Bucovina Profundă

3 ianuarie 2020

Arhim. Gherasim Iscu de la Tismana – Starețul martir și apologet al iubirii creștine care a pătimit în temnițele comuniste  Craiova, Aiud, Canal, Tg. Ocna (+25 decembrie)

Filed under: Gherasim Iscu,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 13:57

Arhim. Gherasim Iscu de la Tismana

Starețul martir și apologet al iubirii creștine

care a pătimit în temnițele comuniste  Craiova, Aiud, Canal, Tg. Ocna (+25 decembrie)

Motto: Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui”…

PREAMBUL BIOGRAFIC. PRIMII PAȘI PE SCARA MARILOR RENUNȚĂRI

„Când ne urâm pe noi înșine pentru răul care trăiește în noi, atunci ni se deschid nețărmuritele zări ale iubirii lui Hristos care în limitele ființării noastre pământești mistuie în noi tot ce îi este străin și totodată ne umple de energia unei alte ființări, de negândit până atunci. Fără o astfel de experiență nimeni dintre oameni nu poate să înțeleagă poruncile aparent paradoxale ale Evangheliei: «Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi» (Mt. 5:44)”[1]. Părintele Gherasim Iscu, desăvârșit împlinitor al poruncii hristice de a ne iubi vrăjmașii, a agonisit în adâncurile sufletului său focul mistuitor al iubirii dumnezeiești pășind pe calea răstignitoare a suferinței fără să se poticnească de sălbatica împotrivire a puterilor întunecoase, astfel încât prezența lui Dumnezeu i s-a întipărit în chip neșters pe trupul vieții, «nu în lespezi de piatră, ci în lespezile de carne ale inimii» (2 Cor. 3:3).

Fiul lui Grigore și al Elenei Iscu, Părintele Gherasim (pe numele de botez Grigore) s-a născut la data de 21 ianuarie 1912, într-o familie înstărită de țărani credincioși, pe plaiurile băcăuane ale comunei Poduri, unde va absolvi școala primară cu 10 pe linie, potrivit mărturiei nepotului său Ion Iscu, care vorbește despre dotarea intelectuală de excepție a părintelui Gherasim, precum și despre conștiinciozitatea lui la învățătură: „Am găsit în podul casei lucrări și teze de-ale sfinției sale. M-a surprins că niciuna nu era corectată cu roșu. Ale mele toate aveau corecturi și tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calități intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferența dintre el și restul clasei era foarte mare”.

 Crescut în lumina tradiției creștine, Grigore de la o vârstă foarte fragedă pășește pe calea strâmtă și aspră a renunțărilor vieții, intrând ca frate la Mănăstirea Bogdana în anul 1924. Râvna constantă pentru studiu și pentru cunoașterea teologică îl ajută să urmeze cursurile Seminarului monahal din cadrul Mănăstirii Neamț între anii 1925-1928. Reînființat la 15 octombrie 1925 prin implicarea activă a unor personalități marcante ale timpului care vor trece prin experiența cenușie a temnițelor ateiste: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Arhim. Iuliu Scriban, Seminarul de la Neamț va fi desființat în anul 1928, motiv pentru care tânărul Grigore este nevoit să-și continue studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, pe care îl absolvă ca șef de promoție în anul 1935. Însuflețit de năzuința de a dobândi o pregătire teologică temeinică, se înscrie la Facultatea de Teologie pe care o va termina abia în anul 1942 din cauza posibilităților financiare precare de care dispune.

ÎN ROBIA DOMNULUI SUB JUGUL CĂLUGĂRIEI ȘI AL PREOȚIEI

„Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, cerul de pe pământ și locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”[2].

Adiacent formării teologice, pentru fratele Grigore urcușul ireversibil pe treptele vieții monahale își urmează parcursul firesc. În anul 1932, însetat de isihia rugăciunii și a unei vieți mai retrase, își îndreaptă pașii către Mănăstirea Tismana. Aici moare în fața vremelniciilor lumii ca să renască om nou în zorii vieții monahale, înveșmântat în mantia călugăriei, purtând coiful mântuirii și pecetea veșniciei pe înscrisul inimii, sub numele de Gherasim. Pe valea „raiului cu apă vie” a Tismanei, unde Sf. Cuvios Nicodim și-a împletit cununa de sfințenie, părintele Gherasim va gusta din dulceața harului preoției care îl va adumbri continuu pe marea învolburată a vieții. În anul 1937 se vede silit să se despartă de culmile împădurite și stâncoase ale Tismanei și să primească prin vrerea episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului numirea de stareț la Mănăstirea Arnota, la acea vreme distrusă în mare parte de un incendiu. Vreme de doi ani va trudi din greu la refacerea mănăstirii, pentru ca în anul 1939 să renunțe la stăreție și să se transfere la Cernica, pe postul de bibliotecar-contabil al Seminarului monahal unde va funcționa până în 1941, an în care postul de bibliotecar va fi desființat sub pretextul că biblioteca de la Cernica ar fi formată în mare parte din cărți legionare devenind un potențial „focar de legionarism”. După evenimentele din ianuarie 1941, poliția și armata percheziționează așezământul monahal și anchetează întreg personalul de aici. Bănuit de simpatii legionare, fără să se fi înscris vreodată în Mișcare, părintele Gherasim Iscu este anchetat de agenții regimului Antonescu, care certifică din lipsă de probe, neamestecul său în treburi de ordin politic.

În fapt, tulburările provocate de lovitura de stat inițiată de mareșalul Ion Antonescu în ianuarie 1941 prin care se urmărea suprimarea definitivă a Mișcării Legionare de la guvernare – așa cum mareșalul însuși va spune colaboratorilor săi în timpul asediului clădirii guvernului: „Aveți răbdare! Tactica mea este ca legionarii să fie discreditați și lumea să fie contra lor” – își vor lăsa amprenta peste toate aspectele vieții țării, transformată în satelit al Germaniei naziste.

MISIONAR ÎN TRANSNISTRIA

Am fost un slujitor fără tobe și surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit și sincer la nețărmurita iubire a oamenilor…”

În plan ideologic, devine din ce în ce mai acerbă bătălia dintre civilizația creștină, reprezentată de Axă și barbaria bolșevică, promotoarea unui sistem politic și social dezumanizant. Dincolo de Prut, dar, mai ales peste Nistru, preoții militari români vor purta pe umeri misiunea de a propovădui adevărul creștin în condițiile în care campania militară din Est avea caracter de „război sfânt”, de „cruciadă împotriva bolșevismului”. Biserica, prin activitățile sale misionare susținute în teritoriile ocupate de armata română după trecerea Nistrului, încă din luna august 1941, legitima – prin Episcopia Armatei, aflată sub conducerea episcopului Partenie Ciopron (1937-1948) și prin Misiunea Bisericii Ortodoxe în Transnistria în planul activităților civile similare – această „cruciadă contra bolșevismului”, mult întărită de recenta frăție de arme româno-germană.

La data de 1 aprilie 1942, părintele Gherasim Iscu este trimis ca preot misionar în Transnistria, de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu pentru a sprijini renașterea vieții religioase în teritoriul devastat de război. În răstimpul unui an (aprilie 1942 – aprilie 1943) se străduiește să învețe limba ucraineană pentru a putea sluji și predica și în graiul majorității locuitorilor din Transnistria, slujește la catedrala din orașul Balta, apoi ca protoiereu al județului Balta, contribuie la înființarea Mănăstirii Berșad (unde a fost și stareț), înființează schitul Păsățel din județul Râbnița, la sfințirea căruia primește de la localnici, drept mulțumire, mitra de mitrofor și o cruce de argint. Totodată, ca delegat al Misiunii în Transnistria, activează ca mulți alți preoți misionari, ca învățător și profesor de religie.

Cutremurat de sfâșierile de conștiință și de identitate ale românilor de peste Nistru, părintele Gherasim li se dăruiește cu toată ființa lui în care ardea fără să se mistuie flacăra vocației de slujitor al Cuvântului. Într-o declarație dată Securității în anul 1948, avea să consemneze: „Credincioșii de acolo mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe și surle, căutând ca toată dragostea mea să răspund cinstit și sincer la nețărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni la care credința și omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calități ce izvorau din ființa lor. Am mers până acolo cu atașamentul meu față de ei încât nu cruțam nici nopțile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând și preferând să am o poziție opozabilă administrației românești, care tolera și încuraja multe greșeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”[3].

PE ALTARUL DE JERTFĂ AL DRAGOSTEI DE ADEVĂR. STAREȚ LA TISMANA

„Să avem pilda Sfântului Nicodim și a altor mari părinți din Mănăstirea Tismana care și-au dat sufletul pentru credință, așa cum este și neuitatul stareț al mănăstirii, părintele Arhim. Gherasim Iscu”[4].

La 20 mai 1943, părintele Gherasim revine în țară fiind numit stareț al marii lavre a Tismanei, cu demnitatea de protosinghel și exarh al mănăstirilor din eparhia Olteniei, din iunie 1943 până în aprilie 1945 când demisionează. Dacă pe durata războiului, în perioada prigoanelor carlistă și antonesciană, Mănăstirea Tismana fusese transformată în închisoare pentru legionari, suferind în martie 1943 ravagiile unui incendiu de proporții, după sfârșitul războiului, Tismana devine unul din principalele centre de îngrijire a orfanilor și a refugiaților fugari din calea foametei din Moldova. Părintelui Gherasim îi revine sarcina de a rectitori mănăstirea și de a reface clădirile și instalațiile așezământului monahal, lucrare dusă la bun sfârșit cu ajutorul Băncii Naționale a României, al cărei tezaur va fi depozitat și ținut sub pază la Tismana, în „locul fortificat de ziduri” din iunie 1944 până în februarie 1947.

Pentru spațiul românesc, sfârșitul celui ce-al doilea război mondial va pecetlui fatidic începutul bolșevizării țării, cu tot cortegiul de nenorociri întinse pe o jumătate de veac, nenorociri ale căror consecințe le trăim până astăzi. Prin comunizarea României se crea precedentul apariției statelor satelite ale Uniunii Sovietice. Ideea scindării Europei în „zone de influență” nu numai că prindea contur, dar făcea și primii pași spre înfăptuire prin abuzuri subversive pe scena politică, menite să consolideze pârghiile guvernării comuniste în țara noastră. Apar primele încercări de constituire a Mișcării Naționale de Rezistență în fața „fiarei roșii”, structurată în nuclee de opoziție anticomunistă ce apar în toate zonele țării. Conducătorii grupului din Oltenia, generalul Ioan Carlaonț și Radu Ciuceanu, interesați în aflarea celor mai eficiente posibilități de contactare a statelor apusene, în speranța primirii unui ajutor militar din partea acestora, iau legătura cu starețul Mănăstirii Tismana, cerându-i găzduire și hrană pentru luptătorii din munți, dar și acordul pentru montarea în incinta așezământului a unui aparat de emisie-recepție prin care se urmărea stabilirea unei legături cu anglo-americanii. În anchetele Siguranței, părintele Gherasim avea să dezvăluie și considerentele pentru care membrii grupului de rezistență îl contactaseră în acele vremuri de restriște: „Eu eram deja cunoscut în localitate ca un om care nu m-am încadrat în niciun partid politic actual. În al doilea rând: mulți vedeau în faptul că fusesem misionar în Rusia, un indiciu că nu aș avea păreri favorabile actualei forme de guvernare. În al treilea rând: la alegerile din 1946, președintele comisiei de votare care se uitase la voturi, văzuse că eu am votat cu ochiul”[5].

După mai multe întâlniri cu diferiți membri ai Mișcării de Rezistență, printre care: Nelu Pârvulescu, col. Petre Grigorescu, lt.col. Stavril Constantin, Vlad Dragoescu și încercări eșuate de montare a aparatului radio, Siguranța descoperă legătura starețului tismănean cu opoziția anticomunistă. Urmările sunt cele „clasice” unei astfel de destăinuiri: percheziții la chiliile călugărilor, în cancelaria și biblioteca mănăstirii, apoi la schitul Cioclovina, însă ele nu aduc la lumină decât câteva „scrisori spre consultare” de ale starețului. În ciuda hărțuielilor exercitate de Siguranță, părintele Gherasim continuă să păstreze legătura cu partizanii Mișcării de Rezistență, deși planurile de valorificare a resurselor Mănăstirii Tismana nu s-au finalizat în niciun fel: „Am promis lui Radu Ciuceanu și colonelului Grigorescu că dacă va sosi aparatul, voi da oamenilor hrană și dormitoare chiar și în munți. Ori aceștia nu au mai venit pentru montarea postului, deși mi s-a spus că sigur peste două săptămâni vor fi la Tismana. A venit după 1 septembrie inginerul Niculescu pe care eu nu l-am primit în mănăstire, sfătuindu-l să nu mai insiste pentru aducerea aparatului acolo, ci să renunțe definitiv la proiect”[6].

ÎN CĂTUȘELE „FIAREI ROȘII”. SCHINGIUIT LA CRAIOVA

„Atitudinea starețului a uimit pe toți. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicați”.

În dimineața zilei de 26 septembrie 1948, starețul Gherasim Iscu este arestat, iar la 21 mai 1949 este trimis în judecată sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută și pedepsită de art. 209, partea a III-a Cod Penal. La 14 iunie 1949, prin sentința 928, Tribunalul Militar Craiova, condamnă grupul „Carlaonț Iancu și alții”, în care este inclus și starețul tismănean, la 10 ani temniță grea și 3 ani degradare civică.

Cu aceeași îndârjire senină cu care s-a înveșmântat în haina monahală, părintele Gherasim Iscu avea să îmbrace și zeghea cernită a temniței. Pe crucea de foc a răstignirii lui, se vor întipări cu litere înveșnicite de biruința deplină asupra întunericului, cuvintele dătătoare de viață ale Mântuitorului: «Iubiți pe cei ce vă prigonesc». Primele picături de sânge se vor prelinge pe izvodul de suferință al părintelui Gherasim în anchetele penitenciarului Craiova, sub loviturile nemiloase ale căpitanului Oancă, desemnat de Securitate să obțină prin orice mijloace de tortură, deconspirarea numelor partizanilor din munți. Rezultatele nu sunt cele scontate: „Atitudinea starețului a uimit pe toți. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicați, în frunte cu generalul Carlaonț. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de Securitate, căpitanul Oancă, după ce a obosit bătându-l, i-a spus: «Ești nebun! Toți au recunoscut și tot la 15 ani vei fi condamnat»[7]”. Fără tăgadă, logica Securității era la antipodul principiilor creștine după care se conducea părintele Gherasim, căruia prin har i se împărtășise cunoașterea unei alte forme a ființării, transfigurate, nesubjugate legilor fricii și ale compromisului. În cutele cele mai ascunse ale sufletului, arhimandritului Gherasim i se înfiripă din ce în ce trainic certitudinea că în lumea închisorilor plumbuită de irupția demonicului, nu moartea este cea mai mare spaimă, ci robia până la pervertirea lăuntrică petrecută atunci când răul devine ireversibil și atotcuprinzător.

 

LA AIUD, SUB  SECUREA DURERII

În anul 1949 regimul comunist continuă genocidul sufletelor în infernul de smoală al temnițelor românești, împărțite de acum pe categorii: elevii la Târgșor, studenții la Pitești, membrii partidelor istorice la Sighet, femeile la Mislea, legionarii, intelectualii și preoții la Aiud. Ajuns în brațele „monstrului care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat și mai sfânt”, părintele Gherasim este silit să dezbrace haina monahală pe care avusese îngăduința să o poarte în detenția de la Craiova, fără să renunțe vreo clipă însă la mantia rugăciunii și a jertfei lăuntrice în care își va înveli sufletul, pășind smerit pe calea grelelor încercări. Părintele Constantin Hodoroagă, care i-a fost în preajmă la Aiud, își amintește: „A fost arestat în ținută monahală pe care cei de la Craiova i-au lăsat-o. Sosit la Aiud, i-au luat-o și a rămas numai în cămașă. Noi, cei din grupul Argeșului i-am dat un sfert de pâine și i-am luat o geacă de la un deținut. Pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă”[8]. Cu sufletul însetat de dorul după cer, flămând de rugăciune, duhul părintelui Gherasim se topește în oceanul de har al dumnezeirii, devenind pentru cei din jur flacără incandescentă de iubire.

PE CULMILE PĂTIMIRII LA CANALUL MORȚII

„Puteri, ce puneți între noi hotare!/ Amenințați, loviți, răniți mai tare!/ C-un zâmbet în luminile privirii,/ Cu milă și blândețe vă primim./ Nu tremurăm la gândul nimicirii,/ Noi suntem mai puternici: noi iubim”[9].

În scurtă vreme va fi transferat în colonia de muncă de la Poarta Albă. Odată cu deschiderea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în primăvara anului 1950 se petrece și recrutarea din rândul deținuților politici a forței de muncă necesare organizării șantierului. Chipul extatic al starețului tismănean, luminat de transparența harului necuprins de finitul potențelor omenești, va străluci peste tenebrele Canalului morții. Pe părintele Gherasim nicio corvoadă, oricât de înjositoare și dezumanizantă pentru alții, nu-l va putea despărți de petrecerea în Dumnezeu. Constrâns să curețe closetele în nenumărate rânduri, confruntat cu purtarea feroce și degradantă a torționarilor, proveniți în mare parte dintre studenții reeducați în iadul piteștean, exterminat printr-un regim de muncă infernal în care era privat de cele mai elementare condiții de trai, înfometat, bătut, înfrigurat, fericitul stareț se va alipi cu tot sufletul de jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, slujind cât putea de des, povățuind deținuții căzuți în ghearele deznădejdii, tămăduind rănile sângerânde ale osândiților la masacrare, prin spovedanie și euharistie. Trăirea duhovnicească a părintelui va dezlănțui și mai mult furia torționarilor, mai cu seamă a unui oarecare Vasilescu, infractor de drept comun, reeducat să se înregimenteze în «brigada hoților» care îl va schingiui fără milă prin cumplite bătăiUrmele înfiorătoarelor torturi îi vor brăzda adânc trupul măcinat de boala haină a tuberculozei.

Martor al evocărilor părintelui Gherasim din perioada detenției de la Canal, Richard Wurmbrand ne destăinuie: „Starețul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei și a maltratărilor. Canalul fusese început sub presiunea rușilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele românești din țară… Planul înghițea nesățios toate resursele României și, între 1949 și 1953, zeci de mii de deținuți politici și de drept comun au muncit pentru a-l construi. Starețul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenție de pe traseu. Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, erau siliți să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub amenințarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheța bocnă. Bolile bântuiau. Mulți deținuți se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împușcați. Conducerea brigăzilor era încredințată celor mai brutali criminali, care erau plătiți cu hrană sau țigări în funcție de rezultatele obținute. Cei închiși pentru credința lor fuseseră adunați într-o așa-zisă «brigadă a hoților». Aici, dacă cineva își făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paște…”[10].

ÎNTRE AGONIA BOLII ȘI EXTAZUL CREDINȚEI LA TÂRGU OCNA

Ajuns în stare de epuizare din cauza TBC-ului, inapt să mai muncească la făurirea „fericirii comuniste”, părintele Gherasim este transferat în sanatoriul penitenciarului de la Târgu Ocna, unde bătălia cu moartea este dusă cu înfrigurare de fiecare bolnav, ceas de ceas, zi și noapte. Cu toate aparențele unei detenții mai umane, „în sanatoriul-penitenciar din Târgu Ocna, sanatoriu model, menit să disimuleze adevăratul chip al temnițelor, tuberculoșii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Pitești, Gherla, Canal, din mine și din lagărele ucigașe. Aveam mâncare suficientă, dar nu o mai tolerau bacilii cuibăriți în caverne… Eram noi într-un sanatoriu, dar nu aveam medicamente decât pentru gazeta pentru perete. Exista și o doctoriță care să ne îngrijească, dar eram sute de bolnavi și zilnic mureau câte doi-trei. Cu o ladă, cu aceeași ladă murdară, erau cărați toți morții la cimitirul comun, fără cruce, fără preot. Nu era permis să te rogi nici la moartea cuiva”[11].

Aparent anodin, muribunzii de la Târgu Ocna trăiesc stări de har inundate de bucurie și iubire profund creștină: „Aici la Târgu-Ocna au închis ochii peste 100 bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viața pe care o părăseau, cei mai mulți, în plină tinerețe. (…) Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat și satisfacții sufletești, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simțit și m-am convins că dragostea creștină este cea mai puternică armă în lupta cu răul și acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât și pe ceilalți, să depășim încercările la care aveam să fim supuși. Dragostea între oameni și întrajutorarea creștină a fost mai prezentă ca nicăieri în altă parte. Aici m-am convins că sfințenia nu este o utopie, că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă”[12].

În vecinătatea lugubră a morții, la Târgu Ocna ia naștere mai mult decât o comunitate: o adevărată familie duhovnicească ai cărei membri: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, preoții Gherasim Iscu, Vorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica, vor da suflare de har surghiuniților din enclava pătimirilor, prin sfânta terapie a rugăciunii. „Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deșert al suferinței. Nu că aici n-ar fi fost suferință; dimpotrivă. Durerea, boala cu toata hidoșenia ei și moartea erau la ele acasă. Deși era sanatoriu, cu aspect și condiții de viață cât de cât mai umane, temnița a rămas temniță. Dar aici, socot eu, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferința. Crucea a fost privită ca poartă a cerului. Suferința a fost sublimată în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în versul: «Și cerul deschis se arată cu porțile în chipul crucii»”[13].

 

PĂRINTELE GHERASIM – ISIHASTUL TEMNIȚELOR COMUNISTE

„Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea”.

Răstignit pe crucea bolii în supraaglomerata cameră 4 Spital – unde își petreceau ultimele clipe de viață bolnavii ai căror plămâni erau ciuruiți incurabil de morbidul bacil Koch – părintele Gherasim, care împărțea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe țară al Jandarmeriei în timpul regelui Carol II și al lui Antonescu) pe care l-a întors la credință, salvându-i sufletul de noaptea iadului – „era slab ca o arătare. Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnicSe dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși. Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune și ca realitate practică, ci era și vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nicio clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma părintelui Gherasim”[14].

Pe  măsură ce trupul îi este aproape cu desăvârșire strivit în ghearele TBC-ului, sufletul părintelui se topește tot mai mult în oceanul de iubire al Dumnezeirii, în care se lasă cuprins cu toată ființa prin taina rugăciunii: „Starețul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame și de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioși și priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoștea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conștient, șoptea ore în șir rugăciuni și găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alții”[15].

Statornicit în puterea dragostei lui Dumnezeu care înveșmântează frământătura de lut a omului curățit de zgura păcatului în harul înțelegerii și al cunoașterii mai presus de fire, sufletul părintelui Gherasim se luminează de tainele cerești. Hristos i le împărtășește ca unui prieten care va fi înțeles nebunia urmării Lui, aceea de a birui lumea: „Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri, adânci: «Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui»…

S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat: «Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți deci binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta»”[16]. Ațintit asupra adâncului nesfârșit al rugăciunii și împresurat de strălucirea Soarelui Înțelegător, Valeriu Gafencu va țese în firul de borangic al cuvântului transfigurat de har „Colindul robului” închinat părintelui Gherasim: „Pe Malul Trotușului/Cântă robii Domnului/Înjugați la jugul Lui/Dar cântarea lor e mută,/ Că-i din suferință multă/Și-i cu lacrimi împletită./În inima robului,/Domnu-și face ieslea Lui,/În noaptea Crăciunului./Flori de crin din ceruri plouă/Peste ieslea Lui cea nouă./Și din flori picură rouă./Stă un copilaș în zare/Și privește cu mirare/La fereastra de-nchisoare./Lângă micul copilaș/S-a oprit un îngeraș,/Ce-i șoptește drăgălaș:/Azi Crăciunul s-a mutat/Din palat la închisoare./Unde-i Domnu-ntemnițat./Și copilul cel din zare/A venit la închisoare/Să trăiască praznic mare./ Refren: Lăsați-i pe copii să vină,/Să-mi aducă din grădină/Dalbe flori de sărbători/Dalbe, dalbe flori!”.

PE TREAPTA DESĂVÂRȘITEI IUBIRI ÎN ANTICAMERA MORȚII DE LA TÂRGU OCNA

„Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește!”.

În seara liniștită a Crăciunului anului 1951, în care muribunzii din camera 4 Spital vibrau la tot ce era nepământesc în atmosfera creștină a sărbătorii, Ioan Ianolide se oferă să vegheze peste noapte la căpătâiul bolnavilor. Într-un ungher al aceleiași macabre camere, Vasilescu, torționarul starețului de la Canal ajuns și el victimă al „dreptății comuniste” și adus la Târgu Ocna ca să moară „umanitar”, se zbuciumă între caznele bolii și chinurile remușcărilor de conștiință. Richard Wurmbrand își amintește: „Patul meu era între al starețului și al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoților. Îi bătea până cădeau în nesimțire. Dar, cine știe de ce, colonelul Albon îl luase la ochi și fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era și el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult.  Acum, Vasilescu regreta toate acestea și-și plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârșise la Canal. Nu-l cruțase nici pe stareț. Era vizibil că se afla pe moarte și încercam să-i aduc puțină consolare, dar el nu-și găsea liniștea. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții”. Cu ultimele rămășițe de vlagă, sprijinit de alți doi deținuți, părintele Gherasim se îndreaptă spre patul torționarului său și-l mângâie pe cap. Pe Richard Wurmbrand gestul cutremurător de iubire îl zguduie lăuntric pentru tot restul vieții: „ Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: «Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea». Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice «iubesc» și să fie un simplu cuvânt de șase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: «Te iubesc din toată inima mea». Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăiești». În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu altul. După ce a primit spovedania lui Vasilescu și i-a dat sfânta împărtășanie, a fost ajutat să ajungă la patul său”.

Cu doar câteva clipe înainte să treacă pragul către tărâmul veșniciei, părintele Gherasim „a deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor«Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei!» a spus el stins”[17]. Înștiințat de sosirea ceasului despărțirii de lume, părintele Gherasim își primenește atât haina sufletului, cât și pe cea a trupului de humă: „În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit”[18]. „Apoi a tușit și în fine, a adăugat: «Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!»”[19].

Osemintele acestui martir al Bisericii Ortodoxe Române zac și acum, neștiute de nimeni, aruncate în groapa comună din cimitirul penitenciarului Târgu Ocna. Nici până astăzi oficialitățile din România nu au luat nicio măsură de reabilitare a acestor martiri ai neamului, luptători anticomuniști, stâlpi de demnitate pe care se reazemă această națiune. Dimpotrivă, ei sunt și azi defavorizați în fața intereselor diverselor minorități străine ce se străduiesc să îngroape și să întineze memoria eroilor și valorilor noastre naționale.

Nădăjduim însă ca statul român să reușească să aloce un minim buget pentru a face demersurile necesare identificării eroilor și luptătorilor anticomuniști, morți fără nume și fără cruce în gropile comune din penitenciarele comuniste și astfel poate va exista o zi în care vom putea să ne închinăm și cinstitelor oseminte ale mucenicului sfințit Gherasim Iscu.

 

Material alcătuit de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă. Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 42

Sursa online: ATITUDINI.com

 


NOTE:

[1] Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu așa cum este, Ed. Sophia, București, 2005, pag. 211-213.

[2] Arhim.Teofil Pârâian

[3] ACNSAS, fond penal, dosar 4, vol. IV, f. 87v-88.

[4] Patriarhul Teoctist

[5] Ibidem, vol. I, f. 156, vol. IV, f. 26.

[6] Ibidem, vol. IV, f. 21v-22; 33v.

[7] Pr. Constantin Hodoroagă, în Vestitorul Ortodoxiei nr. 153/1996, an VIII, 1-15 aprilie 1996, pag. 2.

[8] Idem.

[9] Panait Cerna

[10] Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, 2007, pag. 112-117.

[11] Ioan IanolideÎntoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 326.

[12] Aristide Lefa

[13] Pr. Constantin Voicescu

[14] Idem.

[15] Richard Wurmbrand, op. cit.

[16] Ioan Ianolide, op. cit., pag. 326.

[17] Idem, pag. 289.

[18] Victor Stoica, Memorii.Petre Țuțeala verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pag. 93-94.

[19] Ioan Ianolide, op. cit., pag. 289.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: