MOȚA ȘI MARIN. MARTIRII

Tatăl lui Petre Roman, bolşevicul Walter Neulender, se lăuda că el a furnizat bateriei de artilerie a armatei bolşevice coordonatele legionarilor români, pe care i-ar fi auzit vorbind româneşte în tranşee.

sursa online: Florin Palas / fb

Mircea Eliade – Comentarii la un jurământ

 Vremea, 21 Februarie 1937, nr. 476:

 De la frontieră si până la mausoleul din Bucurestii Noi, multe zeci de mii de oameni, întâmpinând sicriele lui Ion Mota si Vasile Marin, au ascultat si s-au legat prin acest jurământ: Mota si Marin, jur în fata lui Dumnezeu, în fata jertfei voastre sfinte, pentru Hristos si Legiune, să rup din mine bucuriile pământesti, să mă smulg din dragostea omenească si, pentru învierea Neamului meu, în orice clipă să stau gata de moarte!

Rareori o miscare tinerească, născută din vointa de a face istorie, iar nu politică – s-a exprimat atât de total ca în jurământul acesta. Cine crede că s-a schimbat ceva în tara românească, si că ne apropiem de timpul când vom putea face istorie pentru că actiunea noastră este controlată si orientată de către spiritualitate, iar nu de politică – de la acest jurământ trebuie să se inspire. Sensul politic al luptei cade pe un plan cu totul secundar. Lupta, actiunea, efortul – toate gesturile care implicau „politicul”, pentru că nu se puteau înfăptui decât renuntând la ceea ce se numeste contemplatie – îsi capătă acum un sens nou, crestin, mistic. Primatul actiunii, desigur – dar nu primatul politicului. Actiune înteleasă ca o luptă dârză pentru desăvârsirea de sine, adică pentru renuntarea de sine. Actiune în sens mistic: luptă împotriva omenescului, pregătire de moarte. Semnificatia acestui jurământ este coplesitoare.

Măsura în care va fi el împlinit si fructificat va dovedi si capacitatea de înnoire spirituală a României. Ceea ce loveste în primul rând pe un crestin din afara miscării, care nu cunoaste adâncimea spirituală si bărbătia vietii dinlăuntrul Legiunii – este prezenta atât de gravă a Mortii. În orice clipă să stau gata de moarte! Nu mai e vorba de o miscare politică – ci de un Război, de o Revolutie însufletită de ideea jertfei de sine. Moartea nu este niciodată invocată pentru sine într-o revolutie politică. Dimpotrivă, la 1789 s-a strigat: „moarte nobililor si popilor!”, iar comunistii secolului nostru strigă de câte ori au prilejul: „moarte burghezilor!”.

Cei care au jurat în fata sicrielor lui Mota si Marin nu s-au legat să le răzbune moartea – ci să fie ei însisi gata de moarte în orice clipă. Jurământul n-a tintit să le potolească setea omenească de răzbunare – ci, dimpotrivă, se străduie să-i rupă de omenesc, să-i pregătească de moarte, ca pe călugări. Ca pe călugări – mai mult chiar decât pe eroi. Pentru că eroul e stăpânit numai de gândul victoriei, al apoteozei finale. Singur călugărul trăieste toată viata cu gândul mortii mereu viu în sine. Asceza crestină, viata călugărească – de renuntare, de luptă cu pământescul – însufletesc acest jurământ. Să rup din mine bucuriile pământesti, să mă smulg din dragostea omenească!

Numai într-o împrejurare atât de tragică, atât de bogată în semnificatii religioase si morale – cum a fost moartea celor doi legionari – sufletul era destul de pregătit ca să primească o asemenea luptă cu sine. Niciodată în istoria României moderne crestinismul n-a apărut mai robust ca în aceste zile, când zeci de mii de oameni s-au legat în fata lui Dumnezeu să rupă din ei bucuriile pământesti. Niciodată fiinta românească nu s-a voit pe sine mai tragică, mai substantială – într-un cuvânt mai crestină.

Viziunea ascetică a vietii pe care o trădează acest jurământ este tragică – întrucât presupune luptă cu sine, renuntare, înfrânare – dar nu este pesimistă. Dimpotrivă, solemnitatea si gravitatea hotărârii de a se smulge din dragostea omenească – nu izbutesc să ascundă bucuria celeilalte dragoste, crestine, ceresti. Renuntarea la bucuriile pământesti nu este o împutinare a fiintei, o sterilizare a substantei – ci dimpotrivă, o crestere frenetică a fiintei spirituale, o victorie a realului împotriva trecătoarelor, iluzoriilor, deznădăjduitelor bucurii omenesti.

Dragostea crestină, dragostea oamenilor ce trăiesc laolaltă sub semnul lui Hristos, – iată limanul după care tânjeste sufletul oricărui crestin: singura dragoste nestricătoare, fertilă, în care bucuriile sunt neschimbătoare si adânci. Ce revolutie natională si socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh crestin si tolstoian – a îndrăznit să-si facă „propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări si să fie în orice clipă gata de moarte? Semnificatia revolutiei pe care o năzuieste d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică – încât succesul ei ar însemna încă o dată victoria duhului crestin în Europa; într-o Europă în care Hristos n-a prea fost biruitor, desi milioane de oameni au crezut în numele lui.

Jurământul acesta, care exprimă atât de limpede gândul dl-ui Codreanu, dovedeste cât de departe este miscarea Legiunii de o „revolutie nationalistă” oarecare. Nu e vorba de cucerirea puterii cu orice pret – ci înainte de toate de un om nou, un om pentru care viata spirituală să existe, iar crestinismul să fie trăit responsabil, adică tragic ascetic.

Mântuirea Neamului nu e posibilă fără jertfă; nici o înviere, în nici un ordin al existentei nu se poate face fără moarte. Sensul crestin al acestei afirmatii este atât de limpede, încât nici nu mai trebuie să stăruim. Dar această „Înviere a Neamului” nădăjduită prin minunea crestinismului si prin trăirea cât mai sinceră în duhul crestin nu numai că schimbă total istoria românească, realizând destinul neamului nostru, dar înseamnă si aparitia unei noi mistice nationaliste în Europa.

Dacă, după cum se spune, nazismul se fundează pe Neam si fascismul pe Stat – atunci miscarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică crestină în stare să conducă asezări omenesti. O miscare, la baza căreia stă un asemenea jurământ, este înainte de toate o revolutie creștină; o revolutie spirituală, ascetică si bărbătească, asa cum nu a cunoscut încă istoria Europei.

Astăzi, când primatul politic este aproape necontestat, jurământul Legiunii si al unei bune părti din lumea românească, dovedeste că învierea unui Neam si mântuirea unui om nu pot fi nădăjduite decât printr-o totală fărâmitare a omenescului, prin cea mai aspră luptă cu sine; într-un cuvânt, prin crestinizare! În nici o parte a lumii, astăzi oamenii nu-si propun un scop atât de putin lumesc, atât de spiritual. Numai în asa numitul „Grup de la Oxford” se mai speră astăzi o salvare a Europei prin crestinism. Dar nici acolo nu s-a pomenit un jurământ atât de aspru, un jurământ aproape călugăresc.

sursa online: miscarea.net

Alte articole pe același subiect:

• SCRISOAREA LUI ION MOTA CATRE PARINTII SAI – 1 Decembrie 1936

• Nicolae Iorga: DOI BÃIETI VITEJI – 13 ianuarie 1937: Jertfa neomartirilor Ioan Mota si Vasile Marin

• Mircea Eliade – Ion Moţa şi Vasile Marin – VREMEA, 24 ianuarie 1937

• Mircea Eliade – Comentarii la un jurământ – Vremea, 21 Februarie 1937

• Cuvânt cu putere multă : „Jertfa este măsura creştinătăţii noastre.” Ion Moţa – Măsura creştinătăţii noastre – Articol publicat in „Cuvantul Studentesc”, 1 ianuarie 1936

• Actualitatea lui Moţa: NECESITATEA NAŢIONALISMULUI RADICAL – Articol publicat in „Dacia Nouă” din 20 nov. 1923

• Moţa – Marin, martirii de la Majadohonda

• Remember! Majadahonda, pilda și reper

• Cale spre mântuire

• Înmormântarea lui Moța și Marin. Text de Nicolae Teban. Din volumul Ion Mota si Vasile Marin, Ed. Carpatii, Madrid, 1963