articol de Andrei Dîrlău

Freudo-marxismul: noua utopie

Din păcate, comunismul nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea prezentându-se sub un ambalaj mult mai atrăgător, de data aceasta nu pentru proletari neapărat, ci mai ales pentru cei care dau direcţiile ideologice în societate. Şi aducem acest subiect în discuţie începând cu acest număr, tocmai pentru că am constatat în ultima vreme că sub directive ideologice gen obligativitatea educaţiei sexuale în şcoală, apărarea drepturilor copilului cu preţul răpirii acestuia din familia care i-a dat viaţă, dar şi a multor altor comandamente pe care românii poate că abia le intuiesc, comunismul invadează din nou România. Care sunt temeiurile acestui neocomunism sau a acestui neomarxism vom putea constata în continuare cu ajutorul lui Andrei Dîrlău, autorul a mai multe eseuri pe această temă publicate într-o carte pe care v-o recomandăm călduros: „Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice”. (V.G.)

 Cunoscut mai cu seamă sub numele de political correctness, neocomunismul a supraviețuit, s-a impregnat și a proliferat incognito în lumea neoliberală de azi: o lume pe care a a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, în Statele Unite mai ales, până la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de acesta, devenit aproape insesizabil din cauză că s-a „normalizat”. Deși tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de eșecul economiilor răsăritene, precum și, în plan teoretic, de economiști precum Alfred Marshall, de școala austriacă etc., iar cele politice – de istoria represiunii sângeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus în practică în secolul XX, totuși comunismul nu pare azi compromis, exercitând încă o inexplicabilă seducție asupra unor intelectuali ce vorbesc de o înviere a lui „a treia zi”[i].

Dar a murit oare comunismul? Oare a eșuat el cu adevărat? Credem, împreună cu André Tosel, că eşecul său a fost doar parţial, respectiv că „ordinea neoliberală a obţinut în 1991 [anul destrămării URSS-ului] doar o victorie à la Pirus”[ii]. Căci totuşi comunismul şi-a atins scopuri importante, precum decimarea elitelor sau enormele dislocări axiologice și avarii produse tradiţiei.

La un anume nivel, comunismul şi-a îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai virulentă, freudo-marxismul, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al societății, americane în special, cu care a fuzionat până la a deveni indiscernabil.

„De multe ori când ne uităm spre Vest”, spune D-l Pleșu, „găsim acolo o foarte vie gândire de tip marxist”.[iii] Așa este, dar care este explicația? Cum de am ajuns să importăm de acolo marxism, fie și sub o formă reșapată? Cum de s-a infiltrat el în aspecte ale vieții pe care, mai ales societatea românească, obișnuită cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociază sub nici o formă cu marxismul?

„Cât timp muncitorii au suflet creştin, ei nu vor răspunde apelurilor revoluționare”

Așa cum arată Raymond Raehn[iv], după succesul revoluției din octombrie 1917, au loc revolta Spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria, proclamarea Republicii comuniste a lui Béla Kun în Ungaria în 1919, în același timp cu invadarea Poloniei de către Armata Roșie condusă de Leon Troțki[v], Comisar al Poporului pentru armată şi marină, care spera ca, trecând peste Polonia, să facă joncţiunea cu Revoluţia din Germania. „Comunismul de război” al lui Lenin părea într-o ofensivă biruitoare asupra Europei burgheze.

(more…)