”Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”
(fragment din Călătoria unui fiu risipitor)
NICOLAE STEINHARDT, EVREUL GENIAL CONVERTIT LA ORTODOXIE 
Un articol de Monica Andronescu|29 martie 2020
„Prefer să cred in Dumnezeu decât să-l văd în toată slava sa.“
Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)
Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii…
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14:33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea…
Nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire”.
Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea tăcerii semnului sfintei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţă flagrantă, de ipocrizie istorică şi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte. Un creştinism fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovanni Papini: (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii). Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului.
Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stârni unei minţi câtuşi de puţin raţionale decât nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zâmbet.
Dumnezeu, la sfârşit, îi va chema în rai şi pe toţi păcătoşii: «Hai intraţi şi voi porcilor, şi voi beţivilor»… Pentru că nu s-au încrezut. Ceea ce e iremediabil de antipatic şi respingător la farisei este necurmata conştiinţă a propriei valori şi dreptăţi; ispita de înfumurare a omului drept. Pe necreştini tocmai iertarea păcătoşilor şi a beţivilor îi jigneşte (e o greşeală pe undeva în evidenţa contabilă, nu iese soldul). Dar creştinii ştiu mai mult: că păcatul trufiei e mai grav decât darul beţiei (Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, torţionarilor, denunţătorilor…)”.
Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism. Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun¬derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mândrie, dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urâtele tale gânduri, dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris¬tocratic celui mai subţire.
1974 aprilie 3, Nota a informatorului “Gogu Pil” privind relatiile lui Nicu Steinhardt din strainatate si experienta detentiei. Primit: lt-col Popescu N. Sursa: “Gogu Pil”. Nr. op. 0071/110/PN-0075. Casa – “Festival”. Strict secret. Ex. unic.
“Pe ziua de 14 martie am fost vizitat de scriitorul Steinhardt Nicolae, fost coleg de liceu, domiciliat in str. Ion Ghica nr. 3. Este doctor in drept si in filosofie, ambele doctorate luate cu mentiunea Magna cum Laudae. A facut studii si in Anglia timp de 3 ani. Coleg de liceu si cu Constantin Noica, a pastrat de-a lungul anilor relatii de prietenie stransa cu acest doctrinar legionar notoriu.
– De cand nu l-ai mai vazut pe Noica?, am intrebat eu.
– A fost alaltaieri la mine. Ne vedem foarte des. Cand eu la el, cand el la mine – mi-a raspuns Steinhardt. Ne leaga conceptia comuna a spiritualitatii creatoare si stilul de viata si sobrietatea ascetica. (…) Emil Cioran este apreciat in toata lumea si revendicat explicit de francezi, ca fiind cel mai reprezentativ filosof al acestui popor. Noica il depaseste la mare distanta pe Cioran. (…)
Am fost judecat si condamnat cu un grup de 25 de intelectuali si al doilea grup mai mic, pentru difuzarea de conceptii vrajmase oranduirii comuniste – ca dusmani ai clasei muncitoare. Eu nu trebuia sa fac parte din lot – cu coloratura legionara, in care majoritatea fusesera legionari, eu fiind evreu, deci un nonsens. Insa, figurand pe lista ca unul care avusese numeroase contacte cu Noica, seful grupului, anchetatorii au vrut sa faca din mine o unealta, un martor al acuzarii. Astfel, trebuia sa compar in proces. In capetele de acuzare impotriva lui Noica si a grupului, scorniri atat de neadevarate si de absurde – total necorespunzatoare realitatii si bunului-simt – m-au umplut de revolta, incat am refuzat sa le iscalesc declaratia, asumandu-mi raspunderea unor grave invinuiri, de care habar n-aveam. Anchetatorul meu – Simon se numea – evreu ca si mine, azi probabil e cel putin colonel in Securitate, ori in Israel, m-a batut intr-un mod bestial, ca sa cedez presiunilor; “nu iesi viu din inchisoare, daca nu te dai pe brazda si nu esti cu noi. Am sa te omor! Eu cu mana mea te distrug”. Si ma dadea cu capul de toti peretii. Am cunoscut si metoda cu ranga. Ma mir ca mai sunt zdravan acum, la cap, si pot sa judec. Pentru ca n-am vrut sa le fac jocul anchetatorilor, m-au introdus in lotul acuzatilor si am capatat 13 ani. Asa am devenit eu legionar. Am stat 6 ani inchis. M-am liberat de la Gherla, (more…)
Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt este un mare scriitor, critic literar, eseist şi publicist, filosof şi în primul rând un autentic creştin de origine evreu. Născut la 12 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti. Tatăl său, evreu, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, a participat activ la primul război mondial în armata română, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu „Virtutea militară”. Între anii 1919-1929 urmează şcoala primară şi liceul „Spiru-Haret” unde îl are coleg pe Constantin Noica. După anul 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Bucureşti, 1934 şi tot în acelaşi an publică primul volum: „În genul… tinerilor”. Doctoratul îl susţine în 1936 la Bucureşti în drept constituţional, iar apoi călătoreşte în Elveţia, Viena, Paris şi Londra.
În 1939 revine în ţară şi lucrează ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” de unde este înlăturat în anul 1940. În 1944 revine la aceeaşi revistă unde depune o intensă activitate publicistică şi critică, remarcat de toţi literaţii vremii. Între 1948-1959 a suferit multe privaţiuni alături de pleiada intelectualităţii interbelice şi în cele din urmă este anchetat în procesul lui Constantin Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia. Este condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale” (ian. 1959).
La 15 martie 1960 este botezat creştin-ortodox în închisoarea din Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu, în camera 18. Trece prin închisoare cu multă credinţă în Dumnezeu şi curaj. Este supus regimului dur de la Jilava, Gherla şi Aiud, până în 1964. mai târziu îşi va scrie memoriile în manuscris sub titlul: Jurnalul fericirii, confiscat apoi de securitate.
După eliberare începe o intensă activitate de traducător. Publică mai multe volume, printre care: „Între viaţă şi cărţi”, 1976; „Incertitudini literare”, 1980; „Geo Bogza – Un poet al efectelor, exaltării, grandiosului, solemnităţii, exuberanţei şi patetismului”, 1982; „Critică la persoana întâi”, 1983; „Escale în timp şi spaţiu”, 1987; „Prin alţii spre sine”, 1988.
În 1980 este primit în mănăstirea Rohia din Maramureş, de către episcopul Iustinian Chira şi stareţul Serafim Man. Călugărit la 16 august 1980 cu binecuvântarea arhiepiscopului Clujului, Teofil Herineanu, fără aprobarea Departamentului Cultelor (deci „ilegal”!). La mănăstire are ascultarea de bibliotecar, citirea la strană, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Trece la cele veşnice la 29 martie 1989 în spitalul din Baia Mare. Înmormântarea sa a fost riguros supravegheată de securitate.
Cea mai importantă parte a operei nu a putut fi publicată în timpul vieţii datorită regimului, însă a apărut în anii care au urmat: „Jurnalul fericirii” (1991), „Monologul polifonic” (1991), „Dăruind vei dobândi” (1992), „N. Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan” (1992 şi 1998), „Primejdia mărturisirii” (1993), „Drumul către iubire” (1999).
Lucrarea cea mai importantă este „Jurnalul fericirii”, care înfăţişează panorama unor întâmplări ce depăşesc atmosfera detenţiei, coborând până la amintiri din viaţă, impresii, o viaţă frumoasă dincolo de închisorile gândului. Ideea principală este că întâlnirea cu Hristos constituie esenţa vieţii, mijlocul de salvare al sufletului. Părintele Nicolae scrie că la Judecata de Apoi Iisus cumpăneşte faptele şi nu gândurile sau intenţiile goale. Nu fapta în sine contează ci sufletul pe care îl investeşti, valoarea unui act stă în starea sufletească care ne îndeamnă la o faptă bună. Mărturisea că e 100% evreu şi 1000% român. Zicea că în creştinism 2 plus 2 fac 5. Când a ieşit din închisoare în închisoarea mare care era România, a realizat ca mulţi alţii că în închisoare a fost cel mai aproape de Dumnezeu.
Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.
Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat (more…)
Bucovina Profundă 