GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” AIUD

SINAXAR 2 APRILIE:

„ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS” 

Motto: „Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință”.

GENEALOGIE. RECURS LA ISTORIE

Născut la 13 februarie 1903, George Manu se trage, după tradiţie şi unele apropieri de nume, dintr-o ramură a vechii familii Manno. El însuşi semnează teza de doctorat „Mano” (cu un singur „n”), făcând legătura peste timp cu acei Manno din republicile Veneţia şi Genova, care se stabiliseră la Constantinopol în secolele XV-XVI. Cel mai vechi Manno (conform studiului foarte amănunţit – de sute de pagini – al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de oşti al regelui Siciliei, cu titlul „condotiere di armi”. În 1343 găsim în Sciacea pe Nicolo Manno „barone militare della cita”. În 1595, Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenică. Acolo, din tată-n fiu urmaşii săi vor îndeplini timp de două secole demnităţile de Mare logofăt şi Mare eclesiarh al Bisericii de Răsărit.

În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toată arhiva şi cu 17 membri, mulţi dintre ei copii şi adolescenţi. După acest dezastru şi după evenimentele din 1821, familia se împarte în trei ramuri: cea moldavă (astăzi stinsă), cea valahă şi cea greacă.
Ramurii valahe, înrudită prin Văcăreşti, Ghiculeşti şi Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi aparţine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de război în timpul conflictului româno-turc, autorul declaraţiei de independenţă a României.

Până la sfârşitul secolului XIX, numărăm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeţi, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între aceşti boieri veliţi îl amintim şi pe marele vornic şi caimacam (locţiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838) care alături de fraţii Dinicu şi Iordache Golescu şi de „pământenii” Ion Câmpineanu, Filipescu şi Văcărescu sprijină mişcarea antifanariotă a lui Tudor Vladimirescu. Bunica soţiei lui, Smaranda Văcărescu, este Safta (căsătorită Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), fost şef al Statului Major al Armatei Române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Fiul lui, Ion, consilier la curtea de casaţie, este tatăl lui George Manu.

Pe linie maternă, George Manu se trage din „ramura Şerban-Vodă” a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriaşi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal şi fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fraţii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino – viitor preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară – va determina opţiunea politică a nepotului său.

STUDIILE ŞI ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ

George Manu îşi începe pregătirea şcolară ca elev particular, după un program făcut de bunicul său, generalul Manu. Instrucţia tânărului Manu, bazată pe memoria sa prodigioasă, este astfel completă, chiar enciclopedică, şi la cel mai înalt nivel.

Profesori străluciţi – savantul chimist Longinescu sau părintele Chiricuţă – erau aduşi cu trăsura la casa Manu, „o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei, nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării, putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumamă, ci şi frigul cumplit”[1].

Absolvă ultimele două clase de liceu în Franţa, la Nancy, în 1921, după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi obţine în 1925 două diplome de licenţă: în fizico-chimie şi în matematică, după care pleacă în Franţa. În 1926, obţine un certificat de studii superioare în chimie fizică şi radio-activitate la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Între 1927-1934 lucrează la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul doamnei Marie Curie, cu titlul: Recherches sur l’absorption des rayons a (Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa). Frecventează în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch, la Sorbona şi la Collège de France şi publică o serie de comunicări în Comptes Rendus de l’Academie des Sciences. La 5 iulie 1933, George Manu îşi susţine teza de doctorat, la Universitatea din Paris, comisia fiind formată din Marie Curie – preşedinte, Jean Perrin şi A. Debieme – membri. Teza, având menţiunea „très honorable”, e publicată în Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531 şi reprezintă cea mai completă investigaţie a interacţiei radiaţiei alfa cu materia, din acea vreme. Are şansa de a fi martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel și l-a așezat între primii șapte savanți ai lumii în fizica atomică. La Aiud, George Manu îi va mărturisi părintelui Nicolae Grebenea „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea știintifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea”[2].

La propunerea doamnei Marie Curie de a rămâne definitiv în laboratoarele Institutului de radioactivitate din Paris, va răspunde cu un refuz, alegând să se întoarcă în ţară unde la 1 noiembrie 1935, ia în primire funcţia de asistent la Catedra de Fizică moleculară, Acustică şi Optică (a profesorului Eugen Bădărău), de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti. După instalarea la catedră, ţine o conferinţă la sala Dalles, la care asistă toţi marii profesori de fizică şi matematică de pe vremea aceea, precum şi unchiul său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul. „După ce l-au felicitat toţi, la sfârşitul conferinţei, generalul se apropie de profesor, îl îmbrăţişă cu efuziune şi-i spune textual: «Mă! deştept eşti! Ai vorbit două ore şi n-am înţeles nimic». A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii, care peste ani, îl emoţiona de câte ori îl povestea”[3]. Pe lângă comunicări de strictă specialitate, G. Manu publică în revista Natura, articole de interes mai general: Razele cosmice (1935), Evoluţia ideilor în fizică de la 1800 până azi (1936). În calitate de secretar al comitetului de conducere a Societăţii Române de fizică (1935-1945) susţine un număr impresionant de prelegeri, care familiarizează şi informează auditoriul despre domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare. În 1940, publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume care, din nefericire, nu vor mai vedea lumina tiparului.

Erudit şi savant prin excelenţă, George Manu se angajează într-o luptă acerbă împotriva
confreriei oculte numite Falanga – formată din cadre universitare şi funcţionari superiori din Ministerul Învăţământului care, fără pregătirea necesară, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi, oameni aserviţi unor interese meschine. Conflictul iscat între organizaţia pomenită şi grupul de tineri fizicieni cu o excelentă reputaţie profesională şi morală: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu şi Şerban Ţiţeica se termină cu suspendarea lui George Manu din funcţia de conferenţiar. Dar Armand Călinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare, deşi acesta fusese semnat de o serie de somităţi profesorale.

ACTIVITATEA POLITICĂ. LECŢIE DE PATRIOTISM

George Manu intră în Mişcarea Legionară în 1937 – moment de apogeu al Legiunii – dar nu activează prea mult, limitându-se la sfera universitară. La alegerile din 1937, în pofida numelui său de rezonanţă istorică, a legăturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grănicerul, a pregătirii sale şi chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalţi asistenţi universitari ai Facultăţii de Ştiinţe, legionari, se aflau înscrişi (Iordache Nicoară, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, şi Luca Teodoriu, de la matematici). Nici în scurta perioadă a prezenţei la guvernare a legionarilor, nu figurează în niciun post de mare răspundere politică. Cu toate acestea, i se blochează ascensiunea profesorală pentru că i se cunoşteau opţiunea şi simpatiile politice.

În 1943 se ocupă cu legăturile politice între Mişcare şi celelalte formaţiuni politice, aşa cum reiese din declaraţia sa din 6 mai 1948: „… Făceam parte din comandamentul Mişcării Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării”. Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului – se implică tot mai mult în acţiunile mişcării de rezistenţă anticomuniste, intrând complet în subversivitate după toamna lui 1945. După ce Nicolae Petraşcu calcă pactul de neutralitate cu comuniştii şi îi interzice să mai menţină contactul cu mişcările de rezistenţă, Manu se hotărăşte să pornească pe un drum propriu de luptă, înscriindu-se în formaţiunea de rezistenţă Sumanele negre.

Între anii 1945-1947, scrie Behind the iron courtain (În spatele cortinei de fier), document în 14 capitole care conţinea date economice şi financiare ale marilor întreprinderi industriale româneşti, ce ilustrau exploatarea neomenoasă a ruşilor la noi în ţară. Obiectivul lucrării este enunţat în prefaţă: „Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere”[4]. Depus pe masa Congresului de pace din 1946 pentru susţinerea cauzei României, studiul, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus (Martorul dac) şi dactilografiat în limbile engleză şi franceză, este trimis puterilor occidentale, dar ajunge să fie cunoscut şi conducerii sovietice care declanşează acţiuni de identificare a autorului lucrării, bănuit a avea o reţea de spionaj. Cine putea crede că studiul era rezultatul exclusiv al memoriei şi inteligenţei lui prodigioase?! Convins că plecarea în străinătate poate fi o soluţie pentru continuarea luptei de rezistenţă, la 17 martie 1948 se urcă în tren însoţit de o călăuză care, după un control de rutină al actelor, se sperie şi îl sfătuieşte să se întoarcă.

La Bucureşti, cade în plasa pregătită de Securitate şi este arestat. Implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în „procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori”, după anchete istovitoare, de zi şi de noapte, după maltratări în stil „sovietic”, este condamnat la 25 de ani muncă silnică. La process, George Manu îşi face mea culpa, declarând în instanţă: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut, a fost ca să distrug comunismul. Îmi pare rău că nu am reuşit”. Manu mai este acuzat şi de tentativa de a arunca în aer clădirea Marii Adunări Naţionale, tentativă pe care o recunoaşte pentru a scăpa de tortură, dar şi cu credinţa că întreg calvarul se va sfârşi curând şi adevărul va ieşi la lumină.

DETENŢIA. ERUDIŢIE ŞI NOBLEŢE DUPĂ GRATII

Cu sufletul plin de taina lumilor divine, încins cu cătuşe la glezne, George Manu este adus în cea mai însângerată temniţă a neamului românesc, mormântul atâtor luptători anticomunişti, Aiudul. Aici este izolat la zarcă, o clădire cu parter şi etaj totalizând 70 de cellule, unde îmbrăţişându-şi durerea sub lespezi de zbucium şi chin, se va opune ca o stâncă mutilării sufleteşti a deţinuţilor. Cu abnegaţie şi generozitate va împărţi altora cultura pe care o acumulase de-a lungul unei vieţi dedicate ştiinţei, susţinând moral rezistenţa celor închişi, pe care Securitatea voia să-i aducă la disperare şi nebunie. „Multilateralitatea şi neobosita lui activitate găseau ecou în sufletul fiecărui deţinut. În afara marilor specialităţi, fizica şi matematica, profesorul Manu putea preda cu uşurinţă chimie, istorie, istoria artelor, biologie, geografie, limbi străine şi alte discipline, cu excepţia muzicii. Nu se punea problema că n-ar fi cunoscut marii compozitori şi principalele lor creaţii, dar note şi tehnică muzicală nu cunoştea şi mărturisea cu regret că era afon”[5]. În schimb era un neîntrecut artizan şi un fin desenator, putând să redea cu spontaneitate din două, trei linii orice chip, o trăsătură de caracter sau un sentiment. „Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi, atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu”[6].

Cursurile sale scrise pe mici tăbliţe de săpun, cu un vârf de ac, cu un scris mai frumos şi mai ordonat decât cel de tipar – deşi avea 20 de dioptrii la ochelari – erau transmise celorlalţi deţinuţi prin aşa-zisa cameră de baie sau WC. Pedepsele administraţiei, cu săptămâni interminabile de izolare şi înfometare, îl afundau adeseori în bezna ciuruită a Aiudului, dar de fiecare dată când era readus între „studenţii” lui, renăştea în câteva zile umplând Zarca cu plăcuţele lui cerate. „Când transmiterea informaţiilor şi a lecţiilor pe plăcuţe de săpun a devenit cunoscută administraţiei şi gardienilor, s-a renunţat la această cale, dar activitatea intelectuală a continuat neabătută. Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informaţiilor: sistemul Morse pe aţă… un fir lung de aţă scoasă din saltea… un noduleţ pe acest fir însemna un punct, două noduleţe apropiate însemnau o linie. A fost poate cel mai ingenios şi mai eficace mijloc de comunicare între deţinuţi, creaţie a gândirii şi inteligenţei marelui profesor. Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se „înnoda” pe aţă în două zile de muncă încordată, dar Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care îşi pregăteşte elevii, cu dragostea Apostolului care îşi îndeplineşte misiunea”[7].

La cererea unor deţinuţi dornici să afle cât mai multe despre Coreea, George Manu aşterne pe o tăbliţă harta Coreei, cu toate golfurile, râurile, oraşele, căile ferate şi datele economice despre producţia de cărbune, ţiţei, mangan, cupru, produse agricole, livezi, păduri, principalele surse de energie, cum niciun profesor de specialitate coreean n-ar fi putut să o facă. După trei zile, pe o altă tăbliţă începea un serial cu preistoria şi istoria Coreei. „Întrebându-l odată de câte ori a citit lucrările pe care ni le prezenta, a răspuns: «O singură dată, dar atunci m-am confundat cu cartea»”[8].

„Memoria şi logica sa atingeau limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe imbecilii de anchetatori, care nu puteau sub nicio formă să cuprindă cu mintea lor dimensiunea acestor calităţi (…). Nu puteau înţelege cum putea un om să aibă îngrămădite în creier atâtea date, pe care, la acel timp, nici măcar calculatoarele nu erau în stare să o facă”[9]. „Oricât au încercat, niciodată gardienii sau ofiţerii politici nu au reuşit să lupte cu invenţia clocotitoare a deţinuţilor. Gelu Gheorghiu continuase un dicţionar al limbii engleze de 8000 de cuvinte, scrise în albastru de metil pe hârtie de sac, şi conceput iniţial de către George Manu, un atomist mai mare decât Horia Hulubei, care trăia în cea mai mare mizerie la Aiud, în timp ce marile universităţi ale lumii îl căutau să-i decerneze premii şi să-i ofere titluri academice”[10].

Ruşii intuiesc foloasele exploatării unui atare geniu. Imediat după condamnare, George Manu este vizitat la Aiud de un consilier sovietic care în schimbul eliberării îi propune să lucreze în laboratoarele Uniunii Sovietice de la Dubna, alături de un cunoscut atomist rus cu care fusese coleg de studii la Paris. Refuză cu demnitate această ofertă, alegând să bea până la capăt din amfora durerii, conştient că nu va mai apuca zorii eliberării: „Noi nu vom ieşi de aici, dar tu vei ieşi – îmi spunea mie. Tu vei vedea împlinindu-se ceea ce-ţi spun eu acum. Se vor înstăpâni ruşii tot mai mult peste noi şi aşa cum în trecut Europa a fost răvăşită de invaziile barbare, astăzi vom trăi o nouă revărsare, chiar dacă nu cu tancurile, căci războiul a trecut dar va fi o revărsare de comunism şi de ateism venită de la Moscova”[11].

După o grevă generală este trimis disciplinar la Gherla, cu un grup de o sută de legionari pentru un an de zile, apoi la mina de plumb Baia Sprie, iar în anul 1954 revine la Aiud, „arătând ca un ascet”[12], continuându-şi misiunea de apostolat printre deţinuţi.

PROFIL SUFLETESC. ICOANĂ A SFINŢENIEI

„Adeseori, îl priveam admirativ şi-l studiam pe furiş. Avea pe atunci 54 de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt şi părea foarte modest, prea modest pentru ceea ce era. O singură dată, vorbindu-ne despre un curs ţinut la Paris, a ridicat capul, şi-a îndreptat spatele şi a aruncat o privire spre celula transformată pentru o clipă în aula Sorbonei, cuprinzând cu ochii „sutele” de studenţi care îi umpleau sala până la refuz… Atunci am văzut în el „profesorul”. Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluţionar şi nici ascunzişurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoştinţele sale şi gata oricând să le comunice altora”[13].

Hrănindu-se mereu cu azima rugăciunii, purta în suflet haina smereniei peste care ploua harul păcii şi al bunătăţii: „Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă de obşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Domnul profesor Manu nu a avut nicio stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar şi la porţia sa de mâncare pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă. Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu. Era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis”[14]. În cuştile de fier şi de beton, acolo unde satana cernea sufletele, profesorul George Manu reuşea să dea la o parte zgura disperării făcând loc nădejdii înmugurite din credinţă: „Le arăta tinerilor că în condiţiile întemniţării, când nu le mai era posibilă trăirea creştină prin fapte în spaţiu larg şi acţiune în lume, le rămăsese doar adorarea în taină a lui Dumnezeu. Rugăciunea, adică lucrarea lăuntrică a spiritului, chiar fără revărsarea ei în fapte, constituie deopotrivă o esenţă a ortodoxiei. Îi întărea sufleteşte, convingându-i că şi doar această trăire interioară în spaţiul strâmt al celulei este un mod de participare activă la viaţa în Dumnezeu”[15].

„A STUDIA CEEA CE DUMNEZEU A CREAT ESTE O RUGĂCIUNE”

„Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educaţie spirituală, dar cu firea lui de cercetător şi setos de a cunoaşte, am convingerea, că a parcurs o întreagă literatură patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din Sfinţii Părinți ai Bisericii”[16]. Era preocupat să împărtăşească şi altora experienţa lui duhovnicească ca om de ştiinţă: „Ştiinţă veți putea auzi afară, căci e plină librăria de cărți de ştiință. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferință nu veți auzi afară, pentru că sunt scoase cărțile de această natură. Și veți auzi doar minciunile ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală”[17]. Cuvintele lui: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare” sunt dovada unei credinţe autentice pe care George Manu şi-a mărturisit-o prin întreaga-i viaţă, discret, fără emfază, cu sufletul odihnit în ninsoarea anilor.

CĂTRE VEŞNICIE. „SĂ LE SPUI TUTUROR CĂ NU AM FĂCUT NICI CEL MAI MIC COMPROMIS”.

În anul 1958, la conducerea închisorii este numit colonelul Crăciun care începe pregătirile pentru declanşarea reeducării cu scopul ca fiecare deţinut să-şi renege în mod public trecutul, dar să-şi exprime în mod entiziast şi admiraţia faţă de realizările regimului comunist care îl martirizase. George Manu rezistă şi ultimei încercări, refuzând fără ostentaţie, dar cu o hotărâre de neclintit, reeducarea. Se îmbolnăveşte de tuberculoză ganglionară care i se agravează după ce este pedepsit cu zece zile la „neagra”, în urma unei percheziţii la care i se găseşte într-un buzunar, un mosorel de aţă albă înşirat cu noduri. Cu trupul încovoiat de neputinţă, este adus la colonelul Crăciun să dea o declaraţie de desolidarizare la care răspunde negativ şi drept urmare este dus iarăşi la zarcă.

După câteva săptămâni de exterminare prin înfometare şi frig este din nou chemat de colonelul Crăciun care „avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină şi alte antibiotice occidentale. «Le vezi?, îi spune lui George Manu, iată medicamentele care te pot salva. Priveşte-le, sunt numai medicamente occidentale în care aveţi încredere voi! Dă-mi declaraţia şi te salvez!» George Manu a răspuns şi de această dată: Nu! Acesta a fost ultimul lui răspuns”[18].

Când a ajuns aproape de istovire, când n-a mai avut putere să se ridice în capul oaselor în pat, a fost dus la infirmerie. Însă era prea târziu. Tot trupul era o rană. Avea escare peste tot şi din încheieturi îi curgea puroi. Hemoptiziile nu au mai putut fi oprite şi multe organe interne, care nu fuseseră deja lezate, încetaseră să mai funcţioneze. Până la această dată, nimeni nu-l auzise pe profesorul George Manu văitându-se. Ultimele lui cuvinte au fost la fel de clare ca întreaga lui viaţă: „Cu o zi înainte de a muri, m-a chemat la patul său şi mi-a zis: «Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis»”[19]. „Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut: «Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez odată». Profesorul George Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce când suferinţele au atins paroxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: «Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni!»[20]

În lumina Celui Nepătruns, nimicit cu secera durerii în holda neamului românesc, George Manu porneşte în călătoria către veşnicie la doar 58 de ani. Trupul, de numai 34 de kilograme, îi este aruncat sub cerul negru şi încruntat al Aiudului, în groapa comună din Râpa Robilor, de unde îl auzim parcă şoptind: „Nu plângeţi, că mă duc de lângă voi/ Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi/ Cu hoţii în acelaşi cimitir/ Căci crezul pentru care m-am jertfit/ Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir”[21].

Sursa: ATITUDINI.com

Note:

[1] Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Bucureşti, pag 210

[2] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric

[3] Gheorghe Jijie, George Manu, Monografie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pag. 398.

[4] George Manu, În spatele cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 3.

[5] Ing. Ion Dima în George Manu, Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pag. 370-371.

[6] Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, pag. 144.

[7] Ing. Ion Dima în George Manu, Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pag. 372.

[8] Ibidem, pag. 374.

[9] Gheorghe Jijie, George Manu, Monografie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pag. 396-397.

[10] Traian Popescu în interviul luat de Sorin Preda în Formula AS, numărul 396, anul 2000.

[11] Mărturie dată de Tertulian Langa monahului Moise în iunie 2006; publicată în volumul George Manu. Monografie, ediție îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pag. 332-340.

[12] Dr. Ion Cârja în George Manu. Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pag. 365.

[13] Ing. Ion Dima, op.cit., pag. 374.

[14] Dr. Ion Cârja, op.cit., pag. 365.

[15] Constantin Bucescu, op.cit., pag. 344.

[16] Tertulian Langa, op.cit., pag. 335.

[17] Ibidem.

[18] Gabriel Bălănescu în George Manu. Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pag. 355.

[19] Radu Ciuceanu, op.cit., pag. 356.

[20] Dr. Ion Cârja, op.cit., pag. 368-369.

[21] Trăiesc flămând de Valeriu Gafencu.

(Articol publicat în Revista Atitudini, nr. 38)