Mărturii despre Corneliu Codreanu

30 noiembrie: 82 de ani de la asasinarea lui 

Corneliu Codreanu a fost asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938, alături de Nicadori şi Decemviri, la ordinul lui Carol II, şi al lui Armand Călinescu, cu acordul puternicilor mondiali de atunci. Fiind invinuit forțat de fapte minore (cum ar fi calomnia), după o detenție de luni de zile, au ințeles că nu pot să il execute legal și au inscenat o fugă de sub escortă. De aceea, după ce i-au ștrangulat, i-au impușcat in spate pentru a mima o tentativă de evadare și a justifica uciderea. Peste trupurile celor 14 s-au turnat zeci de litri de acid sulfuric, iar apoi groapa comună a fost umplută cu câteva tone de beton.

După doi ani, ca urmare a instaurării Statului Naţional Legionar, trupul Căpitanului a fost deshumat fiind găsit neputrezit, şi apoi a fost reîngropat creștinește la Casa Verde din Bucureşti. Din păcate, astăzi nu se cunoaşte locul de veci al Căpitanului, mormântul său fiind distrus complet de regimul comunist.

Prin ceea ce a creat şi ne-a lăsat moştenire, Căpitanul va rămâne de-a pururi în memoria poporului român. Datorită lui, România a trăit una din rarele ei treziri la viaţă. Cauza sa rămâne actuală şi azi. Şi această luptă va continua mereu, până la veacul de apoi: lupta pentru mântuirea neamului românesc.

Important! Citiți și: 30 noiembrie: 81 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, din ordinele Regelui Carol al II-lea

Emil Cioran despre  Corneliu Codreanu

Profilul interior al Căpitanului – văzut de Emil Cioran în 1940

Exaltarile unui sceptic

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o  Sahară populată. Cei aflaţi între cer şi pământ, n-aveau niciun conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia să vină.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Până şi dispreţul ni se părea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsă reuşită.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut şi de prezent, îndrăznind dispreţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţară, era o pauză vastă între un început fără măreţie şi un posibil vag.

În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Şi el a rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă, se îndrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o ţară de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cărţilor mi se descifra inutilă, categoriile, inoperante, prestigiile inteligenţei, şterse, iar subterfugiile subtilităţii, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deştept”, Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa, în flecăreală.

Dar vorbele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieţii lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau aşa si mă gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era  mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una  a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Această naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodată nu s-a dezminţit. Substanţa noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăşi pendularea între o amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:

-„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţă”.

-„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuşi unele semne”.

-„Mişcarea Legionară”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace.

Şi-am înţeles că între daci şi legionari se interpune pauza fiinţei noastre, că noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român cu substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare. Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă înverşunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face ispravă şi a te salva, politică şi mistică, iată cărei ireductibilităţi i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul  a fost un gospodar instalat în absolut.

Fiecare  credea  a-l înţelege. El  totuşi, scăpa  fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia, din lichele au devenit monştri. S-a [i-a] obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Şi aceasta, în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România şi Căpitan, n-aş fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridica singurătatea României.

Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo, ţara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană, şi-a readus cerul deasupra României.

(Emil Cioran, Conferinţă la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Strămoşesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940).

sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

---

---

Scrisoarea lui Corneliu Codreanu

Rânduri scrise cu o lună înainte de a fi asasinat

„Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii”

”Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”.

În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica?

Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus.

În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”.

Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări
Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938”

(A fost asasinat în noaptea 29-30 noiembrie, 1938.)

---

---

---

Voievodul prigonit

Hulit de unii, urât de alții, chiar și acum la atâția ani de la moartea sa, Corneliu Codreanu este o personalitate providenţială pentru neamul românesc şi pentru întreaga creştinătate prin puterea exemplului său. Acest lucru este relevat, cred eu, şi de câteva coincidenţe proniatoare şi întâmplări neintâmplătoare legate de viaţa sa.

Pe 12 septembrie, in preziua naşterii lui Codreanu, există o coincidenţă interesantă ce merită remarcată. În sinaxarul acestei zile este pomenit Sfântul mucenic Autonom, episcop in timpul prigoanei lui Diocleţian (284-305), păstor cu râvnă de apostol. In cronica hagiografică este menţionat un singur ucenic al sfântului Autonom, ucenic numit Corneliu care a păstorit mai întâi ca diacon, apoi ca preot şi mai târziu ca episcop, în biserica din Soreus, zidită acolo de sfântul Autonom special pentru păstorirea ucenicului său Corneliu, biserică cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, hram ce-l va avea peste veacuri şi Mişcarea întemeiată de alt bărbat viteaz cu acelaşi nume, Corneliu.

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut pe 13 septembrie, iar pentru creştini data are multiple semnificaţii între care: pomenirea Sfântului Corneliu Sutaşul, căpitan de oşti, centurion roman ce a ajuns in final episcop al Bisericii primare, şi ajunul praznicului Înălţării Sfintei Cruci cinstit pe 14 septembrie, praznic ce readuce in prezent biruinţa Crucii asupra lumii, începutul primei împărăţii creştine, începutul creştinării tuturor aspectelor vieţii cotidiene a cetăţii.

Aceste semnificaţii creştine ale datei sale de naştere au rodit însutit în viaţa sa, în mod minunat şi legat de nevăzute fire, înţelese mai mult acum, post factum, ca o cheie de interpretare a sensurilor vieţii sale, cheie nu de om determinată, ci de Dumnezeu dăruită prin alegerea acestei zile pentru naşterea acestui om, ştiind noi că nimic nu e intâmplător la Dumnezeu, nici un fir de praf, cu atât mai puţin naşterea şi adormirea celor plăcuţi ai Săi.

Asemenea sfântului Corneliu Sutaşul, Corneliu Codreanu a fost voievod, Căpitan peste oaste mare de români, în lupta de aşezare a vieţii româneşti pe fundamente creştine, luptă pentru înălţarea Sfintei Cruci şi peste viaţa neamului românesc, pentru o deplină încreştinare a tuturor aspectelor vieţii cotidiene contemporane, de la comerţ şi administraţie, la economie şi politică, de la forme de organizare, la educaţie şi cultură.

Acest ultim voievod sfânt al românilor a sfârşit muceniceşte în prigoana unor forţe oculte care şi astăzi sunt la putere în lume și foarte influente și la noi în țară, de aceea este şi astăzi hulit și prigonit, pentru că aceste forţe aplică principiul talmudic al uciderii continue, al prigonirii şi după moarte, al răzbunării ca datorie lăsată moştenire urmaşilor, al urii considerate ”sacră” în mistica lor răsturnată. 

 

Cine vrea să înţeleagă acestea nu trebuie neapărat să cunoscă Talmudul, pentru că e suficient de explicită Pilda lucrătorilor viei din Evanghelie (Luca 20, 9-19). De asemenea sunt elocvente și capitolele 15 şi 16 din Sfânta Evanghelia după Ioan, unde sunt scrise şi acestea:

“Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.

Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.

Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.

Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.

Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.

De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.

Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu.

De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.

Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: „M-au urât pe nedrept”.

Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine.

Acestea vi le-am spus, ca să nu vă smintiţi.

Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.

Şi acestea le vor face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.

Iar acestea vi le-am spus, ca să vă aduceţi aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus.” (Ioan 15, 17-27; 16, 1-4)

(articol de Mircea Pușcașu, revăzut și indreptat, septembrie 2020)

 

---

---

Prieteni şi duşmani, despre Corneliu Codreanu

 

Nicolae Steinhardt:

”Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Însa dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata.” (Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira, 2005, p.395; Arhivele CNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101, P 191 – 195)

Nicholas Nagy-Talavera, scriitor ungur, de origine evreiasca

Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilaros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: “E trimis de Arhanghelul Mihail”. Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu. (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. (evreiasca) Hasefer, Bucuresti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german

Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau,fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu

Toate aceste elogii despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe si mereu coruptibile. Aceste trasături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă. (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundatia Culturala Româna, 1995, p.386).

Iuliu Maniu, om politic, ţărănist

Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducatoare şi apoi un partid. (Declaraţie făcuta la Snagov, în vara lui 1943).

Traian Trifan, Dr. în Drept internaţional:

Capitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru. (Traian Trifan, Marturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).

Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist

Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe “dominatoare”, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle- care a Declanşat războiul subteran, contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoaparare a justificat această rezistentă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam. (Filon Verca, Pe meleaguri straine, Ed. Dalami, Caransebes, 2004, p. 250).

Mircea Nicolau:

Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directa. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, nici unul nu a găsit cea mai fericită cale de a-şi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu. (Gabriel Stanescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucuresti, 2007, p.32).

Emil Cioran, scriitor, ganditor:

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blîndă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreapta spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe…Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane…El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i si răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, sa salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Capitanul a dat românului un rost.

Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui… (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

Parintele Justin Parvu:

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Parintele Arsenie Papacioc:

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa:

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Parintele Ilarion Felea:

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

IPS Bartolomeu Anania:

Marturisesc insa ca in “Fratia de Cruce” din Seminar nu se facea politica, nici antisemitism, ci doar educatie, si ca nu am avut de invatat decat lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam si de patrie, corectitudine, disciplina in munca, cultivarea adevarului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.

---

Rugaciunea Sfântului Voievod Corneliu Codreanu

Ai grijă Doamne, de toţi ai mei.

Primeşte-i sub scutul tău.

Iartă-i. Odihneşte-i.

Celor vii dă-le tărie asupra celor potrivnici,

întru biruinţa României creştine legionare

şi apropierea de Tine,

Doamne a neamului meu românesc,

întru nadejdea învierii lui. Amin.