Jertfa este măsura creştinătăţii noastre – Ion Moța

Articolul Măsura creştinătăţii noastre publicat in Cuvântul Studențesc din 1 ianuarie 1936:

 
Stăm iarăși în preajma Crăciunului. Ne-am apropiat oare noi sufletește de el? Asemenea măsuratori de distanțe sufletești nu ne pot fi indiferente, dacă avem o cât de mică credință în Dumnezeu și în adevărul că rosturile și bucuriile vieții nu pot fi temeinic împlinite decât în măsura apropierii de Dumnezeu, in măsura in care procesul de asimilare cerească a facut ceva spor inlăuntrul ființei noastre omenești.

Să ne intrebăm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie să fi făcut noi pentru a putea zice azi că de Craciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din acest an și prin isprăvile gastronomice de care ne pregătim, ci și printr-o orânduire nouă a sufletului, a adevăratei noastre vieți?

Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor și legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creștine: ai furat, ai nedreptățit, ai respectat poruncile in ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi intrebați dacă a fost ceva viu sufletește în noi, vom fi intrebați ce disoluții sufletești adânci s-au întâmplat în noi și ce reconstrucții interioare pe un alt plan, de jertfa și de prefacere vie.

Cineva care ar cerceta apropierea noastră sufletească de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rană vie în care a fost coborât bogatul căruia Mântuitorul îi cerea o totală disoluție a structurii lui lăuntrice, vânzarea tuturor bogățiilor, arătându-i că simpla conformare oarecum contractuală față de porunci, simpla atitudine aparent corectă dar lipsită de prefacerea vie interioară, nu poate apropia pe om de cer și de mântuire.

Viu, sufletește viu, ce s-a elaborat în viața noastră interioară? Ce biruințe asupra poverilor omenești am repurtat noi, spre a putea să ne simțim astăzi mai apropiați de Mântuitorul care se naște?

Nu știu ce vor zice teologii, despre a căror știință n-am multă cunoștință, dar măsura creștinătații noastre vii eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste și cu elan consimțite, fără gând la respectarea formală a nu știu căror reglemente bilaterale dintre noi și Dumnezeu.

Jertfa aceea care e dezlănțuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât ființa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne așezarea omenească a vieții dar ne încălzește totodată cu satisfacții pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfa e faptul care smulge de pe ființa noastră omenească carapacea nesimțirii față de cele dumnezeiești, și transformându-ne în rană vie (de „soare și sânge”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic și de-a dreptul în sufletul nostru. Și devenim astfel vii sufletește, mai vii, mai creștini.

Jertfa este astfel măsura crestinătații noastre. Cine a jertfit ceva, în acest fel, înțelege și vede mai bine pe Mântuitorul care se naște, și se bucură mai mult, căci simte o apropiere, o comunitate intre o părticică a structurii lui și Dumnezeul cel viu care coboară printre noi.

Sunt oare mai aproape de taina Crăciunului cei care o viață întreagă au respectat doar granițele poruncilor, vrând-nevrând, fără a se fi luminat însă în adâncul lor prin puterea vie a dragostei care duce la jertfă? Nu!

Daca ochiul nostru ar putea intelege zarile ceresti in mijlocul carora se va cobori in curand Mantuitorul pe pamantul romanesc, el ar vedea, alaturi de Mantuitorul si de sfintii Bisericii, toate sufletele de viteji care s-au jertfit bucuros si constienti pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi nici Horia, nici Tudor, nici Avram Iancu, nici Brancoveanu, nici multimea celor care s-au jertfit cu adevarat, din toata comoara sufletului lor. Caci in ei mai mult decat altii crestinatatea a fost vie, ei mai mult decat altii s-au integrat in comunitatea Bisericii crestine, formandu-i trupul viu, implinit.

Tineretul de astazi, luptator si el pentru binele neamului romanesc si al randurilor viitoare de oameni, tineretul acesta care-si strica oranduirile personale ale vietii egoiste pentru a-si asculta volbura vie din suflet care-l indeamna la lupta si la jertfa pentru neam si crestinatate -acest tineret are dreptul sa se bucure de sarbatorile apropiate ale Nasterii: el s-a apropiat de ele si sufleteste.

Iar cei care dascalesc acest tineret si-l mustra tocmai pentru ceea ce e viu in sufletul lui, cei care, oricine ar fi, il insulta afirmand ca nici o opera de educatie si de inaltare morala nu s-a infaptuit de tineretul romanesc de dupa razboi si ca deci trebuie organizata acum educatia lui oficială, – acestia toti sa cerceteze, acum de Craciun, distanta care-i desparte de minunea Nasterii sfinte si sa constate ca nu inteleg nimic din adevaratele bucurii ale Craciunului. Si vazandu-si mortaciunea din suflet, sa se dea la o parte din calea tineretului de jertfa, daca nu pot sa-l inteleaga, sa-l pretuiasca si sa se bucure cu el.

(Cuvântul Studențesc – 1 ianuarie 1936)