DESPRE IUBIREA VRĂJMAȘILOR

Nu trebuie să iubim doar pe cei care ne fac bine, ci pe toți, îndeosebi pe toată lumea și pe vrăjmașii noștri care ne fac rău în diferite feluri. Este greu să iubești pe vrăjmași. Omenește vorbind, este greu să-i ierți, dar ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu. Și Dumnezeu dă har celor smeriți și dacă ne smerim, Dumnezeu ne dă harul, puterea Sa dumnezeiască ca să putem iubi pe vrăjmașii noștri. Sf. Ap. Pavel spune că iubirea vrăjmașului este asemenea focului pus pe capul cuiva. Care foc? Dragostea, pentru că văzând că tu îl iubești pe el, care te urăște, atunci se aprinde în el flacăra dragostei creștine. Am întrebat pe cineva: „Ce mai face familia respectivă?”, știind că sunt în vrăjmășie cu rudele. „Tot în vrăjmășie sunt, în ură mare”. Mi-a spus: „Am încercat să-l îndemn să ierte și nu vrea”. Și după un an, doi, trei, întreb din nou: „Cum este?”. „S-au împăcat”. „Cum?”. „Ca la Pateric”. De ziua de pomenire a moșilor, a strămoșilor este obiceiul ca să se ducă câte un blid de mâncare. Și a dus și la acel vrăjmaș, rudă fiind. Și atunci s-au împăcat. Și amintesc lucrul acesta pentru că în familia pe care am întrebat-o, sigur soțul a zis: „Ce fel de pomană este aceasta când duci la rude și rudele îți dau înapoi?”. Și soția a spus: „Taci! Așa e rânduiala”. Iată rostul acestei frumoase rânduieli de pomenire a morților și mai ales de dăruire a unui blid de mâncare. Deci, în felul acesta se restabilește comuniunea sufletească, dragostea între oameni și iertarea. Și așa se spune și în Pateric. Toate sunt cu putință celui care crede, nădăjduiește în Dumnezeu și iubește.

Despre iubirea vrăjmașilor sunt pagini frumoase în literatura Sfinților Părinți: Scrisoarea către Diognet, în scrierile lui Tertulian în care se vorbește despre dragostea între creștini și mai ales despre dragostea creștinilor față de cei care îi persecutau. Și păgânii spuneau cu admirație: iată cât de mult se iubesc creștinii între ei și iubesc și pe vrăjmașii lor. Această dragoste între creștini, această dragoste a creștinilor față de păgâni a făcut ca foarte mulți păgâni să îmbrățișeze credința creștină. Creștinii au trecut prin multe încercări de-a lungul veacurilor. Așa s-a răspândit credința creștină în duhul vrăjmășiei, al urii celor care erau străini de învățătura creștină. Însă ea s-a răspândit cu puterea lui Dumnezeu și prin dragostea creștinilor față de vrăjmași. De aceea, Sf. Ap. Pavel spune să ne rugăm pentru conducători. Conducătorii de atunci erau păgâni. Și totuși face acest îndemn. Dumnezeu își are tainele Sale și cel rău este întors de Dumnezeu la bine când știe El sau îl lasă să facă rău pentru a ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre sau îl lasă să facă rău pentru încercarea credinței noastre.

Prin multe necazuri se cade nouă să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu și Mântuitorul spune: „În lume necazuri veți avea. Îndrăzniți! Eu am biruit lumea”. Așa s-a întâmplat de-a lungul veacurilor. Credința creștină a biruit pentru că Mântuitorul a spus: „Porțile iadului nu vor birui Biserica mea”. A fost perioada primelor veacuri creștine, și iată a venit pacea din timpul împăratului Constantin. După aceea nu au mai fost persecuții, însă vrăjmașul nu a dormit, ci a căutat să atragă pe oameni altfel: prin bunuri materiale folosite, nu creștinește și prin multe alte lucruri nepotrivite cu credința creștină. Și iarăși au venit momente de încercare, de ură asupra creștinilor.

PĂRINTELE JUSTIN – MĂRTURISITORUL LUI HRISTOS

Ultimul moment a fost cel din timpul regimului comunist care a făcut atâta rău. Dar cum spune marele teolog Paul Evdokimov, a umplut raiul de mucenici și mărturisitori.

Unul dintre mărturisitorii din perioada comunistă este și Părintele Justin, îngropat aici, pe care dumneavoastră îl cinstiți ca pe un adevărat mărturisitor al credinței creștine, așa cum a mărturisit-o el prin cuvânt și prin pilda vieții sale. După ce a ieșit din închisoare, l-am întâlnit la Secu. Niciun cuvânt de critică, de ură față de cei care l-au chinuit în închisoare. A mers la Bistrița și acolo am stat împreună câteva luni: niciun cuvânt împotriva vrăjmașilor credinței. Și desigur s-a retras aici și a făcut ceea ce vedem și a spus ceea ce ați auzit și v-a dat pilde de trăire creștină, de trăire călugărească. Faptele noastre vorbesc și noi simțim dincolo de vorbele sale – pentru că de multe ori omul vorbește, dar vorbește ca un chimval răsunător – că Părintele Justin a vorbit părintește și a îndemnat la lucruri frumoase pentru neam și credința neamului. De aceea dumneavoastră veniți în număr așa de mare la mormântul său. Pentru toți care l-am cunoscut, el este mort cu trupul, însă cu sufletul este viu și avem deplina încredințare că sufletul său se află în rândul mărturisitorilor lui Hristos. Biserica noastră, cum știm, pomenește pe toți cei care s-au jertfit pe câmpul de luptă, lagăre și închisori pentru apărarea credinței strămoșești, întregirea neamului și demnitatea noastră de român și de creștin.

MĂRTURISIREA POPORULUI ROMÂN ÎN REGIMUL COMUNIST

Și astăzi, desigur, trăim vremuri destul de grele cu multe încercări. În primul rând pentru școlari: sunt învățați de mici să practice păcatul desfrânării și de mici sunt îmbuibați, cei care au mai mult decât le trebuie și nu mai au dragoste de învățătură, de citirea cărții, pericol mare pentru viața de familie. În timpul războiului, multe familii au rămas în sărăcie sau unul dintre soți a căzut pe câmpul de luptă. Acum, iată că familiile sunt despărțite, fără războiul armelor, ci prin războiul felului de a cârmui treburile lumii. Mai marii țării au dat în mâinile străinilor principalele resurse naționale, economice, distrugând atâtea centre de muncă, industria. Și iată cum femeia sau bărbatul, lăsând copiii nimănui, muncesc ca niște slugi pe moșiile capitaliștilor din Occident. Pe ecranul televizorului apar fel de fel de păcate, fel de fel de lucruri nedemne de persoana umană: multă hoție, multă minciună. Ce trebuie să facem? Rugăciune și să fim conștienți că este o încercare a lui Dumnezeu pentru întărirea credinței noastre. Și să deosebim binele de rău, că sub forma aceasta de bine este ascuns și ceva rău. Cum au biruit cei din afara închisorilor? Cu credință și cu multă înțelepciune. Sigur, cei din afara închisorilor nu au îndurat atâtea dureri ca cei din închisori. Îmi amintesc de cel ce spune despre cei închiși: dormeau cu trupurile goale pe ciment și unii cu multă dăruire se așterneau pe ciment ca cel mai slab să stea peste el, ca să-l protejeze.

În timpul regimului comunist s-a introdus obligatoriu predarea unei lecții de ateism în școlile primare, la gimnaziu și liceu și profesorii erau obligați să țină o oră de ateism. Cine să o țină? Păcatul a căzut pe bietul director. Și vine la mine și mă întreabă: „Ce să fac?”. „Nu ai încotro. Vorbește ca cu gura mortului”. A vorbit el cât s-a priceput, dar o elevă de clasa a VI-a a stat cu degetele în urechi. Când a văzut-o directorul, să intre în pământ. I s-au părut acele 40 de minute, un an. A sunat clopoțelul și directorul o întreabă între patru ochi: „De ce ai stat cu degetele în urechi cât am vorbit eu?”. Și eleva de clasa a VI-a a răspuns: „Ce să aud? Prostii?”. Clasa a VI-a… Dar ce să zicem de o elevă de clasa I, în anul când s-a început școala primară la vârsta de 6 ani. Luna mai, spre sfârșitul anului școlar, grupuri de școlari de clasa I cu învățătoarea vin la Putna – eram ghid acolo – și le-am vorbit cât m-am priceput eu pentru copii de clasa I. Și iată în fața mormântului lui Ștefan zic: „Acesta este mormântul lui Ștefan cel Mare”, mai spun câteva cuvinte și adaug: „Și flori pe mormânt. De ce oare?”, am întrebat eu. „Eh, Ștefan cel Mare a biruit mai totdeauna. O dată a fost biruit. Se retrage atunci în munți, merge la mama sa, la Cetatea Neamțului, bate în poartă. Târziu îi răspunde mama, dar nu i-a dat drumul și îi spune: «Du-te la oștire, pentru țară mori, și-ți va fi mormântul împodobit cu flori!». Ștefan s-a dus înapoi la război, a adunat oastea, a început lupta și a biruit. Iată ce înseamnă ascultarea de mamă”, zic. „Și voi sunteți ascultători de părinți, la școală de tovarășa învățătoare”. Dar cei care se simțeau că nu sunt prea cuminți, se trăgeau în spatele celorlalți. Și un copil tot de clasa I a ridicat mâna și a spus: „Eu știu poezia lui Mama lui Ștefan cel Mare” și a zis-o, dar colega lui a zis: „Și eu o știam. Dar dați-mi voie să spun Tatăl nostru”. S-a dus în fața catapetesmei și când a început să spună Tatăl nostru, copiii au îngenuncheat toți. Și le-am spus: „Așa se ruga și Ștefan cel Mare”. Învățătoarea: „Nu se ruga Ștefan cel Mare”. „Lasă-i doamnă, că sunt copiii mei acum”. Se termină vizita și zic: „O colegă de-a voastră a spus Tatăl nostru. Dacă vă vor întreba cei de acasă: «Cum a fost la Putna?». Spuneți că ați rostit Tatăl nostru, dar în biserică, fiindcă la școală învățăm poezii, iar în biserică învățăm rugăciuni. Știți voi ce să spuneți”. Dar copiii în cor: „Părinte, nicio grijă. Noi știm să tăcem”. Copii la 6 ani au înțeles vremurile.

Sau când eram preot la Durău, în comuna Ceahlău. Acolo la Crăciun preotul umblă cu Ajunul sau la Bobotează și copiii strigă: „Chiraleisa”. Mergeau, dar nu chiar lângă mine, la două, trei case mai încolo și când m-am apropiat de casa directorului școlii au început să strige: „Chiraleisa” și au fugit. Ăștia sunt copiii noștri, acesta este poporul nostru, cu multă înțelepciune. Deci, când suntem în necaz să zicem ca cei din Pateric: „Dumnezeu m-a părăsit”. Necazurile fac parte din pedagogia lui Dumnezeu, din felul de îndrumare al lui Dumnezeu. Se zice că dacă n-ar bate vânt mai puternic, copacul nu și-ar înfige mai mult rădăcina. Deci, necazurile sunt pentru încercare, necazuri sunt și pentru păcatele noastre. Totdeauna să spunem: „pentru păcatele noastre” și să ne bucurăm, cum spune Însuși Mântuitorul și cum au spus și Sf. Apostoli care au fost închiși îndată după Înălțarea Domnului și au spus: „Ne-am bucurat că am adus mărturie pentru Mântuitorul Iisus Hristos”.

Și închei spunând că la Facultatea de Teologie ne-au învățat cele ale teologiei, dar și cele ale vieții de toate zilele. Și vine profesorul de Noul Testament, deschide și citește în Faptele Apostolilor cuvintele: „E mai bine întâi să ascultăm de Dumnezeu, decât de oameni”. „Cum interpretați?”, ne-a întrebat profesorul. Era pe vremea regimului comunist. „Ascultăm de politicienii comuniști sau nu?”. Greu de răspuns pentru vremurile acelea. Și se ridică unul și spune: „Nu ascultăm de oameni atunci când ne poruncesc să facem un păcat sau ne învață o credință rătăcită, o erezie”. Profesorul a zis: „Mulțumesc”, și-a luat mapa și a plecat. Vreau să spun că avem nevoie de înțelepciunea noastră românească: „Apa trece, pietrele rămân”. Noi suntem acele pietre. Deci, iubiți credincioși, credința creștină e frumoasă și virtutea cea mai de seamă este dragostea creștină și în primul rând iubirea vrăjmașilor.

Părintele Justin este un model fără tăgadă de iubire creștină, de zidire sufletească, de bunătate. Îl cinstim cu toții și îl iubim și suntem încredințați că el acolo se roagă mai departe pentru mântuirea sufletelor noastre, sănătate și bucuria mântuirii. Amin!

(Cuvânt al IPS Pimen la parastasul de 4 ani al Părintelui Justin, mănăstirea Petru Vodă)

sursa: atitudini.com

Şi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei. Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

Ultima slujbă de Înviere. „Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii. Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniţi de luaţi lumină! Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei. După slujbă părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.

Cu  o zi înainte ne spovedisem şi îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”? Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.

Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine! Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

Examenul operaţiei. „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”

Urma operaţia – o problemă spinoasă şi cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune. Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.

Atât medicii cât şi ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această teamă era uriaşă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.

Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoţie: Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”.

Izvora mir încă de pe patul spitalului

Şi într-adevăr a supravieţuit, dar ce a urmat a fost o lună de chin cumplit şi suferinţă. Intubare, infecţie, suprainfecţie, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia parcă să se refacă. Maica stareţă şi cei doi părinţi care l-au îngrijit cu multă dragoste până la capăt, au trăit clipe de coşmar. Maica povestea cu durere cum imediat ce medicii reuşeau să îi stabilizeze un organ, se îmbolnăvea altul; nu apucau să se bucure decât câteva ore de stabilizarea părintelui, că apărea o altă urgenţă medicală… Când stomacul, când intestinul, când inima, când plămânul şi toate de parcă fiecare organ al trupului său trebuia să pătimească până la maximum de suferinţă. Cu toţii erau însă uimiţi de răbdarea şi forţa părintelui de a îndura suferinţa. Şi ceea ce i-a uimit şi mai mult a fost faptul că părintele, încă de pe patul spitalului, mirosea a mir şi trupul său izvora mir, ori de câte ori îi schimbau hainele sau îl întorceau de pe o parte pe alta, simţeau şi vedeau acest lucru minunat.

Discreţia şi nobleţea sfinţeniei. Ştia sau nu ştia Părintele de mai înainte de boala cumplită ce îl cuprinsese?

Doctorul chirurg l-a întrebat după operaţie: Părinte, ştiaţi de acest cancer? De când îl aveţi? Părintele a răspuns: „Da, îl am de 5 ani, cam de atunci mă necăjeşte”.

Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalităţii părintelui Justin – discreţia şi nobleţea duhovnicească. Această discreţie a sfinţeniei ne-a uimit mereu şi pe noi, fiii duhovniceşti mai apropiaţi. Părintele atât de mult îşi ascundea darurile duhovniceşti, încât te făcea să crezi că este un om cât se poate de simplu şi obişnuit. Dar nu era deloc aşa; părintele avea darul înaintevederii, numai că mult mai târziu înţelegeam noi, cei slabi în nevoinţa duhovnicească.

Părintele nu povestea niciodată, sau poate foarte rar, trăirile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul în care se ruga. Nu, părintele nu vorbea mai niciodată despre sine. Toată viaţa l-a ascultat pe celălalt, i-a alinat suferinţa celuilalt, bucuria aproapelui era şi bucuria lui. Părintele a avut virtutea care le întrece pe toate, mamă a tuturor darurilor duhovniceşti – dragostea de aproapele. Această dragoste poporul a simţit-o prea bine şi l-a urmat, recunoscând în el păstorul cel bun, care îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar această discreţie a sfinţeniei are un singur nume: smerenia.

Împodobit cu aceste două podoabe de mare preţ, inima smerită şi plină de iubire, cuvântul părintelui avea putere iar mâna sa cu care binecuvânta răspândea tămăduire.

Învăluit în harul rugăciunii

Cunoscând că sfârşitul i se apropie, Părintele a cerut să fie externat şi să se întoarcă la mănăstire, unde să îşi dea obştescul sfârşit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei româneşti, după cum este supranumit de popor.

Ca şi ceilalţi care au stat neîncetat la căpătâiul lui, a fost şi pentru mine poate cea mai mare binecuvântare de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile din viaţa Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea. Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în şoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esenţiale. Se vedea deja cum suferinţa îi şlefuise cu desăvârşire sufletul. Credeam că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar părintele a ţinut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru câteva zile ca să numească stareţ peste călugări, pe cel ce îl va urma în stăreţie: Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în prezenţa Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă dragoste şi milă faţă de suferinţa Părintelui. Împăcat cu toată lumea, de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să îşi dea duhul în mănăstirea de maici, unde a vieţuit ultimii 3 ani din viaţă.

Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!

Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”

Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.

 Sfântul Voievod Constantin cel Mare îl adună în ceata Sfinţilor Părinţi

Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăţie, a veşniciei. Începând cu ziua următoare, Părintele se simţea din ce în ce mai rău; nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră şi plămânul abia mai rezista. Duminică dimineaţa, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se simţea mult mai rău, şi că intrase într-un fel de comă. Sfântul voievod Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, şi acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul I Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie şi a formula simbolul credinţei, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinţilor Părinţi cu încă un iubitor al Adevărului, pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel şi pe Părintele Justin în ceata drepţilor, în ceata Sfinţilor Părinţi.

Părintele Justin nu ne-a părăsit! Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor

Chiar dacă durerea şi jelirea se vedeau pe feţele tuturor, simţeam însă cu toţii un har, mângâiere şi o dulceaţă de nedescris. Îl simţeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca niciodată şi îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora, Părintele Justin se simţea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând. Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros, încredinţându-ne că am câştigat un sfânt cu sfinte moaşte. Timp de 4 zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită şi atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaşte. Şi bătrâni, şi tineri, şi copii erau fascinaţi de sfinţenia şi harul trupului său, doar câţiva demonizaţi urlau cât puteau de tare, arşi de puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!

Iată de ce cred că şi-a asumat Părintele Justin această suferinţă – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare şi nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioşilor. Murea şi nu ştia în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluţia – să sufere până la sfinţenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt. Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate tămădui boli şi suferinţe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni şi vindecări minunate am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până şi noi, cei care i-am fost apropiaţi, ne minunăm şi aproape că nu ne vine să credem lângă cine am stat. Părintele ne-a depăşit orice aşteptări. Iată că tot în grija sfinţiei sale a vrut să fim Părintele. Un sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareţă un lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-şi da ultima suflare, Părintele, într-o dimineaţă, în zori, şi-a ridicat uşor capul şi, binecuvântând în văzduh, spunea: Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această ţară, România!

Şi, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!

Îmi povestea mai demult că în tinereţe era foarte milos faţă de oamenii bolnavi şi că la hirotonia întru preot a cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei. Dumnezeu cred că i-a dat acest dar al tămăduirii şi timpul ne va arăta şi îi va descoperi sfinţenia. Un sfânt, grabnic ajutător şi tămăduitor de boli…

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii!

Articol apărut în nr. 29 al revistei ATITUDINI