Bucovina Profundă

8 septembrie 2021

Un model de luptă spirituală: Părintele Liviu Brânzaș

Filed under: Miscarea Legionara,pr Liviu Branzas,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 00:32

Un model de luptă spirituală: Părintele Liviu Brânzaș

Liviu Brânzaș s-a născut în comuna Sâniob, județul Bihor, la 16 decembrie 1930. La vârsta de 10 ani, după Dictatul de la Viena, familia sa s-a refugiat în localitatea Finiș. Părintele s-a mutat la Domnul în 3 septembrie 1998, în urma unui cancer apărut subit. Apropiați ai Părintelui sunt de părere că moartea sa a fost provocată de cei deranjați de atitudinile sale anticomuniste, așa cum s-a întâmplat și în cazul multor incomozi, precum părintele Ioan Negruțiu sau părintele Constantin Voicescu.

liviu branzas - 1630757419_169050

 Despre resorturile spirituale ale luptei sale anticomuniste, Părintele Brânzaș spunea: „Am fost condamnat de către regimul comunist, pentru împotrivire la instaurarea lui în România. Motivele care m-au determinat la această atitudine nu au fost de ordin social (la ora aceea eram o familie de oameni modești, săraci chiar, după patru ani de refugiu), ci erau integral de natură spirituală. În familia noastră s-a cultivat un spirit antibolșevic încă din copilăria mea. Bunicul meu, Moise Brânzaș, cunoscuse ororile bandelor bolșevice ale lui Bela Kuhn, din 1918 și vorbea de bolșevici așa cum ar vorbi un pustnic despre diavoli: întruchiparea maximă a răului. Pentru familia noastră, aderarea la comunism și înscrierea în P.C.R. echivala cu o lepădare de Hristos și o unire cu satana! După familie, a urmat școala. Învățătorul meu, preotul Vasile Bucur, naționalist și creștin, m-a învățat de asemenea, să urăsc bolșevismul. În timpul războiului antisovietic a scris un „poem dramatic” intitulat „Jertfa Basarabiei”, în care îi prezenta pe bolșevici drept dușmanii lui Dumnezeu și ai Neamului. Apoi a urmat educația de la liceul „Samuil Vulcan”, educație preponderent creștină și românească, deci anticomunistă”.

  A fost arestat la 15 noiembrie 1951, în comuna Sudrigiu, județul Bihor, împreună cu alte 28 de persoane, fiind judecat de Tribunalul Militar Timișoara, deplasat la Oradea. A primit o condamnare de 25 ani muncă silnică (sentința nr. 1/3 ianuarie 1953), din care a ispășit 13 ani. Era acuzat de activitate legionară și implicare în rezistența anticomunistă, fiind condamnat pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Alături de tânărul Liviu Brânzaș au mai fost condamnați la 25 de ani de muncă silnică fratele său, Virgil Brânzaș, Petre Stanciu și Adrian Mărăscu. Au primit sentința ca pe o decorație, așa cum avea să scrie Părintele Brânzaș: „La sfârșit zâmbim. Parcă am fi fost decorați. Într-un sens, această condamnare poate fi considerată un fel de decorație. Mai exact, un titlu de onoare”.

  Părintele Liviu Brânzaș a trecut prin închisorile Oradea, Jilava, Minele Baia Sprie și Cavnic, Gherla și Aiud. A participat la greva foamei de la Aiud, din care cauză a fost transferat la închisoarea Gherla, unde a fost hrănit forțat și izolat în Zarcă timp de 30 de zile (între 19 ianuarie și 19 februarie 1955). Reîntors la penitenciarul Aiud, a refuzat reeducarea. A fost izolat timp îndelungat, peste trei luni de zile, în înfricoșătoarea Zarcă a închisori. 

