Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut (more…)
Cine poate sta neclintit în faţa morţii? Cine poate să meargă senin la moarte? Cine îşi poate îndemna copiii să rabde chinuri şi moarte pentru Dumnezeu şi Neamul său? Omul singur nu poate, doar Dumnezeu poate da aşa o putere oamenilor ce au dragoste. Astfel de om a fost Constantin Brâncoveanu, plin de dragoste faţă de Dumnezeu şi de popor.
Acest mare om s-a născut în 1654 din părinţi de bun neam, de viţă voievodală. Tânărul Constantin a rămas orfan de tată încă din pruncie şi a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească învăţătură aleasă de la cei mai înţelepţi dascăli. Astfel, pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurîndu-se de multă cinstire încă din tinereţe.
În toamna anului 1688, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti. El a cârmuit 25 de ani ţara cu adâncă pricepere, cu blândeţe şi răbdare creştinească, într-o vreme de domnii scurte şi fragile, de domnitori străini corupţi şi jefuitori. Nenumărate sunt bisericile şi mânăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti, dar şi în Moldova, Transilvania şi la toate locurile sfinte ale Răsăritului, la Ierusalim, la Athos şi la Sinai.
Înfiinţează prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească Sfântul Sava, cu dascăli învăţaţi şi tipăreşte cărţi, la mare cinste fiind Tetraevagheliarul şi Tâlcuirea lui după Sf. Teofilact. Pentru acestea, vădindu-se marea sa dragoste de Hristos şi de popor, Dumnezeu îl învredniceşte de cununa muceniciei, pe el şi pe cei patru fii ai săi, şi pe sfetnicul său, Ianache Văcărescu.
Astfel în 1714, în Săptămâna Patimilor, în urma uneltirilor unor boieri tradători, la Bucureşti a sosit Mustafa-aga, trimisul sultanului Ahmed al III-lea, cu o mulţime de ostaşi, care l-au luat pe Constantin Vodă cu cei patru fii şi l-au dus la Înalta Poartă. Lăsând în urmă înlăcrimaţi pe Doamna Maria, pe cele şapte fiice şi poporul îndurerat, Constantin, luându-şi rămas bun a zis noului domnitor: “Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine.”
Au urmat patru luni de chinuri şi umilinţe pentru cei şase, iar în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când (more…)
„unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”
Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.
Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi:„Când Hristos zice: ‚Saule ,Saule pentru ce mă prigoneşti, Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.”
Pe temeiul Sfintei Scripturi Ioan apăra faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.
„Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…”
După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea.
Ioan era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală în acest neam fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.
L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna cu Victor, cu camere de filmat împrumutate.
Ioan Alexandru a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că imersionează în secolul 18 ca martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje. A mers cu ochii minţii, abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip :
„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat, schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au (more…)
L-am prăznuit pe Sf. M.M. Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi l-am amintit in treacăt pe viteazul Nestor. Nu zăbovim asupra Sf. Nestor, deoarece el ne aminteşte că datoria noastră este să-i apărăm pe fraţii noştri de Lie şi să-L mărturisim pe Hristos!
Dacă noi asistăm pasiv şi “inţelept” la pângărirea credinţei şi tradiţiei noastre, acceptăm că albul e negru şi dracul e blond, işi poate inchipui cineva că, atunci când ni se va cere lepadarea de Hristos, vom avea tăria de a-L mărturisi? Sau, mai grav, copiii noştri, care au invăţat de la noi să fie “inţelepţi”, işi vor mai pune măcar problema mărturisirii?
Iată-l astăzi pe Lie, uriaş ca o mlaştină globală care intinează sufletele tuturor, zâmbind sfidător peste capetele noastre plecate care au “uitat” că proverbul, in intregul lui, sună aşa: “Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”, iar in acest caz Soarele este Hristos!
Ce puţin ne cere Hristos! El ştie cât de mici si nevolnici suntem, şi vrea doar să mergem la Sfinţii Săi şi la Maica Sa, ca să-l zdrobim pe Lie cu puterea pe care ne-o dau Ei!
A fi Nestor nu e o opţiune, ci o obligaţie, iar de nu vom fi asemeni lui, ne vor blestema copiii si ni se va inchide pe vecie Impărăţia.
Ne este frică de Lie sau de posibila “tăiere” a capului? Nu riscăm absolut nimic şi nici nu avem ce pierde, căci “ce ai care să nu-ţi fi fost dat? “.
Să-I deschidem inima lui Hristos, iar dacă El e cu noi, “de cine ne vom teme”?
„Credinţa” noastră raţionalistă ne indeamnă la moderaţie, invocând mult discutata “cale de mijloc”. Ştim insă, din Apocalipsa 8/21, că fricoşii vor intra in iad inaintea desfrânaţilor şi a ucigaşilor şi ştim de la Pr. Arsenie Papacioc că cine crede in viaţa veşnică şi nu luptă să o dobândească trebuie inchis la nebuni!
Dar cine sunt aceşti Lie care işi bat joc de credinţa şi de tradiţia noastră?
Aţi uitat oare că această ţară e a lui Dumnezeu, că am fost creştinaţi de Intâiul chemat şi că România e grădina Maicii Domnului?
Va vom aminti!
Marcel Bouroş / Scoala Brancoveneasca
Se poate trăi sub tăvălug sau în mlaştina disperării?Marcel Bouroş
(Din cuvantul introductiv la cartea „De sub tăvălug” a domnului Ilie Tudor, apărută in a treia sa ediţie, în 2010 la Curtea Brâncovenească)
„De sub tăvălug” e un titlu optimist!
Domnule, a fost groaznic, dar a trecut! În realitate am ieşit de sub tăvălug asemeni firului de iarbă prin asfalt, dar datorită păcatelor noastre nu am ieşit la lumina soarelui, ci în mlaştina disperării, în mlaştina plăcerilor ieftine şi a sângelui copiilor omorâţi în pântece.
În vremurile crâncene de ieri, Nichifor Crainic a propus soluţia statului etnocratic, astăzi în pragul disoluţiei statului naţional român şi în furtuna antihristică mai avem o singură soluţie- singura valabilă ieri, astăzi şi mâine- întoarcerea la Hristos!
O vom face sau vom pieri!
Soluţia statului etnocratic este astăzi utopică.
Dacă tot trebuie să existe un stat, propunem statul hristocratic propus de profeţi.
Cine-i profetul? Asta ne va arăta Dumnezeu, dar numai după ce noi vom fi ascultat de porunca Sa: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este.”
Am moştenit o lume rea a cărei hidoşenie a fost vădită de mărturisitorii Adevărului. Deoarece nu vrem să ne sfinţim, nu vom reuşi prin puterile noastre să schimbăm lumea, vom lăsa copiilor noştri o lume şi mai rea! Avem însă la rândul nostru datoria mărturisirii astfel încât copiii noştri să nu confunde Lumina cu întunericul.
În zadar căutăm soluţii orizontale, nu există! Există o singură salvare: verticala crucii, să zburăm pe cruce!
În marea Sa dragoste, Dumnezeu aproape că vrea să-şi calce cuvântul, să ne anuleze liberul arbitru şi să ne mântuiască cu forţa, să ne determine să ţâşnim pe cruce! Şi, cu toate acestea, noi rămânem lipiţi pe orizontala morţii!
Săracul Dumnezeu! Săracul tată care-şi vede fiul prins în ghearele morţii. Mai de plâns e Dumnezeu- Tatăl decât omul- tată, deoarece Dumnezeu n-a greşit cu nimic, pe când noi singuri ne aruncăm fiii în ghearele morţii.
În faţa atâtor agresiuni şi minciuni- criza, buletinul, creditul, încălzirea globală, drogurile etc, etc, etc, omul contemporan pare a nu mai avea nicio soluţie! Nimic mai fals! A murit oare Dumnezeu?
Trăim într-un univers concentraţionar, Aiudul, Piteştiul, Peripava, Jilava, Sighet, Salcia, Canal… poartă azi un singur nume: România!
Cunoaştem soluţiile propuse de Pr. Iustin Pîrvu şi Pr. Nicolaie Steinhardt în Jurnalul Fericirii. Citindu.i pe cei doi Părinţi am înţeles următoarele:
Bucovina Profundă 