STEINHARDT – Călătoria unui fiu risipitor
Şi atunci mă apucă o ură grozavă împotriva exactităţii. Aş vrea ca în desfăşurarea normală a lucrurilor, un fapt neobişnuit să se întâmple. Aş vrea să apară o zână şi să tragă o palmă Ştiinţei şi Plictiselii. Sunt sătul de tot ceea ce se produce pentru că aşa trebuie. De oamenii care au luptat zeci de ani de zile ca să reducă lumea la câteva legi necesare şi trjste. În numele aflării ne-au obligat să găsim fiecărui lucru o explicaţie, să aflăm ce va fi din ceea ce a fost, fără de speranţă pentru noi că la un moment dat va fi altfel. Disciplina şi plictiseala au ieşit împreună în lume şi ne-au înconjurat. Vreau să cred că uneori monotonia lucrurilor e întreruptă, şi deodată ceva miraculos se întâmplă. Îmi afirm cu tărie că nu mi-e ruşine să spun:
Cred în Dumnezeu.
Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate.
(fragment din Călătoria unui fiu risipitor)
Bucovina Profundă 
Lasă un răspuns