  În închisoarea Aiud s-a rugat Domnului să ajungă în aceeași celulă cu Părintele Dumitru Stăniloae. Dumnezeu i-a împlinit ruga. La prima întâlnire, Părintele Stăniloae i-a spus: „Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit și a biruit întotdeauna prin credința în Dumnezeu și prin speranța în triumful final al binelui. Așa se va întâmpla acum. Să răbdăm cu tărie și smerenie suferința ce ni s-a dat”. Liviu Brânzaș a audiat zilnic cursurile marelui teolog timp de câteva luni, în celula

322 a Aiudului. Concluzia trasă în urma învățăturilor primite de la Părintele Stăniloae a fost următoarea: „Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinților Părinți. Ei te învață din propria experiență cum se obține mântuirea”. Mai mult, în timpul reeducării de la Aiud, Părintele Stăniloae a intervenit salvator în apărarea lui Liviu Brânzaș, care în declarația sa vorbise despre cele trei principii care i-au călăuzit viața: credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor. Relatarea Părintelui  Brânzaș despre acest moment o vom reda integral la finalul acestei scurte biografii.

  După eliberarea din închisoare, din 31 iulie 1964, Liviu Brânzaș a luptat să devină slujitor al Domnului, așa cum Îi făgăduise lui Hristos în temnița Aiudului În anul 1968 a fost admis la Facultatea de Teologie de la Sibiu. După numai un an de la începerea cursurilor, ucenicul Părintelui Profesor Stăniloae de la „Universitatea Aiud” devine preot, fiind deja căsătorit și având o fiică. Așa cum i-a mărturisit fostei deținute politic Aspazia Oțel Petrescu, Părintele Liviu Brânzaș s-a dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrace haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în secolul XX, un veac ateu și totalitar. Fostul deținut politic Virgil Maxim a aflat cu bucurie de hirotonirea Părintelui Liviu, considerând că mirul preoției se pogorâse pe capul lui „ca roua Hermonului pe Munții Sionului”. 

  A slujit cu vrednicie în parohiile Iacobeni, Tureni și Suceagu din județul Cluj. Acorda o atenție deosebită catehizării tinerilor din parohiile respective, pe care o considera o datorie primordială a preotului, cu toate riscurile pe care le presupunea aceasta în timpul regimului comunist.

  În anul 2001, la editura Scara, a apărut lucrarea de memorialistică a detenției Părintelui Liviu Brânzaș, „Raza din catacombă”, cu o prefață a Cuviosului Părinte Justin Pârvu (pe care l-a cunoscut tot în temnița Aiudului). „Martor într-un proces moral” (Ed. „Brad ‘94”, 2000) este o altă carte a mult pătimitorului preot, ce reunește cuvântările sale cu ocazia comemorărilor de la Aiud, Gherla sau Canal, predici, majoritatea articolelor publicate în diferite ziare și reviste, o parte din excepționalele discursuri rostite la Congresele foștilor deținuți politici (din care redăm mai jos Apelul din 1991 către preoți și laici, dar mai ales către tineri).

  Părintele Liviu Brânzaș s-a mutat la Domnul în 3 septembrie 1998, în urma unui cancer apărut subit. Apropiați ai Părintelui sunt de părere că moartea sa a fost provocată de cei deranjați de atitudinile sale anticomuniste, așa cum s-a întâmplat și în cazul Părintelui Ioan Negruțiu și al Părintelui Constantin Voicescu.

  Timpul avea să-i dea dreptate Părintelui Brânzaș în previziunile sale despre viitorul tinerilor. Cu înțelepciune și discernământ, fostul deținut politic scria, la câteva zile după revoluția din decembrie 1989: „Dacă nu am cucerit sufletul tineretului atunci când era frustrat de valori reale, acum, când va fi liber și va fi asaltat din toate direcțiile de sirenele diverselor miraje, nu prea sunt speranțe în acest prim moment… Avem o importantă și grea datorie de a reîncreștina spiritual acest tineret român, care, deși botezat, nu folosea în discursurile lui numele lui Hristos” (Jurnal, 26 decembrie 1989).

Pentru o actualizare a atitudinii generației sale față de comunism (căruia îi spunem, mai nou, neomarxism), Părintele Brânzaș ne indica reperul după care identificăm bolșevicii: ateismul. Iar remediul este să rămânem nedezlipiți de Hristos și de biserica Lui, așa cum ne îndemna Părintele: „Opoziția față de comunism era în primul rând, o chestiune fundamentală de credință. S-ar fi putut întâmpla ca prin vreun miracol economic, comunismul să realizeze un nivel de trai acceptabil sau cel puțin, suportabil. În acest caz, anticomunismul nostru înceta? Noi ne împotriveam în primul rând ateismului, care stă la baza ideilor marxiste. Bolșevicii rămân dușmanii noștri, chiar dacă ar realiza paradisul material pe pământ, căci ei sunt dușmanii lui Hristos! Încă de la școala primară, am învățat de la dascălul meu, poetul Vasile Bucur, că lupta împotriva comunismului este o cruciadă.

  Comunismul este ca acea fiară roșie din Apocalipsă, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. Să nu lăsăm pe urmașii noștri să piardă binefacerile sufletești ale Nașterii Mântuitorului! Să nu le lăsăm o țară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Să nu lăsăm copiilor noștri o viață în care vor fi pierdut pe Hristos! Iar pentru aceasta, să nu fugim din fața jertfei pentru apărarea Crucii!”


Părintele Iustin Pârvu  despre pr. Liviu Brânzaş:

Părintele Liviu şi-a înţeles menirea în deplinătatea ei şi a putut ca prin această înaltă preoţie să-i facă pe toţi una, să-i aducă la picioarele lui Hristos prin Duhul Sfânt. Am înţeles evoluţia puternică de care se învrednicise, atât duhovnicească, cât şi intelectuală, având aşa de frumoase planuri pentru educaţia poporului nostru creştin ortodox; în parte şi începuse această lucrare, şi nu numai prin articolele publicate prin gazetele vremii. Articolele sale, de multe ori de fond, nu aveau alt mesaj decât acela de a îndruma, de a ne apropia şi a ne angaja în lupta alături de Biserică.

E acuzat, ca preot, că a avut şi o motivaţie politică… A fi legionar înseamnă, pentru ei (atei, comunişti, slujitorii iudaismului, n.n.), a fi “cel mai mare rău al naţiunii”, în vreme ce tocmai oamenii aceştia au fost modele de urmat, îndrumători ai spiritualităţii noastre. Ei au fost farul care a luminat calea poporului către Hristos… Părintele Liviu, asumându-şi toate acestea, atât în închisorile prin care a trecut, cât şi în marea temniţă a Ortodoxiei şi a neamului românesc din al XX-lea veac de la Naşterea Mântuitorului, a agonisit lui Hristos şi lui însuşi “un popor ales, o preoţie împărătească şi un neam sfânt”. (Permanenţe,  2001, sept. şi nov.)

Pr. Liviu Brânzaş – Despre martiriul lui Moța și Marin:

„13 ianuarie 1952. Ziua când au căzut în luptă Moţa şi Marin, pentru Hristos şi Biserica Sa. Cuvintele lui Moţa din Testamentul său sunt copleşitoare: “Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El”. Iată un ideal mai presus decât toate: a lupta şi a muri pentru Hristos. Jertfirea vieţii în plină tinereţe. În această epocă de prigoană împotriva lui Hristos, a trăi până la adânci bătrâneţe înseamnă o dezertare de la datoria creştină. Moţa a considerat actul său nu o simplă datorie, ci “datoria vieţii”. Până acum n-am pătruns sensul deplin al acestor cuvinte. Când slujirea lui Hristos este doar o “datorie” oarecare, nu poţi atinge hotarele eroismului. De-abia când ea devine “datoria vieţii”, numai atunci poţi fi capabil de fapte mari şi mai ales de jertfa supremă.

În lumea aceasta zbuciumată, plină de mistere şi contradicţii, sufletul omenesc caută un adevăr.

Da! Adevărul există! El este Hristos!…

Creştinul luptător trebuie să-şi formeze atitudinea şi aspiraţia sufletească astfel încât sfârşitul vieţii lui să fie martiriul, mucenicia pentru Hristos, încadrat astfel în rândul zecilor de mii de martiri ai primelor prigoane!” („Raza din catacombă”, cap. 1).

Mărturii despre pr. Liviu Brânzaş:

„Liviu Brânzaş fugea de relaţii exterioare, căutându-şi un alt eu în fiinţa sa nevăzută. Am reuşit să ne apropiem şi să realizăm o corespondenţă sufletească… Aveam să aflu cu mare bucurie că mirul preoţiei se pogorâse pe capul lui „ca roua Hermonului pe Munţii Sionului”. (Virgil Maxim, „Imn pentru Crucea purtată”, vol. 2, pg.146)

„Liviu Brânzaş, fire domoală, manifesta atitudine de îngăduinţă faţă de greşelile altora.       Nu ne-am mirat nici unul din cei care l-am cunoscut atunci şi acolo pe Liviu, când după ’89, la reîntâlnirea noastră, un bărbat cu părul alb s-a prezentat în sutană. Era Liviu Brânzaş, apreciatul şi fratele nostru de suferinţă, care şi acum, după atâţia ani grei de durere fizică şi morală, era iertător şi se ruga cerând iertare divinităţii”. (Cornel Onaca, „Martori şi martiri”, pg.84)

„În ciuda tuturor piedicilor şi riscurilor, noi, copiii din Suceagu, am învăţat ce este religia de la Părintele nostru Liviu Brânzaş, care dorea atât de mult ca fiecare copil să cunoască adevărurile de credinţă şi să trăiască după poruncile lui Dumnezeu.

Astfel, în zilele de vacanţă, la chemarea Părintelui, ne adunam la biserică şi petreceam acolo câte 4-5 ore. Când timpul era frumos, stăteam afară pe morminte şi sub lumina soarelui învăţam marile adevăruri ale religiei creştine. Când vremea era nefavorabilă, ne regăseam la biserică, unde stăteam pe bănci, cu Părintele în mijlocul nostru…

Când eram sus în turn şi sosea ora Paraclisului, Părintele trăgea clopotele. El ne-a spus că bunicul său a fost clopotar şi că de la el a moştenit dragostea pentru biserică şi clopote. Părintele ne spunea de multe ori: „Cea mai frumoasă muzică din lume este dangătul clopotelor”. După ce ne-a spus aceasta, şi nouă ni se părea că este aşa. Tot el ne spunea că cel mai frumos tablou este imaginea unui copil îngenunchiat, cu mâinile împreunate pentru rugăciune…

Dintr-o cutie mică, a scos un obiect foarte mic şi ni l-a arătat. Noi ne-am apropiat toţi să vedem ce este, dar la început nu am înţeles despre ce este vorba. Atunci Părintele ne-a explicat. Era un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care era sculptat chipul Mântuitorului cu coroana de spini pe frunte. Pe spatele medalionului se vedea un munte pe care se înălţa o cruce. Parcă era crucea de pe Golgota. Sub muntele cu crucea era scris: Aiud. Ne-am dat seama că medalionul era o amintire din închisoare.… Medalionul ne-a descoperit taina vieţii lui. Privind medalionul, am înţeles de ce Părintelui Liviu Brânzaş nu îi era frică să facă religie cu noi. Când te uitai la chipul lui senin, nici nu-ţi venea să crezi că acest om şi-a petrecut toată tinereţea în închisoare. Eu cred că suferinţa din închisoare l-a făcut pe Părintele atât de bun.

Aşa a fost acest om şi preot pentru noi: un părinte adevărat. Iar noi la rândul nostru ne-am străduit ca să fim pentru el adevăraţi fii sufleteşti. Acum când mă gândesc la timpul acela fericit al copilăriei mele, mă cuprinde o tainică bucurie. Ce fericire pentru noi că am avut parte de un asemenea educator în primăvara vieţii noastre! El ne-a învăţat, prin exemplul său, că trebuie să înfruntăm orice primejdii, numai să ne împlinim datoria. Nu voi uita niciodată bunătatea şi abnegaţia lui şi tot ceea ce a făcut el pentru sufletele nevinovate de copii.

Şi veşnic îmi voi aminti – ne-a luminat copilăria cu lumina lui Hristos”. (Corina-Octavia Ciotlăuş, în Gazeta de Vest, sept.-oct. 1995)

 

Pr. Liviu Brânzaş – Despre părintele Ion Berghianu

„Cu părintele Berghianu am trăit o experienţă demnă de timpurile catacombelor. Înainte de greva generală a foamei de la Aiud, părintele Berghianu a transmis zecilor de celule din latura unde se afla, prin mijloacele specifice din închisoare, Sfânta Împărtăşanie şi, în ziua hotărâtă, noi toţi ne-am mărturisit de la distanţă părintelui, care ne-a dat dezlegarea şi ne-a împărtăşit. Părintele a făcut şi el o impresionantă mărturisire în auzul tuturor. A fost un moment extraordinar” (Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, p. 13).

Pr. Liviu Brânzaş – Despre Gheorghe Brahonschi

„În celulă găsesc un singur deţinut. Se prezintă: – Gheorghe Brahonschi.

Iată un om despre care am auzit demult. Îi merge vestea că este foarte dârz şi că a stat mult timp în lanţuri. Tocmai acum venea dintr-un asemenea stagiu de izolare. Un om ca el trebuie privit mai îndeaproape. Nu te întâlneşti cu o asemenea personalitate la toate răscrucile. Sau, mai exact pentru locul unde ne aflăm, în toate celulele.

Ghiţă Brahonschi este de statură mijlocie, slab, cu ochi albaştri-verzui şi cu un accent propriu în vorbire. Când îi vezi debilitatea trupului şi te gândeşti la numărul nesfârşit de pedepse pe care le-a suportat, trebuie să accepţi că fibrele constituţiei sale fizice sunt din oţel. Cum ar fi putut rezista altfel?! Este de profesie inginer şi este pasionat de cunoaştere. Este preocupat de armonizarea teoriilor ştiinţifice cu dogmele credinţei. Pentru el, toate descoperirile ştiinţifice confirmă existenţa şi lucrarea Creatorului.

Gheorghe Brahonschi pretinde de la gardieni şi ofiţeri, inclusiv de la comandantul închisorii, să fie tratat cu respectul cuvenit unui deţinut cu convingeri politice… La întâlnirea dintre arogantul şi durul colonel de Securitate (Crăciun) cu deţinutul Brahonschi care era format la şcoala onoarei, au ieşit scântei. Este unul din meritele incontestabile ale lui Ghiţă Brahonschi de a fi dovedit monstrului că se află în faţa unui om şi nu a unui vierme pe care să-l strivească cu diabolică satisfacţie. În acel moment, Brahonschi reprezenta onoarea tuturor luptătorilor anticomunişti din România. Pentru această tenacitate, el a plătit un preţ imens: o suferinţă îndelungată, care greu se poate imagina că o poate suporta omul. Dar el a biruit-o, iar acum, iată-ne împreună.

Ştiu că o parte dintre deţinuţi nu au fost de acord cu o asemenea atitudine extremă. Extremă? Depinde din ce unghi priveşti problema. Pentru un curajos nu este nimic extrem în această atitudine, ci este pur şi simplu atitudinea firească. Şi s-ar putea spune, obligatorie. Nu ştiu cum justificau aceştia părerea lor, dar eu l-am aprobat şi admirat fără nici o rezervă pe acest om. Din punct de vedere creştin, calvarul de pe Golgota a fost o jertfă voluntară şi un act necesar pentru mântuirea lumii…

De altfel, pentru Ghiţă Brahonschi, Zarca era domiciliul său firesc” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, Buc., 2001, cap. 8).

Surse:

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: