vorba despre mesianismul antihristic care, (more…)

26 aprilie 2012

Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

Filed under: articol,Eliade,istoria ascunsa,Miscarea Legionara,România Profundă — Mircea Puşcaşu @ 14:40
Tags: , , ,

Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

un articol de Constantin Mihai (publicat in Pagini Brasovene)

eliadeExistă în istoria culturală românească o serie de prejudecăţi, de stereotipuri care ţin locul unui travaliu solid, unei documentari exhaustive, unei întreprinderi academice riguroase, bazate pe surse veridice, interpretate onest şi cu pricepere. Cu alte cuvinte, amatorismul grefat de cele mai multe ori pe o analiză a resentimentului este preferat unei construcţii elaborate, unei specializări serioase care să evite eterna “aflare în treabă”, un adevărat sport naţional.

Specializându-mă în istoria intelectuală a Criterionului, a generaţiei’27, patronată, în buna ei măsură, de Nae Ionescu, nu aveam cum să evit un subiect referitor la raporturile dintre practicile culturale interbelice şi ideologia sa. Această arie de cercetare mi-a permis cunoaşterea în profunzime nu numai a resorturilor intelectuale ale criterionismului, ci şi a celor spirituale, politice – în sensul său larg de ideologie, ca forma mentis.

Relaţia dintre Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară este o problemă veche, ce revine mereu în actualitate, stârnind reale patimi care merg până la a deveni o obsesie. Centenarul Eliade nu a fost lipsit de asemenea evenimente şi probabil că va mai trece mult timp până ce lucrurile se vor clarifica, dacă va exista competenţă şi cinste.

În principiu, astfel de subiecte “tari” sunt considerate mereu controversate tocmai de către cei care le controversează mai mult, neţinându-se cont de două criterii fundamentale: buna specializare şi bunul simţ, incluzând aici probitatea intelectuală, în vederea stabilirii adevărului. Deşi există un corpus impresionant de literatură legionară publicat după decembrie 1989, deşi s-a deschis accesul la o bună parte a arhivelor, deşi există o literatură memorialistică bine articulată, ce trebuie corelată cu întreaga istorie orală (în special, prin prezenţa unor importanţi martori în viaţă ai fenomenului), istoriografia românească continuă aceeaşi linie neprofesionistă, ignară a şcolii comunism-securismului kaghebist, pentru care abordarea ştiinţifică este înlocuită de un amatorism cras, fundat pe ignoranţă, minciună şi tot arsenalul propagandistic. De aceea, o bună parte a trecutului nostru recent rămâne într-o ceaţă voită, în pofida unor cercetări singulare, mai serioase.

Abordarea unui capitol vital de istorie românească, precum cel al Mişcării Legionare, al semnificaţiei sale în spaţiul românesc rămâne în grija unei tinere generaţii de istorici autentici – istorici de vocaţie, născuţi astfel, nu făcuţi la şcoala istoriografiei comuniste –, al căror demers pluridisciplinar va da măsura complexităţii acestui fenomen. Până atunci ne mulţumim cu cercetarea occidentală care, de multe ori, se dovedeşte mai onorantă în raport cu cea “urechistă” românească.

Vom încerca în textul de faţă să formulăm câteva puncte de vedere care pot ajuta la clarificarea unor aspecte importante ale istoriei noastre culturale, esenţială fiind ipostaza celui care le rosteşte: o bună cunoaştere a fenomenului interbelic, sub toate raporturile sale, ca expresie a unei specializări solide, a unei preocupări constante de cercetare în acest domeniu. Numai prin poziţii competente, putem evita formularea unor verdicte amatoristice ce funcţionează, din păcate, la noi, ca adevăruri absolute.

În primul rând, trebuie să stabilim că Mişcarea Legionară a fost “o mişcare de revigorare creştină şi naţională din acest veac (este vorba de secolul XX – n.mea C.M.), în România” (Petre Ţuţea). Aceeaşi mare personalitate a culturii române Petre Ţuţea făcea o altă afirmaţie elocventă: “toate marile personalităţi româneşti au aderat la Mişcarea Legionară fiindcă nu exista decât poziţia radicală faţă de influenţa nefastă a bolşevismului rusesc. Mişcarea Legionară era singura mişcare de dreapta teologal fondată”. George Racoveanu, o altă figură emblematică a generaţiei’27 considera Mişcarea Legionară ca fiind “cea mai profundă revoluţie spirituală pe care (more…)

Mircea Eliade: De ce cred în biruinta Miscãrii Legionare? – Buna Vestire,1937, nr. 244

Filed under: Eliade,Miscarea Legionara,România Profundă — Mircea Puşcaşu @ 13:59
Tags: ,

Mircea Eliade: De ce cred în biruinta Miscãrii Legionare?

 Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp 1–2
 

   Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscãrii Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitãtii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizatã si într-o catastrofã civilã.

Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc. Unitatea lingvisticã este aproape un miracol (limba românã este singura limbã romanicã fãrã dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creatie spiritualã a neamului nostru stã mãrturie în folclor, în arta popularã, în sensibilitatea religioasã. Un neam hãrãzit cu atãtea virtuti – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fãrã sã-si fi împlinit marea sa misiune istoricã? Poate neamul românesc sã-si sfârseascã viata în cea mai tristã descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de strãini, demoralizat, trãdat, vândut pentru cîteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina pãrintilor nostri, pedeapsa ar fi prea neînduplecatã. Nu pot crede cã neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mânã, ca sã piarã ca un las, astãzi, îmbãtat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trãdare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscãrii Legionare.

Cred în aceastã biruintã pentru cã, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâtã si alimentatã de spiritualitatea crestinã, o revolutie spiritualã care luptã în primul rând împotriva pãcatului si nevredniciei – nu este o miscare politicã. Ea este o revolutie crestinã. Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trãit în felurite chipuri, de cãtre toate  neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodatã un neam întreg n-a trãit o revolutie crestinã cu toatã fiinta sa; niciodatã cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pãcatelor si slãbiciunilor cãrnii; niciodatã un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viatã cãlugãria si ca mireasã moartea.

Astãzi lumea întregã stã sub semnul revolutiei. Dar în timp ce alte popoare trãiesc aceastã revolutie în numele luptei de clasã si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionarã s-a nãscut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionarã este spiritualã si crestinã.

În timp ce toate (more…)

14 martie 2011

Mentalitatea francmasonică – Mircea Eliade – „Vremea”, 1936

Filed under: articol,Eliade,iudeo-masonerie,problema evreiasca — Mircea Puşcaşu @ 15:09

Mentalitatea francmasonică

de Mircea Eliade

din “Vremea”, 10 septembrie 1936

Nu cunosc nici un francmason si din toate cartile pe care le-am citit n-am inteles nimic asupra francmasoneriei. Nu stiu ce vor acesti oameni, cine le-a bagat in cap ca isi trag doctrinele de la Solomon si de la Piramide, si de ce sint atit de misteriosi cu “secretele” lor pe care le publica totusi in sute de carti de propaganda. Dar un lucru am invatat din comertul meu cu literatura aceasta aiurita: am invatat sa cunosc mentalitatea francmasonica.

Va veti mira, poate, aflind ca acord o mentalitate francmasonica unor oameni care n-au nimic de-a face cu aceasta societate secreta. Intr-adevar, uimitor cit de multi intelectuali judeca lumea, spiritul si istoria cu o asemenea mentalitate francmasonica. Pe care as putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte de judecarea istoriei. Un marxist, de pilda, exemplifica de minune mentalitatea aceasta francmasonica. Pentru marxist, toate lucrurile sint clare, toata istoria este un joc de forte economice, rigide, simpliste pina la absurd, abstracte pina la confuzie. Cu un marxist nu poti discuta. Cu nici un intelectual de formatie “francmasonica” nu poti discuta. In capul lui e prea multa “lumina”, sint prea multe “certitudini”; problemele se rezolva, toate, cu aceeasi ecuatie, necunoscutele sint, toate, de acelasi grad, pe acelasi plan.

Am inceput sa ma gindesc serios ca paradoxul acesta – mentalitate francmasonica – nu este un simplu paradox, dupa ce am cunoscut in mai deaproape mentalitatea marxista. Un marxist este un om cu o mie de certitudini si care accepta un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolva in citeva formule simple, care explica tot, satisface orice curiozitate, preintimpina orice controversa-irationalul, imprevizibilul, ireductibilul – toate acele forte obscure si peste putinta de anticipat care fac istoria unei tari sa se deosebeasca net de istoria altei tari – pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonica nu exista.

Ceea ce caracterizeaza aceasta mentalitate francmasonica este strania conjugare a abstractului si a grosolanului. Intr-adevar, un spirit francmason judeca lumea si istoria intr-un chip abstract (adica fara atingere directa cu realitatile, fara experienta timpului, fara priza asupra prezentului). Un francmason (more…)

13 ianuarie 2011

Mircea Eliade – Ion Moţa şi Vasile Marin – VREMEA, 24 ianuarie 1937

Filed under: Eliade,icoana,Ionel Moţa,istoria ascunsa,lupta impotriva uitarii,Miscarea Legionara,România Profundă,sfintii români — Mircea Puşcaşu @ 01:52

Ion Moţa şi Vasile Marin

Mircea Eliade, VREMEA, 24 ianuarie 1937

(Articolul “Ion Mota si Vasile Marin” a fost scris de Mircea Eliade si publicat in Vremea, an X (1937), ianuarie 24, nr. 472, p.3.)

Rareori se întâlneste în istoria unui neam o moarte atât de semnificativã ca moartea acestor doi fruntasi legionari, cãzuti pe frontul spaniol. În rãzboiul civil din Spania – devenit repede un rãzboi între ideologii politice si interese economice extra-nationale – au murit, fãrã îndoialã, sute de mii de oameni, de ambele pãrti; oameni si mai buni si mai rãi, desperati sau mercenari, eroi sau asasini. E greu de crezut, totusi, cã printre acele câteva sute de mii de morti de pe fronturile spaniole – se mai pot numãra jertfe atât de voluntare ca a lui Ion Mota si Vasile Marin.

Revolutia nationalistã – ca si rezistenta guvernului democrato-comunist – a gãsit desigur, încã din primele zile, aderente fanatice. S-au înscris voluntari pentru ambele tabere si din toate tãrile. Dar plecarea celor sapte comandanti legionari români în Spania – unde au luptat ca simpli voluntari în trupe de soc – a fost simbolicã. Simbolicã ar fi fost de asemenea înrolarea contelui Ciano, a lui Litvinof sau a Generalului Goering – într-una din acele trupe de soc care au 70 la sutã pierderi…

Problematica moralã a unui sef este întotdeauna mai durã ca a unui simplu fanatic. De foarte multe ori un sef nu are dreptul sã se jertfeascã direct, personal, misticei pe care o promoveazã. Atât Ion Mota cât si Vasile Marin dãduserã nenumãrate probe de spiritul lor de jertfã: închisori, suferintã, prigoanã moralã; o tinerete trãitã eroic, responsabil, ascetic.

Aceastã ultimã si fatalã încercare – plecarea în Spania – si-o aleseserã ei singuri, ca o supremã dovadã de credintã si eroism crestin. Nici cea mai asprã moralã omeneascã nu-i silea sã se jertfeascã; pentru cã tineretea lor fusese o jertfã continuã si fanatismul lor crestin si nationalist fusese de nenumãrate ori încercat. Semnificatia mortii lor trece, deci, deasupra valorilor si eroismului viril. Moartea voluntarã a lui Ion Mota si Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru crestinism. O jertfã care sã verifice eroismul si credinta unei întregi generatii. O jertfã menitã sã fructifice; sã întãreascã crestinismul, sã dinamizeze un tineret.

Ion Mota avea adversari, dar nu avea nici un dusman. Era un tânãr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele si privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însã o lungã si nedomolitã maceratie lãuntricã; siguranta lui în lumea de dincolo, în viata sufletului dupã moarte, îl fãcea sã sufere si mai mult de putinãtatea acestei scurte vieti pãmântene. Nu se temea de moarte, a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea lui în Spania. Astepta nerãbdãtor sã se jertfeascã, sã învete pe altii drumul unei vieti eroice, impersonale. “Martir” înseamnã “martor”; cel care moare pentru o credintã mãrturiseste pentru ea, dovedeste celorlalti cã o asemenea credintã te mântuieste de spaima mortii, cã în ea gãsesti un sprijin, dupã ce ai gãsit un sens al existentei. Ion Mota dovedise de mult cã îsi gãsise (more…)

3 mai 2010

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937 – foarte actual

Filed under: atitudine,boicot,Eliade,istoria ascunsa,lupta impotriva uitarii,România Profundă,taina faradelegii — Mircea Puşcaşu @ 01:42

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã (more…)

%d blogeri au apreciat: