Bucovina Profundă

1 noiembrie 2021

Mircea Vulcănescu, martirul, filosoful, românul

Filed under: Mircea Vulcănescu,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 10:42

 

+ 28 octombrie – Mircea Vulcănescuvulcanescu

Mircea Vulcănescu, martirul, filosoful, românul

Pagini de jurnal din temniță

18 mai 1946

Adorm îngrijorat de soarta alor mei de acasă. Azi am cheltuit ultimul ban. Dacă mi se întâmplă ceva, cu ce voi putea face faţă? Eu port răspunderea lor. Am adus fetele-n lume: două fete ca două minuni. Şi o a treia… Dar de Vivi are grijă mai ales mama ei. Va trebui să am şi eu, odată! Cum? Că avere n-am decât casa părintească moştenită de la tata. Tot ce am putut agonisi am pus în ea. Biblioteca, lucrurile dinr-însa, din care multe sunt ale Mărgăritei. Mă gândesc că sunt acum ameninţate. Şi Mărgărita şi copiii riscă să rămână acum pe drumuri. Legea care înfiinţează „tribunalul poporului” prevede confiscarea averii dobândită după 1940 şi pentru copii şi pentru soţie, afară de cele moştenite. Şi un text din legea aceasta arată că nici moartea vinovatului nu-i scuteşte de pedeapsa confiscării.

Ce minte talmudică se va fi îndârjit să întreţină învrăjbirea de-a lungul mai multor generaţii, persecutând şi copiii?

Şi totuşi, nu ştiu de ce, nu mi-e grijă pentru ei. O mână nevăzută stă parcă asupra lor şi îi veghează spunându-mi: „Priviţi crinii câmpului!…”. Da, desigur! Nu am făcut niciodată rău nimănui decât fără să vreau. Poate numai Mărgăritei! Dar nici ei. Şi apoi, pe ea am iubit-o. Şi pe cine ai iubit, trebuie să ştie să sufere. Asta e demnitatea ei. Şi ştiu că ţine la dânsa. Şi iar mă copleşeşte grija lor, care în ultimul timp, văzându-le cum slăbesc, atunci când leafa nu-mi ajungea să le hrănesc cum voiam, luase forme paroxistice. Am făcut bine că am cheltuit tot ce am ca să le hrănesc în ultimul timp, îmi spun. Presimţeam parcă iminenţa unui timp când n-o voi mai putea face. Şi iarăşi îmi spun: n-am făcut rău nimănui, ci tuturor numai bine. Nu se poate să nu-i ajute cineva şi pe ei! Dar cine? Hm! Asta nu prea văd bine. Şi Mărgărita şi Radu au fost săraci, de copii. Şi Mărgărita a crescut şi Radu a crescut-o pe Ioana, mare ca o minune. E bine că s-au deprins cu sărăcia. Bunăstarea în care i-am crescut pe copiii mei în primii ani, în care s-au complăcut desigur, le-a învăluit în caracterul aerian, diafan al vieţii. Faptul că suntem toţi „pasăre pe cracă”. Şi totuşi! Casa asta plăcea Sandrei atât de mult! Şi-şi făcuse din ea un loc de basm! Şi Măriuca, cu greu s-a hotărât să se-mpace cu gândul că e nevoită să muncească. O face totuşi cu râvnă de câtva timp, din virtute şi emulaţie, deşi bombănind, de acum câteva luni, de când n-avem servitoare!

Mă gândesc la spusa lui Nae Ionescu iar: „N-a trăit cu adevărat, măi băieţi, cel care n-a trăit din expediente, cel care n-a tremurat măcar o dată, neştiind ce va mânca a doua zi”! Desigur aşa e. Şi totuşi,

casa asta scăpată de bombardamente şi de jaf este oare sortită să se risipească cu totul? Şi totuşi mă simt acum iarăşi tot atât de departe de ea, ca în preajma zilelor de bombardament din 1944. Să fiu oare iarăşi gata? Mă gândesc că în ultimele zile am fost mai rece cu toţi, ca şi cum legăturile mele cu ei s-ar fi subţiat, oglindite în oglinzi, ca şi cum aş fi de pe acum în altă lume. Adevărul e că de când a început Procesul Mareșalului, numai jumătate din sufletul meu e aici și pare că rătăcește. Cealaltă jumătate e acolo lângă el. Sunt unul din puținii oameni care – deși Mareșalul s-a purtat nedrept și dur cu ei – nu numai că îl admiră, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău, pentru buna lui credință încăpățânată pusă în slujba voinței de bine, care iese anapoda, adică pentru ceea ce am numit cândva, caracterizând rolul său de acoperitor al greșelilor și de plătitor al polițelor altora: „măreția în restriște”…

 

20 mai 1946

Ne orientăm acum în jur. În închisoare mai sunt afară de noi mulţi deţinuţi implicaţi în alte procese în faţa Tribunalului poporului. Sunt, mai ales, mulţi de la Iaşi… Ne cercetează. Ni se plâng că sunt uitaţi aici, unii de la 23 August 1944, că au fost ridicaţi pe simpla afirmaţie a unor oameni de pe stradă…

De pe sală, unde e capela şi unde duce drumul la celule şi dormitoare, vine un miros tare de amoniac. Se aduc paturi noi de fier. Au fost evacuate mai multe încăperi, care ne sunt rezervate…

Acum, arestaţii se însoţesc, care cum să stea în camere. În celule, câte doi sau câte trei, în dormitor, doisprezece. Aştept să aleagă întâi cei mai în vârstă şi mă-ndrept şi eu spre dormitor. A rămas liber patul dinspre uşă. Îl aleg pe el, deşi nu trebuie să fie plăcut mirosul ori de câte ori se deschide uşa… Dar sunt cel mai tânăr şi sunt decis să nu fac nimic spre a-mi înlesni şederea aici din punct de vedere material. Ceilalţi au cerut saltele, aşternuturi. Cretzeanu şi Generalul Rosetti se instalează ca pentru un adevărat camping. Încet-încet, odaia se preface într-un fel de „turnă”, ca cele de la Şcoala Normală Superioară din Paris… Un deţinut de la Iaşi, în care văd de la început un fel de agent de supraveghere, se oferă să ne servească: bate cuie în dreptul patului fiecăruia. Se agaţă paltoane, haine. Prima masă o gustăm de la închisoare, încă nearanjaţi bine… E o ciorbă de fasole. Un fel de zeamă lungă, pe care ceilalţi o găsesc rea; eu, bună. (Nu am mâncat fasole de când sunt!) – fiind susţinută ca gust de puţină boia iute de ardei. Pâinea, de asemenea, e mediocră. Încet, încet, se desfac geamantanele. Lucrurile se aşează, încep să vină de acasă aşternuturi, bagaje. După masă încep supoziţiile: Cine a venit? Cine lipseşte? De ce suntem aici? Care suntem? Şi din acest inventar, cel mai iscoditori cată să desluşească situaţia. Nu suntem toţi. Lipsesc încă o mulţime. Vor veni? (…)

Verific părerea mea despre neadevărul afirmaţiei celebre al lui Dante: „Nessun magior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”, pe care le recită sonor dl. Finţescu, lungit pe pat, după masă. Nu. Nu e adevărat! E o mare fericire şi poate cea mai neatacabilă putere în mizerie, aceea de a avea amintiri. Mă uit cât de mult ajută aceste amintiri fiecăruia din noi să-şi iasă din sine, să-şi depăşească starea de abatere de-o clipă şi să-şi reia firul vieţii obişnuite. Nu ne putem închipui cât e prezentul de ţesut, de prefăcut, de schimbat de amintiri. Înflorirea unei flori nu te-ar înduioşa dacă amintirea nu i-ar da înţeles, n-ar ţese în jurul ei o plasă de atitudini mai vechi, de sensuri, de simboluri, situând-o într-o anumită regiune a sensibilităţii, deja încercată, care prin aceasta chiar îi dezvăluie calitatea.

Dl. Petrovici râde de mine că sunt un spirit excesiv clasificator, pentru că am făcut lui Alexandru Marcu o teorie, arătându-i că suntem aici patru categorii de acuzaţi, cu poziţii deosebite în proces: militarii, economiştii, intelectualii şi cei cu legile rasiale… a căror gravitate (dintr-un punct de vedere, căci dintr-altul situaţiile ar fi mai curând inverse) graduală a situaţiei vine din faptul că primii sunt acoperiţi de ordine, cei de ai doilea de cifre, cei de ai treilea numai de atitudini şi ultimii numai de scuze şi atenuări. I-am făcut această teorie ca să-l consolez, arătându-i că situaţia „intelectualilor” în proces nu atârnă de ce au spus, ci numai de „ce vor spune”. Dl. Petrovici mă acuză că l-am terorizat… Aşadar, clasificarea, armă de distrugere! E un aspect al chestiunii la care nu mă gândeam. Dar totdeauna am fost partizan al fecundităţii acestei întinderi de ţarcuri şi capcane în real care constituie clasificarea. Ca şi la ţarc, fecunditatea nu este aceea a locului îngrădit, ci aceea a vânatului care cade-ntrânsul”. (…)

 

22 mai 1946

În faţă avem o curte lungă străjuită de case roşii, păzită de sentinele şi barată în fund cu căpriori des sârmă ghimpată, dincolo de care vedem agitându-se siluetele plăcute… Acolo începe „lumea de dincolo”, „oraşul” şi libertatea. O simţi după frământarea care animă trupurile de dincolo de ţarc şi după fluturarea mâinii tale către ele. Cu lumea de dincolo mai avem însă un contact, aici aproape. Şi deosebirea dintre aici şi dincolo o simt pe de o parte tăioasă ca sabia zidului despărţitor, când e să treci de aici dincolo ca o margine de netrecut, ca o barieră, o oprire. O simţi, dimpotrivă, mai insinuantă şi mai subtilă, şoptitoare, insiduoasă când se vine de dincolo încoace. O simţi ca o atmosferă intimă, caldă, ca „omenia omului” care te învăluie şi pătrunde cu tine în chip nevăzut, prin zarea liminală a sentimentelor şi a gândurilor proprii, amintindu-ţi că eşti totuşi om şi tu. „Închisoarea” o simţi atunci ca un bloc colţuros, cristalizat, ca un sistem rigid de norme, de canoane, ca ceva străin care te jenează asemenea unui guler tare. E reacţia ta, fireşte, faţă de „exterior”, căci „înăuntru” totul e şi el „liber” în felul lui; şi numai vederea plopilor, a zidului, a gardului de sârmă, care străjuiesc petecul de cer albastru ziua, iar seara strigătul intermitent al sentinelei care spune „Stai!”, „Stai!”… te fac să simţi că există opreliştea. Privind la aceste case, îmi vin în minte versurile lui Cocteau: „E toi si loin, si près de moi!” (fr. Eşti atât de departe, atât de aproape de mine.) (…)

 

23 mai 1946

Eu am devenit aici, un fel de „secretar al apărării”. Iau pe rând pe fiecare şi-l dăscălesc, arătându-i situaţia. Foarte puţini cunosc adevărul. Şi rămân miraţi când li-l spun. Am la mine datele statistice şi le arăt. Foarte puţini au făcut comparaţii cu situaţia dinainte. Examinez cu ei exporturile româneşti: petrolul, cerealele, lemnul, animalele şi produsele animale. Tot exportul din cei trei ani (1941, 1942, 1943) nu atinge nici ½ din exportul unui an normal. Finţescu ascultă şi se miră. El, care dăduse alarma într-un raport vestit, rămâne uimit să afle realitatea”. (…)

 

24 mai 1946

Primesc în fiecare zi aici, trei rânduri de pachete, uneori chiar patru. Al treilea pachet îmi vine pe la trei de acasă. De două ori soru-mea mi-a trimis câte un cozonac, de două sau trei ori cacao cald în termos, o dată friptură de purcel… Mi-au adus şi Candide-ul lui Voltaire, pe care-l cerusem. O dată mi-a trimis şi Iulian un pachet cu pâine de casă, oltenească, brânză albă şi 10.000 lei. Gestul lui m-a mişcat mult. Se-nţelege că n-aş fi putut mânca singur toate aceste bunătăţi. Mai ales că şi ceilalţi primesc multe bunătăţi şi le împart cu mine şi cu alţii. Am împărţit şi deţinuţilor ceilalţi, mai puţin favorizaţi, pâinea albă, friptura, untul şi o parte din miere, brânza, costiţa afumată şi câte o căpşună de poftă. Le-a făcut acestora care mănâncă mai ales mâncarea de la cazan, o plăcere nebună. Aveam impresia că dau de pomană de sufletul mamei”. (…)

 

25 mai 1946

E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară. În altarul improvizat în capătul coridorului din faţa uşii de intrare spre „vorbitor” se adună tăcuţi, unul câte unul, locuitorii închisorii. De-a valma. E singurul moment în care – la fel cum se întâmplă lucrurile în Biserica noastră Ortodoxă – oamenii de tot natul, de toată starea şi de toate grijile, atât de deosebiţi peste zi şi ca sentiment şi ca preocupări, se adună fără deosebire şi constituie o comunitate. Simţi printre ei pe unii mai senini; pe alţii îi simţi mai grei de păcate. Unii care au avut nenorocul să aibă ceva pe cuget, vin şi se închină aici şi peste zi, singuratici, închişi în mutismul închinării lor. Dar seara, ei nu sunt singuri. Sufletul lor îl simţi deschis ca o floare către ceilalţi. Rugăciunea de seară e simplă. Începe cu Învierea lui Hristos… (suntem doar între Paşte şi Înălţare) şi sfârşeşte cu întreitul Hristos a înviatE vorba de viforul patimilor în care am căzut, de mâlul adânc în care se zbate sufletul în deznădejde, de alinarea pe care o aşteaptă păcătosul de la Dumnezeu şi de liberarea şi iertarea pe care o cere cu toate că nu o merită”. (…)

Sursa: Revista Atitudini, Nr. 35

 

Scrisoarea lui Mircea Vulcănescu din Paris către studenţii din A.S.C.R, 22 februarie 1926

„Nu uitaţi însă că de dorit ar fi ca fiecare din voi să fie un stâlp. Şi că dacă un stâlp ajută să nu cazi, nu poate înlocui pe cel ce nu stă singur pe picioare”

Iubiţi asecerişti ,
Am primit scrisoarea Jenicăi Axente şi de acum o lună mă gândesc să vă scriu. Necontenitele îndeletniciri profesionale fac cerc în jurul existenţei şi-mi risipesc toate încercările de a mă sustrage apăsării lor şi-mi fură timpul. Sunt „asediat” în cetatea cărţilor şi încercările de a rupe bariera – câtă vreme stau încă pe masă volumele necetite şi paginile caietelor albe, rămâne fără izbândă. Şi totuşi, iubiţi asecerişti, închipuiţi-vă că şi aici vine primăvara şi după ce a stat ascuns în nori tot timpul iernii, soarele a început să vindece „igrasia” iernii din fundul sufletului!
Mă gândesc atunci la anii mei de studii şi la vremea în care dam cu praştia pe la răspântiile Bucureştilor. Nu am fost niciodată prea străin de carte, dar câţi din voi nu-şi aduc aminte de ceasurile de zi şi de noapte în care, uitând de toate, rătăceam în lungul şi în latul Bucureştilor, de la antrepozite la Bariera Vergului şi de la Şosea la Cimitir… discutând, scormonind, ascuţind privirile asupra „problemelor vieţii dinăuntru”, asupra încercărilor de a trăi o viaţă mai adânc spirituală, asupra neputinţelor noastre şi a atotputinţei lui Dumnezeu, sau asupra vecinicei nelinişti din fundul sufletelor noastre.
Mă gândesc cu drag la gândurile astea, dar mă simt acum străin de ele. Da, ştiu că merit mai mult decât ocara unora din voi, dar aşa e!… Trăiesc aici în prada unor responsabilităţi concrete şi am pierdut din vedere – măcar pentru moment, orizontul metafizic al vieţii. Unii ar zice că am încetat să mă mai joc! Dar eu n-am vrut să cred niciodată că A.S.C.R.-ul e un joc – când angajează atâtea lucruri adânc sufleteşti – aşa că prefer să cred că eu m-am desasecereizat. Poate că atunci când m-oi întoarce, să mă găsesc iar printre voi. Aici sunt însă, aproape exclusiv un rob al cărţii!…
Scrisoarea mea – înţeleg – devine ca atare, mai puţin interesantă pentru voi, pentru care nici „sistemul de impozite directe şi indirecte”, nici „problema securităţii”, nici „neputinţa parlamentarismului”, nici „erorile politice de la 11 mai (în Franţa)”, nici „evaziunea valorilor mobiliare” nu pot fi – cum nu sunt nici pentru mine, prilejuri de a practica virtuţi creştine.
Poate, deasupra lor, neliniştea generală a veacului, „criza” de care se preocupau câţiva altădată, să vă intereseze. Eu însă mă ocup de tehnica amănunţită a problemelor citate şi criza lor – pentru moment – am pus-o în cui.
Să limitez deci scrisoarea asta în a vorbi de voi şi mai ales în a răspunde scrisorii primită acum o lună cu bogata dare de seamă despre cercuri şi discuţii generale de la Sergiu. Îmi pare rău că n-am fost la Azuga. Plănuiam un „camerament” aici la Paris, al câtorva asecerişti rătăciţi, dar nu l-am putut ţine. Lipseau „paele” de la Cumpăna!
Dintre problemele discutate acolo, m-a interesat aceea 1). a răspunderii personale şi a mântuirii, implicit problema Dumnezeirii şi acele dacă 2). „E creştinismul religiune subiectivă pe Dumnezeu îl găsim în noi ca rezultat al părerii şi îndoielilor noastre, – şi atunci fiecare are un Dumnezeu sui-generis şi ceea ce în sufletul său n-are,… nu poate atribui nici lui Dumnezeu, sau e creştinismul religie obiectivă: cunoaştem pe Dumnezeu prin revelaţie din afară înlăuntru; 3). De asemenea problema heredităţii şi mai ales aceea a predestinaţiei şi harului dumnezeiesc (aşa se zice „graţia” pe româneşte), care rezultă din cunoscutele cuvinte: „Mulţi sunt chemaţi” etc. 4). În sfârşit trecând peste pitoreasca descriere a „bătăii cu zăpadă” şi a „plimbării la Predeal”, mă opresc la „clasificarea aseceriştilor, în care D-na Axente era trecută în dreptul celor ce dau soluţii înainte de a-şi fi lămurit bine cum trebuie pusă problema” şi a justificărilor care urmează.
Mă opresc, pentru că rezultă din scrisoarea aseceriştilor, sau măcar aseceristei care le-a scris, că îi pasă oarecum de ele.
La întrebarea dacă e Creştinismul o religie subiectivă sau una obiectivă, aţi putea afla răspuns cercetând poate cartea lui Girodon Exposé de la foi catholique, pe care am dat-o de la A.S.C.R. pentru teza acestora şi cartea mare a lui Durkheim: Les formes élémentaires de la vie réligieuse: (finalul) – Pentru teza opusă: Tenenbach şi David Strauss şi pentru o încercare de sinteză: Otto: Das Heilige şi Sheller: Vom Enrigem im Menschen. Din păcate toate pe nemţeşte… rămâne în româneşte Cursul pe care N. Ionescu îl face statornic „pentru voi” (poate).
Mă gândesc însă că problema interesează altfel decât teoretic şi ca atare nu poate fi rezolvată cu citate. Şi atunci întreb de ce nu propuneţi Comitetului Federaţiei să se discute la o Discuţie generală: Problema actului religios creştinesc, – pe temeiul a 2 sau 3 rapoarte – cum s-a făcut cu familia sau cu patria sau cu profesiunea la Năsăud?
Pentru problemele I-a, a răspunderii personale, de ce nu cercetează un cerc sau măcar o conferinţă urmată de Discuţie, Trilogia lui Charles Peguis: Le mystère de la charité de Jeanne D’Arc sau Le porche du mystère de la deuxième vertu, toate aflate la Fundaţie?
Problema eredităţii fizice şi a celei spirituale, ar putea fi lămurită de aceea a predestinaţiei, în lumina „sugestiilor” ştiinţelor naturale, deşi totul este încă în discuţie.
Cât priveşte „sensul” ei, nu cred că e aşa de străin de „sensul general al vieţii„ (vezi Eclesiastul din Biblie).
Iar problema „celor chemaţi şi celor aleşi” – o puteţi lăsa Domnului s-o hotărască! Cu toate că-mi dau seama de îngrijorarea ce poate naşte în suflet. Dar nu este „chemarea” suficientă pentru ca un om să ştie ce să facă. Atunci de ce dorinţa de a dezvălui taina „alegerii”? – sau poate că e un moment de scepticism în forţele proprii spre a răspunde la „chemare” aşa încât să poţi fi ales! Şi atunci întreb dacă nu a simţit oare nimeni Harul lui Dumnezeu? Nu dintre voi, dar dintre oameni? Şi de aceea vă îndemn să cugetaţi puţin la sfinţi!”. Poate că vă va fi o uşurare.
Mă iertaţi că răspunsurile mele sunt aşa de goale!
În sfârşit ultima problemă.

Dragii mei,
Am avut ieri o lungă convorbire cu Kullmann, mi-a povestit fel şi fel de lucruri despre voi şi nu toate m-au mulţumit la fel.
Despre Asecere a început prin a-mi spune că în nicio Asociaţie nu şi-a dat atâta osteneală şi niciodată nu a simţit mai bine că orice efort ar face e zadarnic.
Atribuia cazul faptului că Aseceriştii sunt oameni foarte „drăguţi”, dar ceea ce-i leagă este o bună prietenie, dar nu un elan religios. Kulmann nu e ca mine un „suspectant” al acestui „eros natural” al amiciţiei care are bunurile lui. Remarcă numai completa refractaritate a acestui „eros” faţă de cei noi, străini de „clan”. Eu v-o scriu pentru a vă denunţa o primejdie gravă pe care am dezvoltat-o mai pe lung citind buletinul.
Kullmann mi-a mai vorbit de o impresie de „snobism religios” la unii ortodocşi nu dintr-o nevoie sufletească proprie, ci pentru a se pune-n pas cu o anumită sugestie exterioară, care cere ca orice student creştin român să fie ortodox. Spunea chiar că l-a uimit ardoarea ortodoxă a unora care ignorau suficient orice date reale despre ortodoxie, nici tu ducere regulată la slujbă, nici tu împărtăşanie, nici cea mai mică preocupare de învăţătura ortodoxă, nici tu viaţă creştinească… Şi aici, el e mai indulgent ca mine, căci socoteşte că un astfel de teren este prielnic pentru lucru creştinesc, numai să fie! – în vreme ce eu consider lucrul mult mai grav. Apoi cum stau lucrurile cu recrutarea celor noi? M-a mirat că cercetători ai ortodoxiei ca Mircea Eliade nu a durat în Asecere. De ce?
Impresia lui era că dacă grupul nu face un efort serios să se reînnoiască şi să iasă din sine, este pe ducă! Şi aceeaşi impresie că „merge prost” se vede şi din buletin şi de la unii Asecereşti veniţi de curând la Paris.
„Se poate, măi băieţi, una ca asta? Lăsaţi veselia tinerească şi puneţi-vă pe lucru serios, iar cei pe care seriozitatea lucrului nu-i interesează, n-ar fi mai bine să se lase de el?
Cu totul altele sunt impresiile lui de la Iaşi unde domneşte mult mai multă seriozitate, deşi grupul părea cam adormit la început. K. găseşte mult mai adâncă viaţa religioasă aici decât în Bucureşti.
În privinţa relaţiilor dintre Asecere şi YMCA, K. crede că singura posibilitate ar veni din faptul ca aceasta să-şi definească limpede o „politică religioasă ortodoxă”, de „renaştere religioasă laică în Biserică” în care sens ar putea fi de mult folos acesteia.
Mai găseşte – lucru supărător pentru mine – multe copilării şi gâlceviri personale între cele două Asociaţii, care au dus la ruptură pe lângă chestia de principii.
Pentru a mă linişti asupra acestor nelinişti, vă rog foarte mult să-mi scrieţi peste o lună, ceea ce a făcut Asecereul ca activitate pozitivă până acum.
În schimb vă voi scrie şi eu de aici, ce fac asecereştii. Dacă vreţi să aflaţi, scrieţi-mi ce lucraţi.
Cu mult dor şi drag,
Mircea Vulcănescu

P.S. E vorba ca Paul să vie prin martie în ţară. Cred că are să vă fie de mult folos, căci Paul într-ale lui este un adevărat stâlp. Nu uitaţi însă că de dorit ar fi ca fiecare din voi să fie un stâlp. Şi că dacă un stâlp ajută să nu cazi, nu poate înlocui pe cel ce nu stă singur pe picioare.

M.V., Paris, 22.02.1926

Sursa:  Revista Atitudini, Nr. 35

 

Citiți și :

28 octombrie: Pomenirea mucenicului Mircea Vulcănescu (1904-1952)

Mircea Vulcănescu, martirul și filosoful. Despre Neam. Dimensiunea românească a existenței. Mircea Vulcănescu – Autoportret

 

 

Un comentariu »

  1. Din rugaciunea de dinaintea Sfintei Impartăşanii:
    ” Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, care ai venit să îi mantuieşti pe cei pacatoşi dintre care cel dintâi sun eu. ……” În sens analitic,
    asta ar fi un fel de autobiografie general valabilă, creştin ortodoxă, zic!
    în rest, ferice de el.

    Apreciază

    Comentariu de Cristi — 1 noiembrie 2021 @ 23:15 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: