Cel mai iubit dintre bucovineni

            Despre Pimen Arhiepiscopul se pot scrie volume. Personalitatea lui nu poate fi cuprinsă în câteva cuvinte sterpe, dar scriu având conștiința că trebuie să rămână în catastiful istoriei și mărturii ale oamenilor de rând.

            Scriu din postura de bucovinean, așa cum l-am văzut și simțit noi. Nu l-am cunoscut îndeaproape, am avut doar câteva ocazii în care i-am fost prin preajmă.

            A fost cel mai iubit dintre bucovineni, prafrazând romanul lui Marin Preda. Nu e vreo figură de stil. Trecând înaintea minții chipurile bucovinene de când mă știu, nu văd să fie vreun om mai iubit.

            Oamenii îi purtau o dragoste voievodală. Nu era nimic fanatic, nimic pătimaș. Era o iubire profundă țesută în fibra noastă genetică. Ne-am născut cu „Înaltul”, am crescut cu „Înaltul”, era acolo, parcă nemuritor. Veșnic bătrân. Arhetipul Omului Bucovinean. Născut în Buzău, adoptat de Bucovina, devine voievodul Bucovinei. Un om providențial. Oamenii ascultau de el, căci îl cunoșteau cu inima ca păstor al lor:

„Iar cel ce intră prin ușă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide și oile ascultă de glasullui, și oile sale le cheamă pe numeși le mână afară. Și când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasullui” (Ioan 10, 2-4)

            La vorbă: sincer, direct, fără menajamente. Simplu dar profund. Oamenii vibrau la cuvintele lui, ceva se mișca în ei fără să înțeleagă: Harul lucra. Nu vorbea în termeni complicați, spunea din ce trăia. Era un teolog în adevăratul sens al cuvântului. Era de ajuns să-l privești, să-i vezi mișcările, expresiile. Desprins parcă din apoftegmele patericului. Deloc naiv, înrădăcinat în problemele actuale.

Deseori îi mustra pe conducători, chiar și cu aceștia de față. Însă îl simțeau ca un părinte, și îi înțelegeau mâhnirea. Purta un zel neînțeles de mulți pentru reabilitarea proprietăților istorice ale Bisericii. Nu și le dorea pentru el. Și le dorea pentru oamenii pe care îi slujea, pentru biserica jefuită de comuniști.

            La faptă l-aș asemăna cu Pavle, fostul Patriarh al Serbiei. Deseori îl vedeam mergând pe jos, prin oraș, într-o rasă simplă călugărească. Alteori îl vedeam muncind în curtea mănăstirii, cot la cot cu alți monahi și muncitori. Trecând pe lângă mănăstire odată, am văzut un călugăr cu un fierăstrău în mână, cățărat pe o scară sprijinită de un copac. N-am băgat de seamă. M-am întors și m-am șters la ochi: era el.

            De obicei îți ura „Sănătate!”. O spunea din toată inima, pentru că a înțeles darul pe care i l-a dat Dumnezeu. Și-l dorea pentru toata lumea. Un singur om am mai cunoscut cu o asemenea vigoare: fostul deținut politic Marin Răducă, care la 94 de ani face gimnastică. Ce îi aseamănă pe amândoi: o viață de jertfă.

            A creeat așezăminte pentru copii și bătrâni. Nu a vrut ca nimeni să sufere. Și-a dorit o educație aleasă pentru bucovineni, așa că s-a îngrijit de grădinițe, școli, seminare și licee.

            Transfigurat de dragostea pentru țară și valorile ei culturale, profund mâhnit din pricina anemiei culturale de acum, era mereu doritor să împărtășească tinerilor experiențele sale. Deținea o memorie remarcabilă. Trăise în epoca oralității și era un izvor de istorie viu: descria cu lux de amănunte întâmplări cu mari personalități, recita integral poezii sau cântece patriotice. Avea și ce povesti: trecuse peste el un război mondial și întreaga perioadă comunistă. Îndrăgostit de Baladalui Porumbescu, Rapsodia lui Enescu sau de publicistica și poezia lui Eminescu. Când le asculta, intra într-o stare meditativă: era un munte care mocnea pe interior.

            Ca orice om mare, a avut parte și de oameni mărunți care nu l-au înțeles. Nu au înțeles ce a însemnat prima vizită a Regelui Mihai în România pentru comuniștii instalați după ‘89. Țara se transformase în monarhie pentru câteva zile. Se cânta Imnul României Regale, oamenii îl aclamau. Regele intrase în Altar prin Ușile Împărătești, precum împărații bizantini. Arhiepiscopul Pimen sfidase amenințarea de moarte a comuniștilor. El știa că noi avem un singur conducător: Regele Uns de Dumnezeu. Niciun președinte nu putea șterge pecetea Duhului Sfânt. A subminat democrația putredă cu iz de comunism. Nu i-a păsat. Datoria era mai importantă decât însăși viața.

            Nu știu alții cum îl percep, dar tind să cred că bucovinenii au avut o legătura ontologică cu el. Nu cunosc familie care să nu-l fi plâns, chiar să nu-l fi văzut vreodată. Bucovina s-a bucurat de Har peste Har datorită lui.

            Ecce Homo: Pimen Suceveanul, care a luat asupra sa durerea abătută în ultima perioadă asupra Bucovinei, a purtat suferințele noastre, și le-a biruit, precum Hristos. Veșnică să-i fie pomenirea!

Robert Cocuz

Fotografiile sunt culese de pe internet.