Bucovina Profundă

3 mai 2022

TRAIAN TRIFAN (+27 aprilie) – Un colos ascuns. Reperul sfinților din închisori

Filed under: Miscarea Legionara,România Profundă,sfintii inchisorilor,Traian Trifan — Mircea Puşcaşu @ 08:48

TRAIAN TRIFAN (+27 aprilie) – Un colos ascuns. Reperul sfinților din închisori

Perioada de închisoare 1954-1964, a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, înțelegere, împărtășire de cunoștințe şi de dragoste, spre deosebire de anii 1949-l954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecați din viața noastră.  Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu şi universitate. Ţăranii şi muncitorii învățaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, știau matematică, fizică, chimie etc. şi, nu rareori, se angajau în discuții filosofico-religioase. Fiecare deținut punea la dispoziția celorlalți tot ceea ce acumulase cu timpul. Meritul pentru această armonie şi pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executați.(..)  Badea Trifan, aparținea generației eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui (şi al prinţului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă) era pentru noi lege.

Învierea Domnului în celulă cu Badea Trifan. Din amintirile lui Dimitrie Bordeianu (1)

Celulele – săli universitare

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul sef al județului Brașov şi de Trifan, fost prefect legionar de Brașov, condamnați la ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnați atunci se strânsese în jurul lui Biriş. Cele două grupuri aveau două atitudini diferite însă. Unul trăia şi simțea în spiritul Părinților răsăriteni, iar altul trăia şi gândea în spiritul Părinților apuseni.

Ceea ce m-a impresionat plăcut acolo, a fost înțelegerea cu care cei mai în vârstă îi primeau pe tinerii care trecuseră prin demascări. Pentru aceștia, integrarea în Mişcare a fost foarte prudentă şi smerită, pentru că duceam în spate tragedia trăită la Pitești şi Gherla, o revenire bruscă riscând să ne azvârle într-o extremă periculoasă. Şi totuși, majoritatea şi-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferinței din decursul demascărilor.

Perioada de închisoare 1954-l964, a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, înțelegere, împărtășire de cunoștințe şi de dragoste, spre deosebire de anii 1949-l954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecați din viața noastră.

Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu şi universitate. Ţăranii şi muncitorii învățaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, știau matematică, fizică, chimie etc. şi, nu rareori, se angajau în discuții filosofico-religioase. Fiecare deținut punea la dispoziția celorlalți tot ceea ce acumulase cu timpul.

Deținuții – adevărați trăitori ai Ortodoxiei

Meritul pentru această armonie şi pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executați, şi al profesorului, filosofului şi poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu făcea parte din elita legionară. În schimb, Badea Trifan, aparținea generației eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui şi al prinţului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era pentru noi lege.

Ceea ce aş dori să scot în evidenţă în acest capitol este, mai ales, modul de gândire şi trăire al celor două orientări: răsăriteană şi apuseană.

Marile personalități care reprezentau cele două lumi, mă preocupau în mod deosebit. După iadul din care scăpasem şi după întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învățătură mă împingea să aflu câte ceva şi despre alte moduri de trăire a vieții creştine.

Ion Munteanu era, dintre exponenții intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un intelectual de vârf, cult şi talentat: scriitor, filosof şi poet, stăpânit de raționalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie. În discuții, căuta să mă atragă în sfera lui de influenţă, să gândesc, şi să trăiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata şi trăirea creștin-ortodoxă, Badea Trifan, era mai cald şi cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa rațiunii.

În această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe Munteanu.

Paștile lui 1959 în penitenciarul Gherla

Se apropia Paştele lui 1955. Trecuse un an de la minunea săvârşită de Dumnezeu cu mine şi un an de la cunoașterea lui Jimboiu.

Săptămâna Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevărată aniversare; am trăit-o în căință şi smerenie, sufletul meu era mereu ațintit spre Golgota. În general, toți trăiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem înclinați să credem numai ceea ce vedem. Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credință, deoarece credința operează acolo unde nu vedem şi unde posibilitățile de cunoaștere rațională devin neputincioase.

Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am văzut pe Badea Trifan, de Luni şi până în Sâmbăta Mare. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant. Luni dimineața am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână.

Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorința lui, îi rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat şi toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest colțișor şi plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toți cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu.

Mișcat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atenția şi la Ion Munteanu şi m-am convins de diferența dintre trăirea ortodoxă şi cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu rațiunea.

Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care şi-a pierdut unicul copil. Trifan simțea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea. M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe Jimboiu şi pe Badea Trifan, ca pe frații cei mai apropiați de sufletul meu.

M-am întrebat câți creștini de pe pământ sunt în stare de o trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!

În timpul acelor Sfinte Pasti am văzut fata luminoasă a lui Badea Trifan arătând ca fetele marilor mistici români, ca a Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc.

(1) Din D. Bordeianu, Mlaştina deznădejdii, p. 313-314, Editura Scara.

sursa online:  atitudini.com

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: