Bucovina Profundă

27 august 2019

Aleksandr Soljeniţîn – Discursul rostit la Academia Internațională de Filozofie din Lichtenstein – septembrie, 1993

Filed under: articol,atitudine,crimele comunismului,Soljenitin,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 01:54

SOLJENIŢÎN - Vendeea, septembrie 1993

Aleksandr Soljeniţîn – Discursul rostit la Academia Internațională de Filozofie din Lichtenstein – septembrie, 1993

 

De fiecare dată când ajung în principatul Lichtenstein, îmi amintesc cu emoție excepționala lecție de curaj pe care acest minuscul stat și principele său, răposatul Franz-Josef al II-lea, au dat-o lumii în 1945: rezistând implacabilei amenințări militare sovietice, ei nu au ezitat să ofere adăpost unui detașament de anti-comuniști ruși, care căutau refugiu din cauza tiraniei lui Stalin. Acest exemplu este cu atât mai instructiv cu cât în același moment, pentru a intra în grațiile victoriosului Stalin, marile puteri democratice, semnatare ale Cartei Atlanticului – promisiune vibrantă de libertate pentru toți oprimații lumii – i-au dat lui Stalin în sclavie, fără să murmure, întreaga Europă de Est. Ca și sute și sute de mii de cetățeni sovietici, pe care i-au trimis înapoi de pe propriile teritorii, contra voinței lor. Unii au preferat să se sinucidă. Nu s-a ținut cont de nimic.

Sub amenințarea baionetelor, cu o violență infamă, ei au fost literarmente împinși în mâinile asasine ale lui Stalin, spre torturile lagărelor de concentrare și spre moarte. Că sovieticii au sacrificat milioane de vieți alături de Occident, pentru victoria comună, este indiscutabil; dar odată obiectivul atins, ei nu au avut dreptul nici măcar la libertate. (Este, de altfel, surprinzător că presa liberă occidentală a contribuit la disimularea acestei crime, vreme de de 25 de ani. Nici atunci, nici mai târziu nimeni nu i-a tratat pe generalii și comisarii britanici și americani implicați în aceste acțiuni, drept criminali de război – ca să nu mai vorbim de a-i traduce în justiție.) 

Această comparație între fapta micului Lichtenstein și trădarea celor mai mari puteri, ne duce direct la punctul esențial: care este rolul, partea justificată și necesară a moralei în politică? Erasmus concepea politica ca pe o categorie morală și vedea în ea expresia aspirațiilor etice. Dar asta se petrecea – bineînțeles  – în secolul al XVI-lea. În zorii iluminismului, către sfârșitul veacului al XVII-lea, John Locke ne învață că guvernarea statelor nu ține de concepțiile moralei. Iar responsabilii politici, care nu obișnuiau să se jeneze – istoria face cu prisosință dovada – și-au găsit o justificare teoretică în plus. La oamenii de stat, aspirațiile morale au cedat întotdeauna în fața obiectivelor politice, dar astăzi hotărârile acestora au consecințe de o cu totul altă anvergură.

Criteriile morale care au valoare pentru individ, familie, cercuri restrânse, nu pot fi – fără îndoială – transpuse ca atare, la nivelul statelor și al liderilor politici; nu există o potrivire perfectă: ierarhia, inerția și sarcinile organelor de stat implica o anumită deformare. Cu toate acestea, statele sunt administrate de oameni obișnuiți, ale căror acțiuni au impact asupra altor oameni obișnuiți. În plus, oscilațiile comportamentului politic sunt adesea complet îndepartate de imperativele de stat. De asemeni, ceea ce li se cere indivizilor – să știe să sesizeze diferența dintre onestitate și josnicie și fraudă, dintre generozitate, bunătate și avariție și rău – trebuie cerut într-o mare măsură și țărilor, guvernelor și parlamentelor și partidelor. De fapt, dacă gestiunea unui stat, a unui partid, a unei politici nu s-ar sprijini pe o bază morală, ar fi inutil să vorbim despre un viitor al omenirii. Și reciproca este adevărată: dacă un stat își orientează politica, iar individul comportarea pe baza unei busole morale, nu numai că atitudinea lor devine cea mai morală posibilă, dar reprezintă și cea mai bună garanție pe termen lung, a devenirii lor respective.

În sânul poporului rus, de exemplu, acest concept – înțeles ca un ideal care exprimă noțiunea de adevăr (pravda) și formula „a trăi conform adevărului” (jiti po pravde) – n-a încetat niciodată să aibă un preț. Și chiar în anii sumbri de la sfârșitul secolului XIX, filozoful rus Vladimir Soloviov insista din punct de vedere creștin asupra legăturii strânse care unește morala și politica, în sensul că politica trebuie să fie un serviciu moral și nimic altceva: supusă doar urmăririi intereselor, ea își pierde – potrivit creștinismului – orice validitate. 

Astăzi, în patria mea, aceste valori morale cad în desuetitudine încă din și mai mult decât în Occident. Iar eu mă găsesc – recunosc – pe o poziție de inferioritate când pronunț astfel de judecăți. În ceea ce a fost Uniunea Sovietică, după șapte decenii de înfiorătoare represiune, în mijlocul unei sărăcii generale, apariția unei libertăți nestăvilite de acțiune s-a manifestat la mulți prin adoptarea fără rușine a celor mai rele trăsături ale comportamentului uman. De remarcat, în acest sens, că în această țară, anihilarea nu a lovit oameni la întâmplare. Ea a fost dirijată astfel încât să-i zdrobească pe cei care aveau calități morale și mintale execepționale. Așa încât tabloul actual al Rusiei este mai sumbru și mai barbar decât simplul rezultat al imperfecțiunilor legate de natura umană. Să nu repartizăm însă nenorocul între țări și națiuni – în punctul în care ne găsim, la finele acestui al doilea mileniu creștin, soarta noastră a tuturor este să-l împărtășim.

Secolul al XVIII-lea ne-a lăsat moștenire preceptul lui Jeremy Bentham: este moral ceea ce place celor mai mulți; omul nu poate dori niciodată altceva decât ceea ce favorizează prezervarea propriei existențe. Iar graba cu care lumea civilizată urmează acest sfat atât de comod și prețios, este uimitoare! Relațiile de afaceri sunt guvernate de calcule nemiloase, și asta a devenit chiar o normă acceptată de toți. A permite indiferent ce unui adversar ori a unui concurent, trece drept o greșeală de neiertat când ai avantajul poziției, puterii ori bogăției. Orice eveniment, orice acțiune, orice intenție nu are valoare în ultimă analiză, decât doar dacă este în conformitate cu legea. Modalitate de a împiedica imoralitatea, adesea de altfel cu succes, dar uneori „realismul legalist” reușește să atingă exact contrariul scopului urmărit. Numai că solida natură umană – trebuie să ne felicităm – nu se lasă hipnotizată de legalism. Ea nu cade în letargie și apatie spirituală, în fața nenorocirii altora. Mulți occidentali bine situați nu ezită să reacționeze cu căldură la dureri și suferințe îndepărtate, prin donații în natură și bani, iar uneori printr-un angajament personal.

Cunoașterea și capacitatea umană continuă să se perfecționeze: acest proces nu poate și nici nu trebuie să fie întrerupt. El s-a accelerat în secolul al XVII-lea, devenind astfel mai vizibil. Anne Robert Turgot l-a numit Progres. Bazat pe dezvoltarea economică, pentru el, progresul contribuia, în mod inevitabil, la cizelarea generală a moravurilor. Această etichetă vibrantă, general adoptată, a dobândit o influență pe punctul de a deveni un fel de filozofie de viață, mândră și universală: ne aflăm „pe calea progresului”. Omenirea instruită s-a angajat pe ea cu toată încrederea. Și totuși, nimeni nu a insistat – într-un fel sau altul – asupra scopului. Progres, foarte bine, dar în ce? Și oare nu riscăm să pierdem ceva în această cursă a progresului? Ne imaginăm cu entuziasm ca toate aspectele existenței și umanitatea însăși se vor transforma profund. Această viziune de extrem optimism l-a determinat pe Marx, de exemplu, să conchidă că istoria ne va duce direct la justiție, și asta fără ajutorul lui Dumnezeu. Cu trecerea timpului, marșul înainte s-a realizat într-adevăr, depășind în mod spectaculos speranțele, dar ele se referă doar la civilizația tehnologică (bunăstarea materială și inovația militară sunt de menționat în tabloul marilor sale reușite). Progresul s-a realizat, dar cu consecințe pe care generațiile precedente nu le puteau prevedea.

Primul punct neglijat, redescoperit recent, este că un progres nelimitat nu este în concordanță cu rezervele limitate ale planetei; că natura trebuie mai degrabă conservată decât exploatată peste măsură; că secăm în mod strălucit un mediu înconjurător care este și destinul nostru comun. (Slavă Domnului, țările dezvoltate au tras primele semnalul de alarmă și au lansat operații de salvare, cu toate că numai la o scară mică). Iar unul dintre cele mai pozitive efecte ale prăbușirii comunismului este demontarea celei mai demențiale economii din lume, unde se făcea o risipă fără margini – model care seducea totuși atâtea națiuni. A doua greșeală a fost să credem în virtuțile anunțate ale progresului. Or, natura umană nu s-a șlefuit deloc în contact cu el. Nu am uitat decât un singur lucru: sufletul omenesc. Am permis ca necesitățile noastre să crescă fără limite. Acum, în starea de confuzie în care ne aflăm, nu știm nici măcar spre ce să le orientăm. În fiecare zi apar altele, cu ajutorul sectorului comercial, și ce importanță are că sunt complet artificiale; ne aruncăm în masă în această cursă, fără să obținem măcar cea mai mică satisfacție. De altfel, n-o s-o obținem niciodată. Acumularea permanentă de bunuri? Ea nu aduce nici o împlinire. (De foarte multă vreme spiritele luminate au înțeles că proprietatea nu este un scop în sine, că ea trebuie subordonată unor principii superioare, că ea trebuie să aibă o justificare spirituală, o misiune precisă; altfel, așa cum a subliniat Nikolai Berdiaev, ea strică viața omului, devine pretext de violență și instrument de oprimare a celuilalt).

Facilitățile de transport au deschis larg porțile lumii pentru occidentali. Chiar fără asta, omul modern poate face orice înafară de a scăpa de propriile sale limite; ochii televiziunii îi permit să fie, simultan, peste tot în lume. Cu toate acestea, în fața ritmului spasmodic al acestui progres concentrat pe tehnică, al informației artificiale, al spectacolelor facile care ne copleșesc, sufletul nu se deschide deloc, dimpotrivă, este sugrumat, iar viața spirituală se chircește. Cultura noastră sărăcește, deci , încetul cu încetul. Iar vacarmul care întâmpină atâtea noutăți goale, subliniază și mai mult acest declin. În medie, bunăstarea materială crește, în timp ce dezvlotarea spirituală e în regres. Supra-abundenţa lasă în inimă o tristeţe dureroasă, căci nimeni nu încearcă un sentiment de pace sufletească aruncându-se într-un vârtej de plăceri, ci o senzație de sufocare ce se face foarte repede simțită.

Nu, este imposibil să-ți încredințezi toate speranțele științei, tehnologiei, creșterii economice. Victoria civilizației științifice și tehnice ne-a insuflat un fel de nesiguranță spirituală. Darurile ei ne îmbogățesc, dar ne și țin în sclavie. Totul nu mai este decât interes, suntem constrânși să-l veghem pe al nostru, totul se reduce la lupta pentru bunurile materiale; o voce interioară ne spune însă că am lăsat acolo ceva pur, superior și fragil. Nu mai discernem nici măcar sensul, scopul existenței noastre. S-o recunoaștem, chiar dacă numai cu o voce șoptită și doar pentru noi înșine: prinși în această mișcare vertiginoasă, pentru ce trăim?

Nu depinde decât de noi să nu mai vedem progresul (pe care nimeni și nimic nu-l poate opri) ca un flux de binefaceri nelimitate, ci ca un dar venit de sus, care supune liberul nostru arbitru la una din cele mai grele încercări. Telefonul și televiziunea, de exemplu, folosite fără moderație, au fărmițat timpul, smulgându-ne din cursul firesc al existenței. Prelungirea duratei de viață a transformat, printre alte consecințe, persoanele în vârstă într-o povară pentru copiii lor; ea le-a condamnat la un sfârșit solitar, abandonate de cei apropiați și le interzice bucuria împărtășirii experienței lor, celor mai tineri.

De asemeni, raporturile orizontale dintre indivizi au fost rupte. Efervescența aparentă a vieții politice și sociale se traduce printr-o alienare și apatie mai marcate față de celălalt. Obsesia bunurilor materiale nu aduce decât sporirea singurătății (este, de altfel, ceea ce a declanșat strigătul existențialismului). Nu trebuie să ne pierdem pur și simplu în fluxul mecanic al progresului, ci să încercăm să-l punem în slujba spiritului uman; să nu devenim jucăriile lui, ci să găsim mijloacele de a-l folosi pentru realizarea binelui.

Progresul a fost conceput ca o linie dreaptă, radioasă și continuă – în acțiune, el tinde mai degrabă spre o curbă complexă și contorsionată; el ne-a readus, o dată în plus, la aceleași întrebări esențiale care au apărut și odinioară , cu excepția faptului că o ființă umană mai puțin destabilizată, mai puțin izolată, le înfrunta atunci mai ușor. Am pierdut armonia cu care am fost creați, armonia interioară între ființa noastră fizică și cea spirituală. Am pierdut limpezimea spirituală pe care o aveam când conceptele Binelui și Răului nu deveniseră încă subiecte de batjocură, descalificate sub pretextul că, în orice, ar fi egal distribuite. Și nimic nu exprimă cu mai multă elocvență neputința noastră mintală, dezorientarea noastră intelectuală, ca imposibilitatea actuală de a privi moartea cu seninătate. Cu cât e mai mare bunăstarea noastră, cu atât e mai profundă frica înghețată de moarte care-l cuprinde pe omul modern. Aceaastă frică colectivă, pe care anticii nu o cunoșteau, s-a născut din existența noastră agitată, nesățioasă și trepidantă. Omul, fie el singura ființă dotată cu conștiință, nu se mai vede ca un punct limitat în cadrul Universului. El se ia drept centrul tuturor lucrurilor, adaptându-și lumea în loc să se adapteze el la ea. Atunci, evident că pentru el, ideea morții a devenit pentru el insuportabilă, căci ea reprezintă dispariția bruscă a întregului Univers. Refuzând să acepte o putere superioară imuabilă care ne depășește, am umplut vidul cu imperative personale și, deodată, viața noastră a devenit îngrozitoare.

Pentru fiecare dintre noi, mijlocul secolului al XX-lea evocă pericolul nuclear, un pericol care sfida limitele imaginabilului și care masca, se pare, defectele vieții. Tot restul părea fără importanță: suntem în orice caz pierduți, atunci de ce să nu trăim cum vrem? Această mare amenințare servea în același timp și pentru a frâna dezvoltarea spiritului uman și pentru a amâna orice reflecție asupra sensului existenței.

În mod paradoxal totuși, acest pericol a dat pentru o clipă societății democratice un fel de simț unificator: să reziste amenințării mortale a comunismului. Nu exista însă nici un mijloc de a-i face pe toți să devină conștienți de acest lucru, și nu toate țările occidentale au dat dovadă în acestă privință de aceeași fermitate: nu puține au fost spiritele timorate și fără judecată, care au încercat să le submineze poziția, totuși Occidentul și-a datorat salvarea preponderenței unor oameni responsabili în fruntea guvernelor lor. Ceea ce i-a permis să fie victorios la Berlin, în Coreea, să asigure supraviețuirea Greciei și Portugaliei. (A existat totuși un moment în care liderii comuniști ar fi putut da o lovitură zdrobitoare, fără să fi fost confruntați probabil cu riposta nucleară. Anularea acestui plan, ruinat de președintele Reagan, a ținut doar de hedonismul unor tirani decrepiți). Și astfel, la sfârșitul secolului al XX-lea a explodat o serie de evenimente la care sperau atât de mulți compatrioți de ai mei. În schimb, o mare parte a opiniei publice occidentale a fost luată prin surprindere: comunismul s-a prăbișit datorită neviabilității inerente sistemului, dar și sub povara inepțiilor acumulate. Un naufragiu de o rapiditate inimaginabilă, care a afectat simultan 12 țări. Amenințarea nucleară a încetat brusc să mai existe. Și atunci? Câteva luni, un val de ușurare, de bucurie a inundat lumea. Apoi, acest val a trecut, fără ca planeta să se liniștească. Dimpotrivă, ciocnirile, exploziile s-au multiplicat într-o cadență crescândă; iar pacificarea ar fi avut nevoie de forțe ONU, dificil de pus la dispoziție.

În plus, comunismul este departe de a fi disparut de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. În unele republici, structurile lui instituționale au supraviețuit integral; peste tot, milioane de foste cadre se țin în rezervă, iar rădăcinile lui rămân înfipte în conștiința și viața cotidiană a oamenilor.  În același timp, la ieșirea din anii de suferință, și-au făcut apariția niște ulcere oribile, a căror noutate nu le schimbă cu nimic: acest capitalism în stare născândă, purtător de comportamente neproductive, sălbatice, respingătoare, care antrenează un furt din bogățiile națiunii, cum n-a cunoscut niciodată Occidentul. De aceea, oamenii mărunți, fără apărare, nepregătiți, ajung să cultive „nostalgia egalității în sărăcie”. Deși idealul terestru al social-comunismului a dispărut, problemele pe care le pretindea el că le rezolvă rămân: folosirea cinică a poziției sociale și puterea nemăsurată a banilor care dirijeză adesea cursul evenimentelor. Dacă lecția universală a secolului XX nu ne vaccinează definitiv, atunci uraganul roșu va fi în stare să se ridice din nou.

Războiul rece s-a terminat, dar problemele vieții moderne se dovedesc infinit mai complexe decât cuprindea până acum schema în doua dimensiuni a politicii. Vechea criză a sensului existenței, problema insistentă a vidului spiritual, reapar cu atât mai mult. Atâta timp cât amenințarea nucleară impunea echilibrul prin frică, ea era disimulată într-o anumită măsură prin iluzia unei stabilități planetare care nu avea de altfel decât o durată efemeră. În prezent, iese la iveală vechea întrebare implacabilă: care este destinația noastră?

Ne apropiem de o frontieră simbolică între secole și chiar milenii: ne separă mai puțin de 8 ani de această răscruce capitală. Cine dintre noi nu dorește, cu emoție și un germene de speranță, să atingă acest moment solemn? Mulți au salutat la fel intrarea în veacul al XX-lea, venirea unui secol al rațiunii, departe de a-și imagina ororile canibale pe care avea să le aducă cu sine. Singur Dostoievski se pare că a prevăzut venirea totalitarismului. Secolul XX nu corespunde nici unei concepții morale a speciei umane. În plus, el a fost teatrul unor exterminări fără precedent, al unei anemii dramatice a culturii, al unui declin al spiritului uman. Ce motiv avem, deci, să sperăm că secolul XXI, dotat cu un arsenal militar super-sofisticat, desfășurat peste tot, va fi mai bun?

Suntem confruntați cu devastarea mediului înconjurător și cu explozia demografică planetară. Și cu enorma problemă a Lumii a Treia, care continuă să fie numită așa, în numele vechii clasificări, devenită caducă. Ea reprezintă astăzi patru cincimi din omenire, și va atinge curând cinci șesimi, devenind componenta esențială a secolului XXI. Strivită de mizerie și sărăcie, Lumea a Treia va prezenta curând țărilor dezvoltate o listă de revendicări din ce în ce mai importante. Datorită fuluxului crescând de refugiați care trec frontierele europene, este greu pentru Occident să nu se vadă pe sine ca un fel de fortăreață: încă sigură, dar cu siguranță asediată.

În viitor, criza ecologică care se accentuează riscă să modifice zonele climatice, aducând după sine o penurie de apă dulce și terenuri arabile, acolo unde ele se găseau odinioară din abundență. Ceea ce poate duce la apariția unor noi conflicte pe planetă, războaie de supraviețuire. Occidentul trebuie astfel să jongleze cu probleme complexe, într-un echilibru precar; respectând prețiosul pluralism al culturilor și tradițiilor din lume, și legitima lor căutare a soluțiilor social distincte, el nu trebuie să piardă din vedere propriile sale valori atât de greu dobândite, stabilitatea – unică în istorie – a vieții lui civice, sub imperiul dreptului care garantează fiecărui cetățean autonomia și, totodată, locul pe care-l ocupă în cadrul națiunii. A venit vremea să ne limităm dorințele. Este greu să ajungi singur la sacrificiu și renunțare, căci în viața noastră particulară, ca și în cea publică și politică, am aruncat de mult cheia de aur a moderației pe fundul oceanului. Autolimitarea este însă acțiunea primordială și cea mai înțeleaptă pentru orice om ce  și-a dobândit libertatea. Și pentru cei care încearcă s-o obțină este calea cea mai sigură. Ar fi mai bine să nu așteptăm presiunea unor evenimente exterioare și a loviturilor lor violente; trebuie să adoptăm o atitudine conciliantă, de reținere prudentă, și să învățăm astfel să acceptăm cursul inevitabil al lucrurilor. Numai propria noastră conștiință ne cunoaște abaterile personale de la această regulă. În cazul unui stat și al partidelor însă, orice deviere este expusă privirii tuturor.

În cursul unei conferințe pentru salvarea mediului înconjurător și a atmosferei, o supraputere – care numai ea singură înghite jumătate din resursele disponibile în lume și poluează globul în proporție corespunzătoare – a insistat, în numele intereselor imediate, asupra limitării efectelor unui acord internațional din cele mai raționale, ca și cum ea nu ar trebui să trăiască pe aceeași planetă. Rezultatul este că alte țări influente se eschivează și refuză să țină cont chiar de exigențe modeste. În virtutea competiției economice, ne administrăm în felul acesta noi înșine otrava.

Paralel, dezmembrarea Uniunii Sovietice de-a lungul tuturor frontierelor ei iluzorii, trasate de Lenin, oferă exemplul frapant al unor state abia ieșite din găoace, dar care își arogă atributele unei mari puteri. Ele se grăbesc să ocupe teritorii vaste cu care n-au nici o legătură, nici istorică nici etnică, teritorii care adăpostesc zeci de mii, uneori milioane de oameni de origini diferite, și asta fără nici un gând pentru viitor, uitând că „a lua” nu aduce nimic bun pentru nimeni.

Dacă grupurile, profesiunile, partidele, statele ar aplica principiul autolimitării, am vedea apărând – asta se înțelege de la sine – o mulțime de probleme spinoase, depășind ca și număr soluțiile deja găsite. Sacrificiul și renunțarea la această scară ar antrena repercusiuni asupra unui număr mare de oameni care nu sunt nicidecum pregătiți pentru așa ceva sau care refuză pur și simplu această perspectivă. Și totuși, dacă nu învățăm să ne restrângem cu fermitate dorințele și exigențele, să ne subordonăm interesele criteriilor morale, oamenii vor ajunge să se sfâșie între ei, căci cele mai urîte aspecte ele naturii umane își vor arăta colții.

Diverși gânditori au subliniat în multiple rânduri  – citez cuvintele filozofului rus Nikolai Losski – că dacă o personalitate nu este orientată spre valori mai înalte decât simpla preocupare de sine, atunci corupția și decadența înving în mod inevitabil. Sau, dacă îmi permiteți o formulare personală: nu luând, ci refuzând să iei – încerci un sentiment de veritabilă satisfacție spirituală. Altfel spus: autolimitare. În zilele noastre, cei mai mulți găsesc această idee direct inacceptabilă, restrictivă și chiar respingătoare, căci ceea ce era pentru strămoșii noștri o regulă de viață născută din sărăcie, a devenit complet străină pentru noi. Ei trebuiau să se supună unor constrângeri exterioare mult mai mari, având infinit mai puține perspective. Abia în secolul al XX-lea se vede lumea din nou confruntată cu acest principiu de o importanță capitală. Chiar dacă luăm în considerare toate legăturile reciproce care se țes, în societatea contemporană, numai prin autorestricție vom reuși, încetul cu încetul și nu fără greutate, să vindecăm viața politică și economică.

La ora actuală, puțini oameni ar fi dispuși la așa ceva. Totuși, în condițiile din ce în ce mai complicate ale epocii moderne, a ne limita noi înșine reprezintă singura cale pentru prezervarea tuturor. Ceea ce ne va ajuta să recăpătăm conștiința Puterii Supreme, care se află deasupra noastră, ca și un sentiment complet pierdut: umilința în fața lui Dumnezeu. Nu poate exista decât un singur progres adevărat: el este suma progreselor spirituale realizate de oameni – gradul lor de prefecționare morală de-a lungul întregii lor vieți. Ne amuzam, nu de mult, de o poveste naivă care anunța ajunul „sfârșitului istoriei”, triumful covârșitor al fericirii depline oferite de deomcrație: am fi atins o formă definitivă de organizare mondială. Cu toate astea, vedem cu toții, simțim toți că intervine ceva nou, anume o exigență de altfel severă. Nu, liniștea nu promite să coboare pe planeta noastră, și ea nu ne va fi acordată atât de ușor. Și totuși, este sigur că nu vom fi traversat în zadar încercările veacului XX. Nu trebuie să ne pierdem speranța: cu ea ne-am călit caracterul, și această fermitate va fi – într-un fel sau altul – lăsată moștenire generațiilor viitoare.


sursa: MEMORIA, revista gândirii arestate – nr.11 din 1994, p.74


sursa on-line: arcusproject.org


 

 

Citiți și alte două discursuri memorabile ale aceluiași autor:

Reclame

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: