Bucovina Profundă

3 august 2019

Doctorul Teofil Mija, dârzul luptător. VIDEO – 90 de minute cu Teofil Mija și Nicolae Purcărea – emisiune tv. Demostene Andronescu: ”Teofil Mija, doctorul fără de arginți”

Doctorul Teofil Mija, dârzul luptător

 11 septembrie 1923 – 3 august 2010

 

Dr Teofil MijaS-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936 devine membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964. 

(more…)

Reclame

23 iulie 2019

Cine este cel care l-a înfruntat pe Țurcanu la Reeducarea de la Pitești? Mărturia lui Dumitru Bordeianu despre curajul lui Gelu Gheorghiu

Cine este cel care l-a înfruntat pe Țurcanu la Reeducarea de la Pitești?

Mărturia lui Dumitru Bordeianu despre curajul lui Gelu Gheorghiu, cel care l-a înfruntat pe Ţurcanu în reeducarea de la închisoarea Piteşti

gelu gheorghiu poza

„Ţurcanu, cu o lista în mâna, desigur înmânata de Măgirescu si Păvăloaia, a strigat apoi cât îl tinea gura ca fiecare „bandit” care îsi auzea numele sa se aseze pe prici. Gelu Gheorghiu, care facuse parte din grupul lui Obreja, a fost strigat al doilea, probabil în legatura cu culpa mea. Când Ţurcanu s-a uitat la el si a vazut ca nu era ranit ca ceilalti, l-a întrebat cine s-a ocupat de el. La auzul numelui meu, pronuntat de Gelu, Ţurcanu mi-a întins un ciomag si mi-a ordonat: „Deci tu, banditule, ti-ai gâdilat camaradul. Ia sa te vad acum, cum îl mângâi cu ciomagul pe banditul pe care l-ai menajat”.
Am luat ciomagul în mâna si, cu un curaj care nu era al meu, venind parca din alta lume, l-am înfruntat pe Ţurcanu, spunându-i ca nu pot sa bat, pentru ca mi-e mila. Ţurcanu mi-a luat ciomagul din mâini, l-a întins lui Gheorghiu si i-a ordonat să mă bată.
Gheorghiu, om bun din fire, care nu cred sa fi facut vreun rau cuiva, i-a raspuns lui Ţurcanu cu un curaj care a cutremurat camera întreagă: „Eu sunt împotriva violentei, nu am lovit pe nimeni în viaţa mea şi nici nu voi lovi, şi nimeni nu mă poate judeca fiindcă nu vreau să-mi lovesc semenul”. Gelu trăieşte înca şi poate mărturisi că toate acestea sunt adevărate.
El terminase anul V la Politehnica din Bucureşti. Era originar din Constanţa şi, rămas orfan de mamă, fusese crescut de tatăl său. A fost una din figurile cele mai luminoase şi mai pline de bunătate, cu toate cumplitele degradări şi torturi prin care a trecut. În cele mai îngrozitoare torturi, faţa lui radia bunătate şi milă, privindu-şi camarazii chinuiţi.
În fata acestei situatii, eram convins că Ţurcanu, care mai văzuse pe multi refuzând sa-si tortureze camarazii si colegii, unii platind cu viata, altii cu schilodirea, nu va ramâne cu bratele încrucisate.
Si într-adevar, Ţurcanu a început sa-l loveasca pe Gelu pe unde apuca, de parca dădea într-un sac de nuci, pâna când, aruncând ciomagul, l-a desfigurat cu pumnii. Când s-a oprit, Gelu nu mai misca. Le-a ordonat apoi lui Măgirescu şi Păvăloaia sa-l arunce pe prici lânga Reus”.

sursa: Dumitru Bordeianu – MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII

22 iulie 2019

Fostul deţinut politic Gelu Gheorghiu a plecat la Domnul ieri, 22 iulie, in ziua de pomenire a Sfântului Ilie Lăcătușu. Gelu Gheorghiu – PREZENT!

Gelu Gheorghiu – PREZENT!

Fostul deţinut politic Gelu Gheorghiu a plecat la Domnul ieri, 22 iulie, in ziua de pomenire a Sfântului Ilie Lăcătușu

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu ceilalți sfinți ai închisorilor!

gelu gheorghiu

Cezarina Condurache: „După o lungă şi dureroasă pătimire, legionarul Gheorghe (Gelu) Gheorghiu, părintele nostru sufletesc şi ultima autoritate legionară în spatele căreia am crescut şi ne-am format, a trecut astăzi la Domnul, întregind rândurile Legiunii Cereşti.

Gelu Gheorghiu s-a născut la 29 mai 1922, la Galaţi. A urmat studiile liceale la Constanţa unde, prin intermediul fratelui său mai mare, a luat contact pentru prima dată cu Frăţiile de Cruce. Activează constant întâi în cadrul FDC, apoi în Mişcarea Legionară. Student la Facultatea Politehnică din Bucureşti, este cooptat în 1944 ca membru în ultimul Comandament Legionar care a activat în clandestinitate în ţară, alaturi de Ionuţ Stoica, Şerban Secu, Spiru Obreja, Puiu Florescu, Nelu Jijie etc. Activitatea lor consta în reorganizarea legionarilor nearestaţi pentru angajarea lor în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, procurarea de arme şi muniţii, asigurarea unei reţele de case şi gazde sigure etc.   (more…)

VIDEO: Sfântul Ilie Lăcătușu nu este canonizat pentru că a fost legionar. Mărturia Părintelui Justin Pârvu. Sfânta Împărtășanie dată de Sfântul Ilie Lăcătușu în temniță. Mărturia lui Emanoil Paraschivaș

<< În timp ce aşteptam „îndrumătorul” un domn s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Domnule Emanoil Pindu! Am ascuns, cu mult timp înainte de a mă aresta, în tivul de la mâneca cămăşii, o fărâmă de Sfântă Împărtăşanie (era luni, prima zi din Săptămâna Mare). Pregătiţi-vă, căci Sâmbătă, de Sfânta Înviere, v-o dau”. Normal trebuia să-l întreb: de unde ştie cine sunt, deoarece puteam să bag mâna în foc că nu l-am văzut în viaţa mea. Şi în al doilea rând de unde ştie unde voi fi repartizat, cum a aflat unde va fi dânsul pironit şi… cum va izbuti să-mi dea Sfânta Cuminecătură?

Din toate acestea, nimic. Am luat totul în serios şi a doua zi, stăteam singur într-o celulă, am început să execut pregătirea… Molcomit de acest adevăr, m-am spovedit Ziditorului, spunând în fiecare zi tot răul de care mi-am amintit. Sâmbătă, când au început să cânte clopotele de la Biserica apropiată Puşcăriei, am auzit, prin MORSE aplicat în plafonul celulei mele: GATA. M-am dus la fereastră şi în dreptul unei găurele făcute de cineva la oblonul ce oprea soarele să-mi dea bineţe, am văzut atârnând o sforicică ce mi-a adus LUMINA CEA ADEVĂRATĂ.

Tulburarea mea, care căpătase forme alarmante: „dacă Sfânta Împărtăşanie mi-a fost dată de Sfântul Ilie Lăcătuşu sau cel rău îşi bate joc de mine făcându-mă să mă laud că un sfânt m-a împărtăşit”, a fost limpezită de Prea Cucernicul Stareţ de la Mănăstirea Petru Vodă, Iustin Pârvu. Aflând că Sfinţia Sa a fost prieten apropiat cu Sfântul Ilie Lăcătuşu şi că au îndurat împreună terorile comuniste la Aiud şi Periprava, în perioada când şi eu mă târam pe acolo, m-am dus la Cinstitul Stareț. Acesta mi-a luat perdeaua de clătinare, asigurându-mă că Sfânta Împărtăşanie dată de Sfântul Ilie Lăcătuşu reprezintă o realitate. De atunci am realizat că Mâna Domnului îl ocroteşte pe fiecare om, când se roagă. Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte! >>

sursa: Emanoil Paraschivaș, Jocul destinului, Ed. Brad

sursa foto: ATITUDINI.com


VIDEO: Sfântul Ilie Lăcătușu nu este canonizat pentru că a fost legionar. Mărturia Părintelui Justin Pârvu

(more…)

20 iulie 2019

Viața necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc

Viața necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc


Copilăria – „Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinții binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieți, satul Misleanu, județul Ialomița. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăția spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educației din familie am conştientizat încă de mic prezența lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singur din familie care postea”[1].

Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalți printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidență cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în fața lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolțit şi cu o crenguță de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptățească, simțind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învața meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obține unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinerețe l-a ajutat foarte mult în viață, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezență continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.

Tinerețe legionară

După ce absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naționalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcare a Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Corneliu Codreanu şi de mulți alți intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumusețea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidențiindu-se printr-un deosebit simț organizatoric şi calități de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înțelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.

Răspunderea de român îl costă

(more…)

Uriașii între ei. Părintele Arsenie Papacioc văzut de Ioan Ianolide

PARINTELE-Arsenie-Papacioc-la-tinerete-si-la-batranete-1024x648

Uriașii între ei. Părintele Arsenie Papacioc văzut de Ioan Ianolide

Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară.
A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să
impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: „Noi înfruntăm pe atei la ei acasă.” Este un far al lui Hristos.

ioan-ianolide-23-de-ani-de-inchisoare-cu-hristos-in-inima-40685

Părintele Arsenie Papacioc în temnița Aiudului. Mărturia lui Virgil Maxim

anghel papacioc

Părintele Arsenie Papacioc în temnița Aiudului

Mărturia lui Virgil Maxim

Până la 15 Noiembrie ne-am bucurat de un regim „suplimentar”, am făcut chiar rezerve pentru iarnă, cartofi şi fructe, mere în special, având voie să pregătim în celulă cartofi fierţi sau mămăligă la lămpile cu gaz improvizate de camarazii noştri.

Am lucrat la cartofi şi la cules de struguri doar două săptămâni. Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de un ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc.

Din rezerve puteam să-i fierb unul sau doi cartofi zilnic, mai mult nici nu putea mânca. Timpul îl petreceam în rugăciuni şi convorbiri duhovniceşti. Dânsul fusese în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938-1939 sub Carol II), unde fratele său, Radu Papacioc, fusese ucis într-o noapte sângeroasă ca a Sfântului Bartolomeu, reeditată pe pământul ţării noastre de Carol II şi camarila lui.

Fiinţa sa, ca a altor legionari, era marcată fizic de privaţiuni şi suferinţe, sufletele însă li se luminaseră şi mai mult. De la dânsul am învăţat nu numai să mă rog mai bine, ci mai ales să pătrund cu lama sabiei „Cuvântului Adevărului Dumnezeiesc” până în „rărunchi”, în adâncul duhului, scoţându-mi pe altarul arderii în pocăinţă faptele, cuvintele, gândurile, cugetele şi cele mai mici intenţii, voite sau nevoite, întâmplătoare sau permanente, izvorâte din inconştienţă, prostie sau venite din afară şi primite cu bunăvoinţă în casa sufletului meu.

Aveam multe scrieri teologice – în afară de Sfânta Scriptură pe care o avea fiecare – care constituiau hrana şi îndrumarea pe drumul hotărât de Mântuitor prin Apostolii şi Părinţii Bisericii.

Anghel Papacioc era monah în haina laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur. Când am închinat unele poeme isihaste „cinului călugăresc şi monahicesc”, am îndrăznit să adaug: „Nu toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări, dar toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări”: Valeriu Gafencu, Trifan Traian, Marian Traian, Schiau Ion, Naidim Marin, Mazăre Nicolae, Bălan Iulian, Foti Petru, Avram Sebastian, Jacotă Vasile, Pascu Constantin… În închisoare erau numiţi ”mistici”. Pentru unii înţelesul era ironic, altora le arăta că aceia nu puteau fi atinşi căci depăşeau stadiile comune de vieţuire. Şi astăzi virtuţile celor buni sunt de unii hulite, de alţii venerate. „Oricum, zice Apostolul neamurilor, fie din pizmă, fie din credinţă, Hristos este vestit, este făcut cunoscut prin lanţul meu”.

*

Anghel Papacioc, iertaţi-mă pentru această destăinuire, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur.

*

În Martie, Anghel Papacioc s-a mutat în celulă cu domnul Trifan, iar Naidim a venit la noi. Domnul Trifan, un „săpător cu mintea”, simţea nevoia unei complementarităţi în actul trăirii afective, practice, al sensibilizării acute, iar Anghel Papacioc şi-a completat şi împlinit sensibilitatea, şi-a însuşit o metodă de investigaţie spirituală. 

(more…)

19 iulie 2019

Părintele Arsenie Papacioc – cuviosul, mărturisitorul, înțeleptul, luptătorul

19 iulie in calendarul neamului românesc:

Părintele Arsenie Papacioc – cuviosul, mărturisitorul, înțeleptul, luptătorul 

(1914-2011)

Părintele Arsenie (Anghel Papacioc) s-a născut la 15 august 1914 în satul Misleanu, com. Perieţi, Ialomiţa şi este unul din cei mai de frunte duhovnici români. De mic, Anghel avea o memorie bogată şi o vie inteligenţă. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei Vraja, are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare sportive organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri.

A fost instructor legionar, în 1941 fiind arestat şi condamnat, după ce fusese închis anterior şi în lagărele carliste. Eliberat în 1946, intră în mănăstire în acelaşi an, la Antim. Părintele a ajuns şi pe la mănăstirea Cozia, unde a primit ascultarea de paraclisier şi preda educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască învăţătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Cioclovina. În 1949 ajunge la Sihăstria, revine la Antim unde este tuns în monahism în acelaşi an (25 septembrie). La slujbă au participat părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. În 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ.

Între 1952-1958 a fost preot (şi egumen) la Mănăstirea Slatina. A făcut parte şi din mişcarea Rugul Aprins. La 14 iunie 1958 este arestat, dus la Suceava, ţinut în anchetă 90 de zile, bătut şi chinuit. Condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, sentinţa 125, la 20 de ani muncă silnică şi 20 de ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei  muncitoare şi a mişcării revoluţionare”. A fost dus la Vaslui şi alte centre de interminabile anchete şi bătăi, iar cea mai mare parte a detenţiei o petrece la Aiud.

(more…)

24 iunie 2019

Voi ce părere aveți despre Mișcarea Legionară?

Voi ce părere aveți despre Mișcarea Legionară?

24 iunie 1927: Corneliu Codreanu înființează Mișcarea Legionară. Un studiu al istoricului Ioan Scurtu

Un articol de Alexandru Anghel și Andrei Nicolae  Sursa: activenews.ro

czc mota  „Mișcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăției și a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generații românești”. Oricât de ciudat ar putea părea, rândurile de mai sus sunt scrise de unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, celebrul profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, Mircea Eliade.

Crearea Mișcării Legionare, în urma cu 90 de ani, a produs schimbări majore în istoria României, cu reverberații europene și universale până în zilele noastre, dacă avem în vedere numarul important de intelectuali de marcă care au aderat la idealurilor acestei organizații, ale căror opere sunt cunoscute și apreciate în întreaga lume. Ne referim, ca să dăm doar câteva exemple, la Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Țuțea, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Radu Gyr, George Manu și alții. Cu toate acestea, istoria acestei formațiuni de dreapta rămâne controversată și neclară pentru generațiile de azi, deși optica de tip comunist ar fi trebuit să dispară din cărțile de istorie și discursul public după 1989. O inițiativă legislativă recentă propune chiar interzicerea „apologiei legionare”, cum ar putea fi considerat citatul lui Mircea Eliade de mai sus.

Istoricul recent Alex M. Stoenescu afirmă: „Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o creație românească, cu origini mult înaintea fascismului și nazismului, cu sursele doctrinare în naționalismul clasic român, care a fost întotdeauna de Dreapta, și s-a constituit într-un strigăt al conștientizării degradării ființei naționale. Ea a fost reacția la prea lungul conflict organic dintre societatea românescă și suprastatul său artificial. Legiunea Arhanghelului Mihail a căutat să reconstruiască de jos societatea românească prin elementul său cel mai înaintat, tinerii, readucînd-o la principii morale, la credință autentică și în jurul instituțiilor sale tradiționale”.

 

Pentru a intra în subiectul unei necesare (dar inexistente și nedorite) dezbateri,

(more…)

3 mai 2019

BIRUITORII – OAMENII CARE S-AU HRĂNIT DIN DUMNEZEU. Povestea Mucenicului Constantin Oprișan

BIRUITORII – OAMENII CARE S-AU HRĂNIT DIN DUMNEZEU

1-constantin-oprisan-martir

Povestea Mucenicului Constantin Oprișan

Emisiunea „BIRUITORII – OAMENII CARE SE HRĂNESC DIN DUMNEZEU” este o producţie destinată televiziunii publice, pentru canalele TVR Târgu-Mures, TVR3 şi TVR 1. Iși propune aducerea în prim plan a adevărurilor legate de identitatea poporului român, adevăruri care sunt ascunse din diferite motive.


BIRUITORII – Povestea Mucenicului Constantin Oprișan

Partea I

 

 

 

 

Partea a II-a

(more…)

2 mai 2019

Cum își petreceau eroii anticomuniști Sfintele Sărbători de Paști. Din jurnalul unui erou al munților, Vasile Motrescu 

Cum își petreceau eroii anticomuniști Sfintele Sărbători de Paști.

Din jurnalul unui erou al munților, Vasile Motrescu 

motrescu 658x0_rezi

Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineața când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 și mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane prăjituri și altele de ale mâncării și două cămăși curate și o izmană atâta bucurie am și eu la sufletul meu de Sfintele Paști, dacă am ce mânca și o cămașă curată parcă toată lumea e a mea simt și eu că sunt pe la Sfintele Paști. Numai a uitat să-mi aducă ou roșu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăți rucsacul și o traistă, mi-am luat merindele și m-am dus pe groapa Ploștei și mi-am împachetat din nou și am mâncat și eu pe săturate pască, smântână mi-a adus și miere și săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paști petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă.

Am pornit pe groapa Ploștei a început să plouă și e întuneric de nu vezi nimic, mă duc plută înotând prin glod, secând băltoacele și făcând salturi prin șanțuri și gropi, nu țin seama de acestea sunt fericit că sunt sătul și am două traiste cu mâncare în spate. La G.C. m-am dus de am băut apă și i-am făcut un semn pe fereastră, dormea creștinul așa că nu l-am mai sculat. De la el m-am dus la bordei la Ciuntu la Slatina să stau de ploaie cu creștinul acolo și m-am ferit să nu fac zgomot și am plecat mai departe spre Stânișoara mai poposind din loc în loc și clipocind pe sub copaci atâta era de întuneric că m-a trezit lângă Cosoaia din Pietroiu lângă gardul grădinii încet m-am retras să nu fac zgomot să nu mă simtă câinii. Foarte greu am ieșit de la deal de Onari în drum și am luat-o pe drum cu popasuri, la Găvan am stat o oră și m-am odihnit, am făcut foc și iarăși am mâncat căci se apropie de zi. S-a făcut ziuă am ajuns în Stânișoara. Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paștele anului 1953.

Toată noaptea m-a plouat și am făcut salturi prin glod, sărituri și gropi. Dar totuși mă simt fericit când mă gândesc la cei de prin temnițe căci mulți ar dori să aibă fericirea aceasta cu toate căci eu nu o doresc nici vrăjmașilor mei.

 

Duminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paști)

Din Stânișoara mi-am continuat drumul pe Obcina Hacigului până la Arsița m-am coborât în vale la colibă cu toate că ploua și sunt obosit și nu mă lasă inima să mă duc și totodată nici nu e lucru curat cu cobilița de la A.H. căci când am trecut pe lângă ea, mi-a venit miros de tutun și astăzi în ziua de Paști și chiar în zori de zi și pe vreme așa de grea, e imposibil să fie cineva în pădure. Lucru hotărât că este post fix în preajma colibei, așteaptă să mă duc pe la ea, să-mi dea Hristos a înviat Securitatea.

Bănuiesc că ori a dat cineva de colibiță astă iarnă căci am făcut multă urmă pe zăpadă și tot în trecere am dat pe la colibă de am făcut foc și am stat câte o zi două. Să păzească până or înnebuni până la anul pe la Paști tot în coliba de la Arsița Haciumului să stea. M-am coborât pe la Preluca Grofului în cracii prislofului, e zăpadă mare și nu e nici o urmă așa că trebuie să ocolesc prin Scoru din Cracii Prislofului m-am suit în cărarea Grofului și merg pe cărare. A început să ningă îi dau zor, am trecut iarăși pârâului Prislofului pe unde am trecut și ieri. La ora 9 dimineața am ajuns cu Paștele la coliba Gruetul stâncii. Cum am ajuns am făcut foc și am mâncat și m-am culcat iar și am adormit până dimineața. Peste noapte am visat că m-a luat miliția într-o mașină, dar am scăpat și că soția mea mi-a ieșit înainte și mi-a spus că e bolnavă tare.

Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T. Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un sopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa. (…)

Oare de ce nu am fericirea sa traiesc cel putin in sat sau sa mai am pe cineva cu mine, sa nu fiu singur, sa stau in pustiu impreuna cu fiarele padurii, sa duc viata de pustnic la varsta de 32 ani, sa ma conformez regulilor partizanatului,…greu de suportat? Caci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinta, durerea sufletesca si trupeasca caci nici bolnav n-am timp sa fiu. Frigul, foamea, lipsa de imbracaminte si toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi? (…)”

“Va spun raspicat ca iubesc mai mult Libertatea decat viata”.

(more…)

Săptămâna pătimirilor lui Iisus Piteşteanul, 1954. Nimeni să nu uite roadele bolșevismului!

Filed under: crimele comunismului,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 17:07

Săptămâna pătimirilor lui Iisus Piteşteanul, 1954

Nimeni să nu uite roadele bolșevismului!

Aviz progresiștilor neomarxiști de azi. Ce se întâmplă când ajunge comunismul la putere și se află față in față cu creștinismul
Nimeni să nu uite!

Povestește Mihai Buracu, un supraviețuitor al demonicului Experiment de la Închisoarea Pitești

06_3_buracu

”Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice. Se împart rolurile şi sunt fericit că am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtător al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsă mai uşoară. Sunt fericit, pentru prima oară fericit după cele două luni de la Piteşti şi după cei doi ani de temniţă. Voi purta pe şale trupul celui care va fi răstignit Vineri. Este fericirea supremă de a nu fi decât o simplă asină purtătoare de Rege al Iudeilor, hărăzit crucii şi supliciilor ei. Domnul este cu mine. Binecuvântat fie numele Lui.

Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1954, Iisus Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din Cameră 4 Spital. Am luat astfel parte, în patru labe, la un dezmăţ şi o orgie scârbavnică, la o liturghisire neagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete tinere, nevinovate.

Nu mai ştiu dacă, îngenuncheat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sărutat falusul de săpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă. N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat din Piteşti, care l-a osândit la răstignirea în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat „Să se răstignească!” Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului.”

(more…)

16 martie 2019

Despre post și inima bună – Părintele Sofian Boghiu

Despre post și inima bună – Părintele Sofian Boghiu

sofian boghiu - post

Postul, dacă nu este făcut cu dreaptă socoteală, ca să fie într-adevăr de folos, neunit cu bunătatea inimii, cu paza gurii, cu abținerea de a osândi pe altul – lucru foarte vinovat înaintea Lui Dumnezeu – nu folosește, ba chiar vatămă.

Poți să te usuci și să mori de foame, dar dacă ai răutate împotriva aproapelui tău și-l vorbești de rău când el nu e de față, zadarnic îți este postul!

În post contează foarte mult să vă iertați unul pe altul. Poți să mori de foame, nu are niciun rost postul tău până nu te împaci cu celălalt. 

Unii nu-și vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post… (more…)

3 martie 2019

Radu Gyr sau Despre gratuitatea eroismului. Gânduri ale părintelui Gheorghe Calciu

radu gyr - aida suster

Radu Gyr – portret in cărbune presat de Aida Șuster, 2019

Radu Gyr sau Despre gratuitatea eroismului

Gânduri ale părintelui Gheorghe Calciu

Eroismul este o stare de spirit. Ea aparține unei generații, unui popor sau persoanelor singure.

Sensul pe care-l dăm noi eroismului în această accepție nu are nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaților, celor de bună credință. Această categorie de eroi sunt circumstanțiali, trazitorii, determinați de spiritul vremii, de entuziasmul creat local și temporar sau de apelul unor persoane harismatice care pun în fața unei generații un scop precis și tangibil.

Eroismul gratuit este cel care nu vizează o victorie în materie, ci una în spirit.

Incertitudinea victoriei nu impietează eroismul persoanei care îl practică, așa cum pocăința cuiva nu impietează asupra perseverării în ea, chiar dacă nu avem certitudinea că suntem mântuiți. Taina mântuirii stă în mâna Domnului, taina eroismului stă în devoțiunea celui care a primit harul acestei virtuți.

Tinerețea lui Radu Gyr se dezvoltă sub steaua acestui eroism care era al generației lui.

După apariția României Mari, visată de atâtea generații din secolele anterioare celui de-Al Doilea Război Mondial, generațiile noi, din 22 și ulterioare, erau contaminate de visul antecesorilor lor și nu puteau să-și găsească un echilibru pentru a-și justifica existența într-o Românie Mare, diferită de cea visată.

Opțiunea lor s-a îndreptat spre purificarea morală a națiunii, spre asanarea sufletească a unui neam lovit de toate calamitățile modernismului. Numai astfel se explică eroismul gratuit al generațiilor pomenite, atracția sacrificiului și punerea totală a lor sub scutul națiunii și sub binecuvântarea Bisericii. Ei trăiau sub zodia lui Eminescu, nu numai ca gândire și poezie, ci și ca situare în conceptul împlinirii într-un timp infinit, expus în arta poetică a lui Eminescu.

Eroismul gratuit al lui Gyr nu este o consecință a șederii lui în închisoare, unde claustrarea, întoarcerea spre sine, contemplația și rugăciunea devin, cu necesitate, modul de a trăi viața și a învinge opresiunea născută din simplul fapt al reeducării spațiului de mișcare fizică și spirituală.

Germenii unei asemenea disponibilități pentru sacrificiu apar încă din tinerețe.

Una dintre poeziile sale în care sunt subsumate elemente de sacrificiu gratuit prin substituirea persoanei este Domnișoara Lizeta, dedicată tatălui său, fost actor la teatrul național din Craiova. Dar cea mai programatică poezie din tinerețe a lui Radu Gyr este Don Quijote.

Fascinația operei lui Cervantes asupra poeților, filosofilor, a oamenilor de litere și, mai ales, asupra tinerilor, a fost, și în multe cazuri mai este încă, extraordinară. Tipurile moderne privesc mai suspicios opera aceasta, tinerii nu prea înțeleg gratuitatea eroismului donquijotesc, oprindu-se mai mult asupra comicului situațiilor românești, dar în perioada anterioară modernizării excesive a lumii apusene și blazarea generațiilor, magnetismul eroului lui Cervantes era irezistibil pentru cei care înțelegeau că au o chemare dincolo de limitele lumii acesteia.

Gyr, ca propriul său erou, nu citește cărțile autorilor de romane cavalerești.

El știe ceea ce Don Quijote nu știa. Dincolo de evenimentele sofisticate ale lumii acesteia, dincolo de cimitirul istoriei, demonii distrugerii spirituale lucrează neobosiți. Trăind  în această lume a aparențelor materiale, Gyr își are ca însoțitor lumea și înțelepciunea ei cu aripi frânte, lumea cuminte și supusă legilor care o conduc, dar el știe că acest tip uman, reprezentat de Sancho Pancha, nu este decât groparul eroului nebun. În urmă, Sancho Pancha își va certa mereu și-și va propti-n călcâie măgarul lui cuminte. Va da din cap prostimea: Este nebun! Dar el va merge numai suflet, numai vis înainte.

Generația lui Radu Gyr și generația noastră au trecut prin această lume de hangii și paznici ai unei mentalități instituționale, însângerați de pietre și vineți de ciomege.

Neînțeleși și neacceptați, ei au trecut printr-o lume măcinată de incapacități spirituale și de ideea că a muri pentru un ideal sau, cel puțin a suferi pentru el, este o boală psihică numită fanatism sau intoleranță, după autorul care face considerația.

(more…)

Radu Gyr  – Ne vom întoarce într-o zi 

Filed under: poezie,Radu Gyr,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 01:08

Radu Gyr 

Ne vom întoarce într-o zi 72b87-radugyrsepia

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținându-ne de mâni,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
Și-n cântecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.

În zâmbetul ce va miji
Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânță-n taina lor.

Noi, cei pierduți, re-ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem și-n disperări,
Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Și-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.

 

Cântat de Tronos și Orchestra Ministerului Apărării Naționale (more…)

2 martie 2019

Radu Gyr – Luptătorul creștin, blând, senin, viteaz, iubitor de Dumnezeu și de oameni. Mărturia părintelui Nicolae Grebenea

…A sosit Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară și Crucea de Fier. Acum era adus lângă ceilalți. Era conferențiar universitar de franceză si română la București. Blond, orginar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecțiune la intestine, foarte cult, tăcut și discret, atent cu toată lumea.

În toți anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dânsul.

Era un punct de atracție. Senin și blând, abordabil de oricine, împrăștia în jur un aer de sănătate morală, de încredere și bărbăție. Venea de la spitalul din Brașov. Întors de pe front, scrisese niște poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare și apărea mereu cu ceva nou. Creația lui variată a fost ca o hrană pentru toți, ca o cuminecătură la praznicele mari. (…)

Reîntors [de la izolare n.n.] iată un camarad nou: Remus Belu. Îl cunoscusem la mina la Baia Sprie și acum iată-ne laolaltă în aceeași celulă cu încă doi camarazi. (…) El mi-a spus că Radu Gyr a făcut războiul și a fost decorat cu Virtutea Militară și cu decorația germană Crucea de Fier. Eliberat de pe front în timpul lui Antonescu, după ce-și făcuse datoria, oamenii lui Antonescu i-au făcut multe neplăceri, nicidecum meritate. Iar el a făcut o plângere direct lui Antonescu și, în loc să o termine cu o „deosebită considerație” sau altfel, a spus: „fără nici o considerație”. În urma acestui fapt a fost lovit pe stradă în Râmnicu Vâlcea de un ofițer. (…)

***

…Ancheta la Securitatea din Piatra, condusă de colonelul Florea. Erau de față și alți ofițeri din grupul de la București. Întrebările au fost foarte variate. Am răspuns liniștit și foarte reținut. Între ofițeri era acum și locotenent-colonelul Gelu Ionescu. Acesta m-a întrebat ce mai știu despre Radu Gyr. Am răspuns: „Încă înainte de eliberare n-am mai avut nici o relație cu dânsul iar acum nu știu dacă mai trăiește. Știu că era bolnav de intestine. Mai știu că la reeducare ar fi declarat că peste trecutul său așează un lacăt greu.” (…)

Colonelul Florea mi-a spus: „Esti la dispozitia noastră dar nu-ți conturbăm programul, îți faci toate serviciile și noi venim să te luăm când ești liber. Dă o declarație despre unii legionari cunoscuți. În descriere prezintă mai ales notele negative ale lor. Asta s-o faci acasă.” Și m-au adus acasă. Am făcut declarația, prezentând foarte pe scurt, pe lângă Radu Gyr, încă vreo zece persoane. În linii mari am arătat tendințele lor spre cultură, iubirea Patriei, detașarea de interesele personale și curățenia lor sufletească. Dar nu am scris la nici unul vreo notă negativă.

După două zile sunt dus la Roman cu o mașină a Securității. Singur într-o cameră. Apare colonelul Florea. E un om bine legat, frumos, robust și cu o musculatură foarte dezvoltată. După ce îl salut, ridicându-mă în picioare, dânsul îmi spune:

– Dă-mi declarația de acasă. I-o dau și s-a dus cu ea în alt birou și lăsându-mă singur. Când după vreo 30 de minute s-a întors, m-a întrebat: (…)

– Văd că vorbești de o influență „gyriană” la unii, a zis colonelul.

– Da! i-am zis. Radu Gyr a avut o influență favorabilă asupra multor deținuți de orice nuanță ar fi fost ei. Blândețea și linistea lui a transmis-o multora. El a însemnat pentru mulți un punct de orientare, un îndemn spre a suporta temnița la înălțime fără josnicii, cu demnitate și onoare. Dar n-a îndemnat pe nimeni la răzbunări sau la vreun act criminal. În el se ascunde luptătorul creștin blând, senin, viteaz, iubitor de Patrie, iubitor de Dumnezeu, iubitor de oameni. (more…)

18 februarie 2019

Valeriu Gafencu: Despre comunitate. Despre rolul creștinismului. Despre actualitate

Valeriu Gafencu: Despre comunitate. Despre rolul creștinismului. Despre actualitate

valeriu gafencu - citat

Despre comunitate

 – Am impresia, Valeriu, i-a zis un prieten, ca tu te concentrezi asupra problemelor sufletesti, a vietii interioare personale, si neglijezi aspectul social al crestinismului.

Valeriu a raspuns:

– Solutia pe care o dau omenirii crestinii este spiritualitatea crestina, si ea este o conceptie integrala de viata. Nu e ingaduit a ne rezuma la o viata launtrica neglijandu-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lumea fara a avea o viata duhovniceasca. Spiritualitea crestina inseamna guvernarea Duhului Sfant. Stradaniile noastre duhovnicesti launtrice sunt o pregatire pentru o vietuire duhovniceasca in societate. A sari peste ele inseamna a merge spre dezastru, caci Il parasim pe Hristos. Daca crestinismul n-ar fi si viata launtrica, el n-ar respecta omul si n-ar cunoaste libertatea lui. Trairea launtrica se ingemaneaza cu oranduirea sociala. Acum insa suntem in ceas de mare cumpana. Sa ne pregatim pentru moarte, ca sa castigam viata.   (more…)

Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu

În calendarul neamului românesc:

18 februarie – pomenirea lui Valeriu Gafencu

Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu

valeriu-gafencu-cu-mama-sa-si-ioan-ianolide-in-lagarul-de-munca-de-la-galda-1946

Valeriu Gafencu (în dreapta) cu mama sa si Ioan Ianolide (în stânga) în lagărul de muncă de la Galda, 1946

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(din Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

 

Alte articole:

(more…)

13 februarie 2019

Comunismul: cea mai mare traumă in familia neamului românesc. Simpozion și Expoziție la Suceava

Simpozion și Expoziție la Suceava

Comunismul: cea mai mare traumă in familia neamului românesc

Caravana EROILOR

Un eveniment intermediat și recomandat de

Bucovina Profundă

afis muzeu caravana eroilor

Vezi și pagina de facebook a evenimentului Caravana EROILOR!


Galerie FOTO cu imagini din bannerele expoziției:

 

12 februarie 2019

Fragmente din copilăria Părintelui Justin

Fragmente din copilăria Părintelui Justin

10 februarie – 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA PĂRINTELUI JUSTIN

pr justin 000024

M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase, şi am fost educat într-un duh de evlavie. Aveam o icoană cu care mă culcam şi mă trezeam înaintea ochilor: Sfântul Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee, pe care se vedeau bărcile, iar pe munte se vedeau mănăstirile şi chiliile sihaştrilor, şi în înălţime era Sfânta Treime binecuvântându-i pe nevoitori. Şi acolo mi-era veşnic gândul, în copilărie. Îi spuneam mamei, din când în când: Trebuie să ajung la Sfântul Munte! Şi au trebuit să treacă ani şi ani de-a rândul şi să trec printr-o mulţime de încercări, ca până la urmă să ajung în Sfântul Munte şi să văd locul atât de visat al copilăriei.

Spuneam mai sus că deprinderile şi firea se alcătuiesc în copilărie, cresc odată cu copilul şi mor o dată cu omul. După 25 de ani de încercări, m-am întors pe meleagurile satului natal şi m-am dus la un arbore, unde ne adă­posteam noi, copiii; ne aşezam sau mâncam ceva sau ne odihneam, pe care crestam Sfânta Cruce şi scriam numele nostru dedesubt. Firesc, arborele acela crescuse acum: dacă atunci era subţirel, acum avea jumătate de metru în grosime şi se mai vedeau pe coaja lui, ca o cicatrice, integrate în arbore, numele şi Sfânta Cruce. Ei, cam aşa este şi viaţa noastră în trupul acesta mare al creştinătăţii, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „suntem mădulare unii altora”. Nu numai noi, oamenii, suntem părtaşi unii altora, ca mădularele unui singur trup – Biserica, ci suntem înrudiţi, prin firea pământească, şi cu animalele, cu plantele, cu pomii, cu pietrele, cu pământul, cu aerul şi cu apa. Trăim în ele şi ele trăiesc în noi. Tot aşa, mănăstirile sunt nişte oaze pentru rugăciune, mân­gâiere şi mântuire a poporului creştin ortodox. Mă­năstirile înseamnă rugăciune. Mănăstirile au fost şi rămân un loc unde s-a făcut educaţia şi formarea creştinului care îşi realizează idealul şi care îşi apără Biserica, îşi apără familia, îşi apără Patria, îşi apără şi neamul.

Părinte, ce v-a format cel mai mult duhovniceşte în copilăria Sfinţiei Voastre?

În viaţa de familie a mea, din zona asta a munţilor, ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Părinţii, fraţii sunt plecaţi mai mult în dreapta, în stânga; ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele sunt acelea care se ostenesc cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu in­fluenţa şi viaţa spirituală pe care o are ea. Mie mi-a fost uşor să înclin înspre viaţa monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de duminici şi sărbători, ne lua la Durău, la mănăstirea Secu, Sihăstria, pe la mănăstirea Neamţ; nu erau maşini, se întovărăşeau doi- trei vecini, puneau caii la căruţă, merinde în traistă şi hai la mănăstire, 20 de Km, 25, 30. Şi aşa, adeseori, înnoptam pe la bătrâni, pe la mănăstirea Durău (pe atunci era m-re de călugări). Mănăstirea Durău era un punct mare de atracţie şi important, cu deschidere spre Bucovina şi Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreţi şi slujitori buni şi dacă ai fi fost de piatră, tot dădeai o lacrimă. La o priveghere de săr­bătorile acestea mari eram impresionat adânc mai ales când am văzut copilaşi de anii mei îmbrăcaţi în veşminte, ieşeau la vohod acolo cu preoţii, cu lumânări înainte, ipodiaconi. Ei, şi aşa s-a imprimat viaţa asta a lor, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viaţa Durăului sau a Secului. Acolo am luat legătura cu nişte bătrâni, Părintele Dometian, Părintele Pahomie. Aşa am intrat eu în mănăstire, dar până atunci multe năzdrăvănii am mai făcut, că şi Creangă s-ar minuna de istorisirile mele.  (more…)

Pagina următoare »

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: