Bucovina Profundă

5 iunie 2021

TRADIȚIA PSALTICĂ ESTE IMPREGNATĂ DE DUHUL SFÂNT. Un interviu cu Ion Minoiu

Filed under: interviu,psaltica — Mircea Puşcaşu @ 18:59

TRADIȚIA PSALTICĂ ESTE IMPREGNATĂ DE DUHUL SFÂNT

Un interviu cu Ion Minoiu

psaltichie

Muzician titrat de conservatorul bucureștean și cel londonez, Ion Minoiu a redescoperit peste hotare cântarea bisericească a copilăriei. A renunțat la o carieră muzicală prestigioasă și comodă pentru slujirea ca psalt în Biserică. Înainte de aceasta, a făcut cunoscut peste hotare duhul comun pe care folclorul arhaic românesc îl împărtășește cu melosul bizantin. 

Psaltul Ion Minoiu explică ce este muzica psaltică, în ce fel se manifestă libertatea interpretului și de ce foștii rockeri rezonează uneori mai rapid cu ea. Psaltul a renunțat la o carieră muzicală peste hotare după ce a descoperit muzica prin care vorbește Dumnezeu. Aceasta este un mod de propovăduire a credinței predat prin Tradiția Sfinților Părinți și întemeiat în cele de dincolo, „în nezidit”.


Tot ceea ce vine din Tradiția bisericească este impregnat de Duhul Sfânt

Basilica.ro: Ce este muzica psaltică?

Ion Minoiu: În  principiu, este glasul Bisericii exprimat în cântare. Nu este nimic altceva decât teologia sau învățătura Bisericii exprimată într-o cântare insuflată de Duhul Sfânt.

Cântarea a fost glasul Bisericii dintotdeauna, încă din Vechiul Legământ, ba chiar de dinainte, pentru că prima Biserică e Însăși Sf. Treime. Cântarea a existat de când există îngerii și omul. Ea exprimă o stare extatică, o stare de ieșire din sine către Dumnezeu, o stare de minunare.

Basilica.ro: În rai se cântă la fel?

Ion Minoiu: Asta vă voi putea spune mai precis numai dacă și după ce ajung acolo. Tot ce știm noi aici este că învățătura Bisericii, tot mesajul, toată buna vestire a creștinismului și toate expresiile lui nu vin de la om. O spune și Sfântul Apostol Pavel: mesajul Evangheliei nu are un temei zidit. Temeiul e de găsit în nezidit, însă se ,,întrupează” aici în diferite forme. Mai pe scurt, nu de la om, însă pentru om.

Deci, tot ceea ce ne vine din Tradiția bisericească este insuflat și impregnat de Duhul Sfânt și ne este dat prin revelație, prin descoperire. Ca să întregesc ideea, Tradiția, fie ea arhitectonică, iconografică sau imnografică este o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, ce se concretizează în forme și expresii concrete: cântări, icoane, mișcări, veșminte.

De aceea, toate sunt legate între ele. Și în cântare întocmai: melosul inspirat și cuvântul inspirat sunt legate indisolubil. Dacă mergi pe această filieră, în care este vorba de aceeași Descoperire – și cea a prorocilor, și cea a apostolilor, și cea a cuvioșilor, și cea a melurgilor sau musurgilor – ea te va educa să recunoști Adevărul.

Basilica.ro: De ce ați părăsit o carieră strălucită în Anglia, în domeniul muzicii culte? A existat un moment de cotitură?

Ion Minoiu: La mine, personal, nu a existat acel moment dramatic, în care s-a schimbat totul. În principiu, duhul omului simte cele de peste fire. Și, dacă nu e bruiat mental sau duhovnicește de alte lucruri care stau împotriva descoperirii celor duhovnicești, el se îndreaptă în mod firesc spre cele ale Duhului.

Muzica Apuseană, deși elevată, nu-mi hrănea duhul. Sigur însă că nu regret nimic din ceea ce mi-a trimis sau dăruit Dumnezeu cu o generozitate pe care numai El o putea avea. Prin darul lui Dumnezeu am făcut studii aprofundate în mai multe domenii: și în cel al muzicii, și în cel al teologiei, tot în Anglia.

Și cultura aceasta lumească are un anumit standard, care te educă și te ajută să nu cazi în toate capcanele ieftine ale subculturii. Din cauză că îți pune lăuntrul în rânduială este folositoare chiar și din punct de vedere duhovnicesc, dar numai atâta timp cât este și depășită.

Basilica.ro: Necesită muzica bizantină o schimbare a minții, din moment ce îi cere muzicianului școlit în lume un mod de abordare total diferit?

Ion Minoiu: Da. E o trecere pe care o faci și pe care nu toată lumea poate să o facă. Câteodată nici chiar din punct de vedere tehnic.

Am un prieten și un coleg grec, profesor de vioară la Royal Academy din Londra, un violonist extraordinar, un om care a crescut în Biserică în Atena, de mic, dar care la strană nu face decât să țină isonul.


El nu a putut niciodată să redea cântarea bizantină în parametrii ei. Și atunci s-a limitat la a ține isonul. Vorbesc de un muzician de mare calitate. Iată că nu toți pot să treacă, nu toți pot să facă această schimbare.Deși este violonist și lucrează cu microintervale, mi-a spus că niciodată nu a fost capabil să intoneze cântarea bizantină așa cum trebuie. Pentru că a fost cu totul ,,înghițit” de intonația solfegistică.

Însă, trecerea de care pomeneam nu se poate face doar schimbând notația muzicală. Până la urmă, notația în sine nu-ți spune neapărat cum să intonezi. Nici neuma și nici nota aceea plasată exact pe portativ. Toate aspectele ce țin de intonație, de pulsație, de decorație, de pronunție, de emisie și ce mai doriți, vin la tine prin Tradiția vie, orală a Bisericii, nu strict și doar prin notație.

Nu recomand, bineînțeles, să se cânte psaltichia de pe notația occidentală. Dar vedeți, fac o paranteză aici, în cazul meu, faptul că exista o notație dublă a fost de bun augur la început, pentru că am putut să susțin niște slujbe așa cum am putut eu, citind de pe portativ.

Dacă tot am pomenit de notația neumatică, adaug că neumele nu sunt note și nici sunete precis însemnate ci, mai degrabă negativul notației occidentale. Dacă notația pe portativ îți arată sunete precise iar intervalele dintre ele le calculezi singur, neuma bizantină îți arată mai degrabă ce să faci între note: să stai pe loc, să sui o treaptă, să sari două trepte în jos sau în sus, să cobori. Apoi, semnele temporale îți arată cum să umpli timpul. Acesta este și modul în care urechea omului percepe fenomenul sonor.

Basilica.ro: Și cu notele ce faci?

Ion Minoiu: Notele ți le arată mărturiile. Din când în când, în notația neumatică folosită în zilele noastre sunt puse niște jaloane, numite mărturii, care te ajută să-ți revii în cazul în care nu ai nimerit notele. Deci, până la urmă, în cântarea bizantină nu ai permanent la tine acel colac de salvare, pe care ți-l oferă din oficiu notația pe portativ.

Basilica.ro: Unde e mai multă libertate, în muzica pe note, sau în cea bizantină?

Ion Minoiu: Nu de aceasta depinde libertatea. Libertatea la care probabil vă referiți a început să fie din ce în ce mai încorsetată chiar și în muzica occidentală începând cu secolul al XIX-lea. Stravinsky, care moare în 1971, ajunge să spună la bătrânețe că muzica lui nu este pentru a fi interpretată, ci pentru a fi executată, pentru că el îți nota în partitură mai tot ceea ce ai fi putut să faci.

În timpul studiilor de stilistică muzicală, am pornit înapoi în timp de la un repertoriu mai bombastic, orchestral, adică de la Richard Strauss și Mahler înspre Bach, Händel, Vivaldi, Biber, sau înspre toți compozitorii secolului al XVII-lea. Pe măsură ce ajungeam în epoci mai îndepărtate, observam că și în muzica occidentală dădeai, ca interpret, de o larghețe din ce în ce mai mare.

De pildă, notațiile laconice, schematice folosite în perioada barocului pentru a schița cadrul unor mișcări muzicale lente îți ofereau exact acea libertate de care pomeneați. Dar, pe măsură ce ne apropiem de secolul al XX-lea începe să ia amploare și să se cristalizeze ideea de standard unic.

Gândiți-vă că până acum aproximativ 150 de ani nici nu exista noțiunea de standard intonațional în ceea ce privește frecvența absolută a sunetelor. Nici în Apus, ce să mai vorbim de Răsărit… Și destui psalți de astăzi sunt obsedați dacă nota Ke este echivalentă cu nota LA, la frecvența stabilită în secolul al XX-lea la 440 de hertzi sau vibrații duble pe secundă… În secolul al XVIII-lea nu exista această preocupare nici în Occident.

Să nu tragem însă concluzia superficială că cei vechi ar fi trăit sub zodia impreciziei. Există scrisori ale lui Mozart în care acesta își atenționa destinatarii că într-un anumit oraș orga era cu o terță mai jos decât în alt oraș. Informații de ordin practic, utilitar, deoarece instrumentele cu coarde se acordau după orgi, și nu invers. Mozart nu avea însă un standard absolut și infailibil, înțelegeți? Sigur că, la fel ca și în cântarea bizantină, multe se învățau din tradiția vie.

Dar, cu timpul, lucrurile se standardizează din ce în ce mai mult. Libertatea executantului este din ce în ce mai mică. Și în muzica instrumentală, și în cea vocală apar din ce în ce mai multe indicații – de metronom, de nuanțe, de expresie. Deci libertatea, într-un fel, începe să pălească. Exista o „democrație” mai mare înainte, în epoca lui Telemann, în epoca lui Bach. Puteai să contribui mai mult la făurirea unei piese muzicale.

Nu cred că e folositor pentru noi să ne punem permanent ,,problema libertății”, și mai ales într-un mod general, lipsit de un cadru sau de o situație concretă. Sigur, și în cântarea de strană ai anumite libertăți, dar să nu ne gândim că putem face orice din ea. Avem libertate, dar numai în parametrii tradiției moștenite, a moștenirii acesteia părintești.

Și noi, românii, am primit Tradiția Sfinților Părinți drept moștenire și, dacă o păstrăm, dacă o cultivăm, ne vom dovedi a fi adevărați moștenitori. Vom dobândi astfel, pe lângă statutul de urmaș și toate darurile și ,,drepturile” ce se cuvin urmașilor de drept.

Basilica.ro: Dacă tot vorbim despre libertatea interpretului, ce părere aveți despre melisme („floricelele”) în cântarea bizantină?

Ion Minoiu: Răspund printr-un exemplu din istoria iconografiei. Pornind din veacul al XVII-lea, fondurile de aur ale icoanelor încep să fie din ce în ce mai decorate, ba și nimburile sfinților se încarcă cu tot mai multe modele. Încărcătura distrage ochiul de la mesajul intrinsec al icoanei și-l deturnează, către un element din afară, superficial și aplicat artificial. Același lucru se întâmplă și în cântare. De multe ori am observat că lumea nu mai este atentă la mesajul cântării și la starea pe care ar trebui ea să o dea ascultătorului, ci vine și ascultă numai un anumit interpret, o voce sau floricele. Toate-și au rostul lor, dar nu știu cât câștigăm dintr-o astfel de atitudine.

Basilica.ro: Mai au tinerii de azi acces la acest tip de limbaj muzical?

Ion Minoiu: Da. Paradoxal, am observat că acea senzație de austeritate izvorâtă din exercițiul ascetic pe care îl implică această cântare ,,grăiește” chiar și unor rockeri. Expresia cu adevărat bisericească nu se împotmolește în stări psihologice, ci le transcende, iar rockerii, prin însăși formarea lor sunt în general mai puțin sentimentali. Unii dintre ei nu gustă dulcegăriile sau sentimentalismul și, ca atare nu se arată impresionați nici de cântarea armonică asemănătoare cu cea rusească. Nu-i atrage, nu le grăiește lăuntric.

Și la strană avem foști rockeri care mi-au spus că doar această expresie muzicală a rugăciunii i-a atins profund. De ce? Pentru că au simțit că este insuflată. Ceea ce nu e „insuflat”, ceea ce nu are temeiul în nezidit, adică în Slava lui Dumnezeu, rămâne cantonat doar în partea aceasta stricăcioasă a vieții. Nu se împărtășește decât din slava lumească pieritoare și dăinuie doar până când eșuează în moarte.

Dar, dacă vine din nezidit, dacă vine prin Părinții noștri, cu care vrem să fim una și să ne împărtășim de harul de care s-au împărtășit și ei, te propulsează peste, în veșnicie. Și nu se poate ca omul să nu simtă acest lucru, pentru că el așa e proiectat de Dumnezeu. E zidit să priceapă, să simtă.

Și cum să nu simți? Dacă te gândești, până și melodia unei reclame e ticluită să aibă un impact maxim asupra ta. E făcută să ți se lipească de creier. Este croită în așa fel, încât să ți se strecoare înlăuntru, să te convingă și apoi să te bântuie. Ei bine, tot așa au fost structurate și podobiile bisericești, dar pe cu totul alte frecvențe duhovnicești. Aceste iconițe poetico-muzicale sunt făcute să-ți intre în minte și în inimă și apoi să-ți iasă de acolo ca o revărsare de har. Te pomenești că începi să le fredonezi, chiar dacă nu înțelegi limba în care cânți.

Sfinții care le-au alcătuit nu erau doar sfinți. Ei erau și cultivați în învățătura Bisericii, dar mai erau și geniali. Și, dacă pătrundem într-adevăr în modul în care percepeau și pricepeau ei realitățile de aici și pe cele de dincolo, vom descoperi lucruri nebănuite. Vom descoperi că Tradiția este viață și încă viață veșnică.

Sufletul, oricât de păcătos, oricât de înnegurat ar fi de alte lucruri, nu se poate să nu fie atins, să nu vibreze din adâncurile lui în urma întâlnirii cu Duhul. Și există destule cazuri în care oamenii au fost atinși tocmai de aceste expresii ascetice, considerate austere, și vin aici unii care sunt încă iubitori de rock.

De fapt, vin în locurile în care credința lăsată nouă moștenire este propovăduită așa cum au făcut-o și Părinții Bisericii. Vorbesc de o moștenire pe care nu doar o preluăm și o păstrăm sub lacăt, ci o și cultivăm și o dăm mai departe.


Cântarea bizantină declanșează în noi dorul de Rai, dar este și o pregustare a acestuia

Basilica.ro: Când a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu muzica psaltică?

Ion Minoiu: Eu nu eram chiar străin de psaltichie sau, mai degrabă, de un embrion al psaltichiei, pentru că de copil auzeam pe la bunici un psalt bătrân, acum de mult trecut la Domnul.

În timpul vacanțelor, mergeam cu bunicii la biserică în fosta comună Stavropoleos, actualul oraș Moreni din județul Dâmbovița. Preotul și Dascălul veneau și sus pe deal, în cătunul Pleașa, cântau tropare și întotdeauna se opreau la noi, la o gustare.

De mic, stăteam câteodată și în altar, îmbrăcat într-un soi de veșminte ipodiaconești. Sigur că nu pricepeam nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Niciodată, în fragedă tinerețe, n-am înțeles de ce stăteau atât de mult bătrânii la acele slujbe. Dar acel duh și acea expresie au rămas undeva sădite în adânc, chiar dacă eu nu le conștientizam, și acolo au lucrat.

Psalt am ajuns în mod accidental, la Londra. Fiind muzician, citeam cursiv notele pe portativ, dar nu aveam niciun fel de experiență în cântarea bisericească. Mergeam la biserică și atât.

Într-o sâmbătă seara preotul bisericii românești m-a rugat să vin să cânt, pentru că nu avea cine să cânte la Vecernie. Se întâmpla la Biserica Sfântului Gheorghe, găzduită în interiorul bisericii anglicane „St Dunstan in the West”. Aveam acolo un altar al nostru, ba chiar și un iconostas venit de la Mănăstirea Antim prin 1960. Din 1995 și până în 2005 am fost psalt acolo.

Pe atunci, singura mea ,,șansă” la strană erau cântările uniformizate, pe notație dublă. Notația psaltică nu o cunoșteam. Nu învățasem niciodată așa ceva, dar cântam cursiv de pe notația Apuseană. Sigur că nu era ce trebuie, dar era ceva.

Basilica.ro: Care a fost rolul Țărilor Române în păstrarea tradiției muzicale bizantine?

Ion Minoiu: Complex subiect! Haideți să spunem mai întâi că folclorul nostru muzical, al românilor, și cântarea bisericească de sorginte bizantină nu erau tradiții chiar atât de străine una de cealaltă, cel puțin din punct de vedere sintactic. Ba chiar și din punct de vedere modal se poate vorbi de anumite apropieri, bineînțeles datorate și influenței reciproce.

Molipsirea reciprocă a fost un fenomen real, așa cum s-a întâmplat și cu makamurile… Uitați-vă la unele colinde impregnate de melosul bisericesc, sau ascultați unele pricesne bănățene ,,doinite” pe un mod foarte apropiat Glasului al 6-lea bisericesc.

Sintaxa monodică caracterizează cântarea – de grup sau nu – pe o singură voce. Monodia poate fi și susținută de un sunet fundamental prelungit, ceea ce numim noi ison. Întâlnim același tip de sintaxă și în muzica instrumentală, iar instrumentele care o ilustrează cel mai bine ar fi cimpoiul și fluierul gemănat.

Îmi aduc aminte ce susținea un grup de etnomuzicologi americani și finlandezi prin 1993. Spuneau ei că monodia – ce definea și modul de a cânta al țăranului nostru, dar și pe acela al psalților – împreună cu sunetul puternic și acompaniat de ison al cimpoiului reprezentau ,,idealul de sunet” al epocii medievale.

Interesant e că monodia cu ison și icoana bizantină împart același tip de sintaxă, chiar dacă în domenii diferite. Bidimensionale ambele, icoana suprapunând linia-culoarea pe ,,isonul” fondului de aur.

Folclorul nostru tradițional, pe care l-am cercetat și eu până acum aproape 17 ani, era și el cu preponderență un folclor monodic. Până și repertoriul instrumental de joc evolua în aceeași formulă. Puteai să ai o vioară și o cobză, iar cobza avea mai degrabă rolul de a susține un ison ritmic.

Înainte de Frații Petreuș, până și în Maramureș zongora, chitara aceea a lor, nu schimba armonii pe fundal, ci ținea ritmat un singur sunet sau un singur acord, iar eu am înregistrări care dovedesc acest lucru. Până la urmă, vorbim de un ison ritmic, de o expresie ce ținea încă de un ideal de sunet, de un ideal de sintaxă muzicală al epocii medievale, așa cum susțineau acei etnomuzicologi.

Basilica.ro: Cum ați ajuns să studiați folclorul românesc?

Ion Minoiu: Sigur, am studiat folclorul pentru doi ani și la Universitatea Națională de Muzică din București. Însă, pe când studiam dirijatul de orchestră la Londra am reușit, fără să-mi fi propus, să-l uimesc pe Neil Thomson, profesorul meu, cu niște înregistrări de arhivă făcute de Bela Bartok, de Constantin Brăiloiu și de echipele conduse de sociologul Dimitrie Gusti. Erau înregistrări făcute din Maramureș până în Oltenia și Bucovina.

Eram convins că nu va fi impresionat de ele, pentru că el era axat pe repertoriul acesta orchestral: Bruckner, Wagner, Elgar. Dau un telefon să fixăm o lecție și aud pe fundal înregistrările mele. Îl întreb: ,,Cum, asculți așa ceva?” Îmi răspunde: ,,De când mi le-ai dat, nu mă mai pot dezlipi de ele. Trebuie să mergem pe urmele acestor cercetători”.

Neil Thomson este acum finul meu. S-a botezat. Dragostea lui pentru România începuse cu mult înainte. Venea la festivalurile tinerilor dirijori de la Bușteni încă din anii 1991-92. Am observat că mai mulți englezi au această atracție către România.

A fost atât de impresionat de acele înregistrări, încât a obținut finanțare de la Fondul de cercetare al conservatorului londonez pentru a merge pe teren pe urmele cercetătorilor din echipele regale conduse de Gusti.

Am descoperit lucruri foarte interesante. În anumite locuri din România am redescoperit lucruri pe care le culesese și Bartok cu o sută de ani înaintea noastră. În alte locuri repertoriul se modificase sau chiar dispăruse, folclorul fiind un fenomen viu, nu unul imuabil. Am făcut filmări, am vorbit cu oamenii și am înregistrat. Chiar mă gândeam că aceste înregistrări ar putea fi folosite astăzi și pentru studii dialectale.

Prima conferință organizată la Royal College of Music, cu proiecții video din timpul primelor expediții, s-a bucurat de un succes enorm. În al doilea an am primit fonduri din mai multe surse, iar în al treilea am primit eu fonduri, pentru că între timp făcusem conferințe și la British Museum, și la Centrul Cultural Românesc, care se bucuraseră de un succes foarte mare.

Basilica.ro: Cum vă explicați succesul atât de mare al conferințelor?

Ion Minoiu: Cred că destui englezi cultivați simt o oarecare nostalgie pentru trecutul lor cultural mai îndepărtat. Distanțându-se de folclor și de străvechile tradiții bisericești, cultura lor a evoluat pe un anumit traseu, pierzând la un moment dat legătura cu propriile izvoare. Poate au simțit că regăsesc în aceste conferințe ceva ce ei pierduseră deja, ceva comun sufletului tuturor oamenilor?

Unii mi-au spus că folclorul de arhivă le declanșează un fel de ,,nostalgie a Paradisului pierdut”. E o senzație pe care a experimentat-o chiar și Bela Bartok, la primul lui contact cu folclorul necosmetizat din Ardeal.

Cu atât mai mult, cântarea bisericească este dor de Rai care declanșează „dumnezeiescul dor”, Theios eros mai exact, cum spune grecul. Și nu doar dor de Rai, ci și o mică pregustare a lui…

Basilica.ro: Cum vă simțiți după ce ați renunțat la o promițătoare carieră internațională și v-ați stabilit în țară, unde faceți pedagogie, formare, promovare a cântării psaltice?

Ion Minoiu: Am renunțat la viața de muzician, cu multe turnee, cu multe deplasări, cu multe concerte, cu multe lecții și m-am gândit că m-am retras într-una mai liniștită dar, până la urmă am ajuns să fac același lucru, însă pe o cu totul altă frecvență.

Călătoresc din Sfântul Munte până în Elveția și până în multe alte țări. Și acum predau, mărturisesc prin cântare, ori scriu cântări, chiar și în alte limbi – engleză, franceză.

De fapt, eu m-am întors să lucrez în ogorul lui Dumnezeu și în casa Domnului, iar ogorul aceasta este oriunde, nu doar la noi în țară.


Carte de vizită: Ion Minoiu

Foto credit: Facebook / Grupul Nectarie Protopsaltul

1994: A absolvit Universitatea de Muzică (București)

1995-2008: Membru al Orchestrei Baroce a Uniunii Europene, al Orchestra of the Age of Enlightenment, Hanover Band, Florilegium, English Baroque Soloists, Amsterdam Baroque Orchestra, London Strings, Purcell Quartet; a dirijat Orchestra de Camera Radio la București si diferite orchestre ale Filarmonicilor din România

1997: A absolvit Masteratul în Muzica veche, cercetare aplicată și vioară barocă la Royal College of Music (Londra)

1999: Diploma de Studii Post-Universitare Avansate în Dirijat de Orchestră, Royal College of Music

1999-2008: A predat vioara, viola și teoria muzicii ca membru al Associated Board of the Royal Schools of Music

2004: A absolvit Institute for Orthodox Christian Studies, Universitatea din Cambridge

2001-2003: Expediții etnomuzicologice în România finanțate de Royal College of Music și Fundația Rațiu

2004-prezent: Membru al grupului Nectarie Protopsaltul și dascăl de muzică psaltică, inclusiv la Chiliile românești ale Sf. Gheorghe – Colciu și Sf. Ipatie din Sf. Munte Athos.

Foto credit: Arhiva personală

Sursa: basilica.ro



Dogmatica, Gl.1 de Macarie Ieromonahul (+1836)

din Anastasimatarul publicat acesta la Viena, în 1823

Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul – Doxoloxie grabnică, glas 1 plagal, facerea lui Manuil Protopsaltul (+1819), potrivită pe românește de Ion Minoiu, dirijor Ion Minoiu

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: