Bucovina Profundă

10 noiembrie 2020

Părintele Justin Pârvu în dialog cu Grigore Caraza

Filed under: Miscarea Legionara,Parintele Iustin,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 15:44

Părintele Justin Pârvu în dialog cu Grigore Caraza

DE LA ROMÂNIA MARTIRULUI CURAT AL NEAMULUI – LA ROMÂNIA CARE NU ESTE CAPABILĂ SĂ DEZROBEASCĂ O BASARABIE

caraza justin mgpsh_fullsize_distr

AIUDUL – ELITA CREȘTINISMULUI NOSTRU ORTODOX

G.C (Grigore Caraza): Spuneați la un moment dat, într-un interviu, că România profundă a avut poate mai mult de câștigat de pe urma comunismului decât în zilele noastre. La ce vă refereați?

P.J (Părintele Justin): Domnule, adevărul și esența vieții unui individ ca și ale unei nații, apar nu din strălucirile băilor și ale stațiunilor și ale belșugului. Apar din constrângere, din suferință, din greu.

A fost o generație de oameni care s-au jertfit.

PJ: A fost o generație care s-a jertfit și a creat viitorul României noastre. Viitorul României noastre, când spun, nu mă gândesc la o generație de-a noastră sau care va veni. Nu. Generația neamului nostru e trecut, prezent și viitor. Și care este, în sfârșit, puterea și forța noastră în viitorul nostru? Este tocmai această suferință puternică. A fost mai puternică decât ne închipuim noi. Povestea cineva că la Râpa Galbenă s-a făcut o groapă, s-a adâncit din cauza ploilor. Și ce-au găsit acolo? Trei cadavre. Două femei legate în sârmă, cu picioarele legate în sârmă.

GC: Cu picioarele legate în sârmă?

PJ: Și un deținut politic. Un fost deținut politic, cu capul tăiat, cu țeasta în două, cu creierul scos din ea și aruncat.

GC: Aveau nevoie comuniștii de creierul lui.

PJ: Și acolo, interesant că s-au găsit și vata și tifonul cu care au operat de i-au făcut chinurile acestea groaznice. Da. Vedeți dumneavoastră cât martiraj s-a produs în țara asta! Dar au fost centrele acestea mari de chin Piteștiul, Aiudul și Gherla. A fost forța cea mai puternică de rezistență a nației noastre. De aceea, nu se vorbește despre Aiud, așa cum se vorbește cu ușurință despre oricare închisoare. Să vorbești despre Aiud, pentru că aici a fost adevărata ură a ateismului manifestată împotriva creștinismului! 

grigore carazaGC: De ce părinte? De ce a fost Aiudul? Vă rog să spuneți.

PJ: Aiudul a fost elita creștinismului nostru ortodox. Și aici a fost reprezentată de generațiile ’48, ’64. Aici au fost executate generațiile din 1948-1964.

GC: 1964, da. Vă rog să explicați cu Râpa Galbenă, ce s-a întâmplat acolo? Bănuiesc că nu toți știu de Râpa Galbenă.

PJ: Domnule, Râpa Galbenă e un deal acolo în coasta Aiudului și aici se aduceau toți morții din închisoare. După ce stăteau două, trei zile, patru, cinci zile la morgă, păi nu mai încăpeau în camera aceea. Noi ieșeam la plimbare când și când și treceam prin fața camerei acesteia, morga. Și-apoi treceam și erau câte două, trei trupuri care nu mai încăpeau înăuntru, le lăsau afară. Și seara, noaptea, de la o oră destul de înaintată, poate și după două, trei noaptea, puneau câte un cadavru sau două într-o căruță cu un cal sau doi cai. Să le zicem cai, că de fapt erau niște mârțoage de abia întreținute cu ce se putea pe acolo din cojile pușcăriașului. Și când treceau prin poartă, domnilor, băgau o țeavă. O țeavă, o suliță mai bine zis. O suliță în regiunea inimii și îl înțepau să vadă dacă nu cumva mai trăiește.

 GC: Deși mort, cu o suliță mare îl înțepau încă de 4-5 ori în inimă, să nu cumva să fie moarte aparentă.

PJ: Să nu fie moarte aparentă sau să simuleze, că așa de mult se temeau de „bandiții” ăștia din închisoare, încât se temeau și de umbra lor, domnule!

grigore caraza REZISTENȚA DIN MUNȚI – MAI ANEVOIOASĂ DECÂT VIAȚA NOASTRĂ DIN CELULĂ

GC: Dar bandiții ăia din închisoare erau legionari. Și pentru asta Aiudul a fost ales, pentru legionari.

PJ: Prin munții Brașovului, munții Făgărașului, au fost foarte mult chinuiți legionarii care nu se predaseră încă comunismului. Comunismul le-a dat de lucru așa de mult, încât le-au trebuit vreo doi ani de zile ca să curețe munții, de oamenii aceștia care stăteau ierni întregi, în îngheț și nu puteau să aprindă un chibrit pentru că dacă făceau ceva, ațâțau oleacă de foc, se vedea fumul și era un indiciu pentru Securitate care venea și te lua de acolo de unde iese fumul. Așa încât acolo stăteau. Și cu copil mic crescut acolo. Cum îl cheamă pe băiatul acela crescut de la șase luni până la patru ani, crescut între deținuții aceștia?

GC: Unde crescut?

PJ : Crescut în munții Făgărașului.

GC: A, în munte. Da. Știu, dar nu îmi amintesc.

PJ: Foarte interesant și faptul acesta, cum femeia asta l-a purtat la piept, ani de zile să nu înghețe, să nu moară, să trăiască acolo, să ducă mai departe victoria tatălui său, care murise, de altfel, căzuse în mâinile comunismului. Ei bine, urgia aceasta cu care s-au chinuit… Aceștia care veneau, în sfârșit, din Germania, erau întreținuți. Apărea câte un avion, din când în când și le lansa alimente, până ce a aflat, de altfel, Securitatea. De ce erau întreținuți? Pentru că, de afară nu se puteau introduce deținuții aceștia, fugarii aceștia, pentru că totul era în Securitate. Toți informau despre orice mișcare și despre orice om străin ar fi venit, cine a intrat aici, cine a venit, ce li s-a dat și totul în amănunt.

GC: Dar, pe Ion Gavrilă Ogoranu nu l-au prins în munții Făgărașului.

PJ: Măi, nu l-au prins.

 A stat 15 ani. El a reușit 15 ani să reziste.

PJ: Da. Aici, iar se poate observa forța neamului nostru. Rezistența lor în afară a fost mai puternică decât rezistența dinăuntru. Că eu mă gândeam: „Măi, păi noi suntem domni aici, măi. Stăm în celulă, cu o căldură așa cum este ea, n-avem nicio primejdie, nimic, pentru ziua de mâine, ne dau ce ne dau acolo o supă de varză și un soi de gram de turtoi” – și duceam acolo viața liniștită. Dar ăștia care stăteau în geruri, stăteau în zăpezi, în gropi și se adăposteau, în sfârșit, ca să aibă permanent o legătură cu Occidentul… Adică cu camarazii de dincolo care veneau și ne mai dădeau ajutoare aici. Și erau parașutați și din ei, dintre legionarii din Germania care veneau și se parașutau pe munți acolo. Greu era că nu aveau nicio orientare, nicio hartă, n-aveau nimic la 10 km. Și cu atât era mai greu cu cât nu te puteai orienta câtuși de puțin într-o direcție sau alta. Pentru că toți erau turnători. De la mic la mare. Dacă apărea cumva un străin la margine de sat sau intra la o căsuță, la un bătrân, neapărat era înștiințată Securitatea, erau luați și cercetați. De aceea viața lor, a acestor oameni care au luptat în afară, era mult mai grea și mai anevoioasă decât viața noastră din celulă.

E mai greu să reziști ispitelor în libertate, decât chinurilor groaznice de acolo?

PJ: Sigur că da. Păi, aici te luau, te omorau, gata terminai. Într-o lună de zile, două, într-o jumătate de an sau în două, trei zile.

cu carazaDE LA CELULA ÎNTUNECATĂ LA „CASA NEAMULUI MEU”

Moartea era privită ca o eliberare.

PJ: Erai martirul curat al neamului. Și apoi pe noi nu ne prea interesa viața. Acum să ne fixăm asupra cuvântului libertate. Libertate, eu înțeleg că ai libertate de cuvânt, de gândire și în orice exprimare. Dar asta nu se întâmplă, decât numai între patru, cinci într-o celulă sau pe la zarcă. Acolo în pușcărie aveai toată libertatea de gândire și exprimare, că nu te auzea nimeni. Vorbeam între noi, eram cei mai liberi. Mi-amintesc odată că lansaseră ăștia o lozincă a lor la ședință. Și veneau ăștia și ne spuneau nouă la celulă: „Băi, americanii și englezii vor începe un nou război mondial, iar muncitorimea îi sabotează la timp”. Sau îi va sabota la timp.

GC: Cine îi va sabota la timp?

PJ: Comunismul. Comunismul îi va sabota la timp. Adică nu vor putea să își ducă planul la sfârșit. Ei bine, tot așa într-o seară, două, trei, patru, cinci, cu asta se deschidea și cu asta încheia ziua și numărătoarea care se făcea seara și dimineața. Acum și noi, dacă am văzut că nu mai termină ăștia, și noi în celulă tot așa: „Băi, anglo-americanii vor al doilea război mondial, iar clasa muncitoare îi va sabota la vreme”. Și tot așa și noi în celulă. Ăștia care ascultau permanent, spuneau la ședință. Și la un moment dat s-a terminat, n-am mai spus niciun cuvânt cu privire la lozinca asta a lor. Dar o formulam noi în celulă.

GC: În ceea ce privește lupta împotriva comunismului, cea mai puternică a fost în România. Este singura țară din comunism, România, care a luptat împotriva lor cu arma în mână. Suntem singura țară.

PJ: Păi, România a fost singura țară, în Balcani în special, în Occident mai puțin. Pentru că în Occident noi eram priviți și ca inamici, eram priviți și ca prieteni, cumva.

 Vă amintiți un fapt de credință din închisoare? Ați știut că veți ieși de acolo?

PJ: Am știut, da. Am știut foarte precis. Eram în mină.

grigore carazaGC: La Baia Sprie?

PJ: La Baia Sprie. Și ca de obicei, se ducea fiecare să se echipeze pentru lucru. Și eu le-am spus lor – eram vagonetar – „Măi”, zic, „mă las pe-o piatră aici să ațipesc oleacă. Când sunteți gata voi, strigați la mine”. Am așteptat, în sfârșit, am ațipit. Și văd în fața mea o mină întunecoasă, cu un întuneric extraordinar, nu se putea răzbi niciun metru, așa de-ntunecoasă era! Într-adevăr ca întunericul, așa. Lampa era aici lângă mine jos, și eu, plecat la vise. Și de abia, de abia, într-un fund de galerie acolo undeva, văd o zare de lumină. O zare de lumină și am luat-o eu, în cursul galeriei și am ieșit, unde credeți dumneavoastră, în visul meu? În sat la mine, la casa de naștere, la casa neamului meu.

GC: Acolo jos undeva?

PJ: Acolo. Am ieșit în marginea unei râpe, un deal lângă șosea, exact în pârâul unde mă jucam eu când eram copil. Prindeam peștișori și făceam bălți așa mai mari unde ne scăldam noi. Ei, și sigur că faptul acesta l-am spus a doua zi la toată închisoarea. „Măi, nu vă grăbiți cu ieșirea din închisoare”, la datele pe care ni le construiam noi. Că se auzea, de Conferința de la Yalta, Conferința de la Malta, Conferința de la Moscova. Astea erau palavre de-ale lor. Nu era nimic în realitate. Era pentru inducerea în eroare a lumii întregi, nu numai a noastră. A lumii întregi. Și așa, într-adevăr au trecut ani și ani și am ieșit din închisoare. Da. Și am fost sigur. Am fost sigur, că eu le-am spus: „Măi, să știți, nu murim aici. Noi ieșim afară”.

GC: Dacă îmi permiteți să spun și eu câteva cuvinte.

PJ: Da.

GC: Eram, deci în Aiud, erau paturi suprapuse, eram pe patul de sus și inginerul Drăgoiu. Dacă ați auzit de dânsul…

PJ: Am auzit. Da.

cu p. justinGC: Așa. Băiatul șefului de gară din Burdujeni. Un om cu totul ieșit din comun și foarte credincios. Eu eram bolnav. Și mi-a spus: „Grigore, nu vrei să încerci următorul lucru?”. „Ce?”. Și acum vă spun, am încercat. Dimineață de la ora 7 până la ora 1, stând acolo pe patul de sus, nemișcat, eu am spus de 12.000 de ori rugăciunea inimii. Timp de aproape 7 ore, de 12.000 de ori. Iar prietenul meu îmi făcea semn în continuare să stau. După ce am terminat acele 12.000 de ori, am avut acea senzație de levitație. Deci corpul meu realmente se ridica. Și s-a ridicat, s-a ridicat, s-a ridicat până ce am atins cu fruntea, cu nasul, cu barba varul de pe perete. Și această levitație a fost și a doua oară și a treia oară. Și au fost trei nopți la rând. Deci corpul meu singur s-a ridicat și a venit înapoi. Se știe în Aiud, acel inginer Drăgoiu care avea totuși niște lucruri deosebite, era un mare credincios. Și cică: „Grigore, te-am văzut și când ai urcat”. Era un mare credincios. Și lucrul ăsta mi-a rămas. Iar după aceea o perioadă m-am simțit extrem de bine, acolo în Aiudul acela.

 PJ: Da. Eram la Suceava, se încheiaseră anchetele, dosarele puse în rânduială și repartizarea dosarelor fiecărui individ la pușcăriile la care urmau să meargă. Interesant era faptul că, atunci când ne-a condamnat pe noi, era o comisie, în sfârșit, Tribunalul închisorii de la Iași. Tribunalul închisorii de la Iași fusese și cel care condamnase pe comuniști în ’40 -’41. Când au intrat ei să-și reabiliteze toată gafa lor, au început să dea condamnări extraordinar de mari: 15, 25, 20, 10, 7 ani, erau nimica toată. Și s-a îngrozit Tribunalul București. „Măi, ce fac ăia de la Iași? Dau cu nemiluita anii?”. Și au discutat între ei și au mai ameliorat condamnările. Mai mergea și câte un 5 ani, mai mergea și 7 ani, mai dădeau și 12, mai dădeau și 20, crezând că așa ei își reabilitează greșelile pe care le făcuseră la condamnările comuniștilor pe vremea lui Antonescu. Dar s-au înșelat. Pentru că în momentul în care a plecat ultimul transport înspre Aiud, a fost un vagon atașat și pentru ei, comisiile care au judecat procesul. Și a mers până pe la Ploiești. Vagonul acesta, de acolo, a dispărut. Nu se mai știa nimic despre el și despre cei care au condamnat Mișcarea Legionară.

GC: Au ajuns în Aiud.

PJ: Da. Interesant și faptul că ei au știut, de altfel, o mulțime de lucruri cu privire la tot ansamblul de condamnări. Dar le-au spus cu timpul, așa, deținuților, în celulele unde erau. Însă ca militari, de altfel, erau foarte închistați, nu vorbeau nimic și se îmbolnăveau unii pe alții din cauza lipsei de comuniune cu cei din jurul lor. Pentru că în pușcărie una din pedepse era lipsa de comunicare. Izolarea. Și aceștia se izolau singuri și deveneau la un moment dat un obiect de acuză pentru ei înșiși și un obiect de acuză și pentru cei cu care locuiau, că nu puteau să fie nici criminali de război, nu puteau să fie nici legionari, nici țărăniști, nici liberali. Erau, în sfârșit, militari care își făceau condamnările lor față de războiul dus împotriva comunismului din Rusia. Dar ceea ce vreau să spun, însă, că era foarte mare secret între „afară” și cei dinăuntru, deținuții. Dacă vă puteți dumneavoastră imagina, n-am știut în vreo doi ani când sunt Paștile, sărbătorile creștinătății. N-am știut. Când urcam la o scurtă plimbare scările de la etaj, și la etajul 1, mă uit în dreapta. N-aveai voie să privești. Numai capul în pământ, mâinile la spate și să mergi așa orbește. Mă uit în dreapta, așa, trag cu ochiul și văd pe masa caraliului care își lua gustarea, ouă roșii. M-am dus în celulă și repede de bucurie: „Măi, să știi că au fost Paștele, măi.” „Dar de unde știi treaba asta?”. „Uite caraliul mânca ouă roșii”. Și numai așa am știut că sunt Paștile. După aceea, însă, ne-am organizat în așa manieră și la datele calendarului, după  «mâna Sfântului Ioan Damaschin»”.

GC: Da, știu. Palma lui Damaschin.

PJ: Așa. Încât făceam numai exerciții.

GC: Da. Știam când e Paștele în orice an.

PJ: În orice an. Și când a fost. Și când va urma. Și nu mai era nicio grijă cu trecutul sărbătorilor, că dacă știai Paștile le aveai pe celelalte toate la îndemână. Mai întrebam pe caralii: „Domnule, de ce țineți legătura asta strânsă și mai bună cu deținuții de drept comun,  hoți, barbarii ăștia care au jefuit și care au făcut atâtea crime și urgii?”. „Nu vreau să spun acum. Nu spun acum”. După două săptămâni apare în ușa celulei și spune caraliul: „Băi, dreptul comun cu care avem noi legături așa mai apropiate, ăștia au omorât un om, măi. Și-și face condamnarea aici. Dar voi ați omorât o nație, băi. Un popor. Voi sunteți dușmanii poporului”. A prelucrat întrebarea mea la ședințele lor, și i-au dat răspunsul: „Voi ați ucis un popor, iar ăștia au ucis un om”. Cu asta basta.

ROMÂNIA ACTUALĂ NU ESTE CAPABILĂ DE UN EFORT AȘA MARE CA SĂ DEZROBEASCĂ O BASARABIE

Mai avem astăzi o elită de intelectuali care să se sacrifice ca atunci pentru țară?

PJ: Măi, ia să-i văd și eu măcar pe o parte din ei. Hai! Să facă o defilare aici, să-i văd eu. Pentru că România actuală nu este capabilă de un efort așa mare ca să dezrobească o țară ca Ardealul sau Basarabia sau Bucovina. Nu este. Pentru că este o generație de oameni bolnavi, handicapați. Noi nu putem vorbi de o generație de oameni sănătoși și-ntr-adevăr care pot să facă niște eforturi supraomenești.

De ce? Nu Îl mai găsesc pe Dumnezeu?

PJ: Da, da. Nu există același crez. Acum nu știu ce înseamnă neam, măi. Ce-i aceea nație. Nu știu nimic copiii ăștia. Apoi ce faci cu ăștia, măi? Cum românul nostru scria acasă de prin Rusia – ostaș, caporal sau locotenent ce era – scria acasă: „Mamă, sunt bucuros că mă găsesc în luptă împotriva Armatei Roșii, pericolul omenirii”. Așa scria.

Când au cucerit românii Odessa.

PJ: Când au cucerit românii Odessa, tot au mers înainte în Rusia. Ei bine, unde mai găsești un tânăr ca să vorbească despre lucrurile acestea? El spune că: „Bătrânul ăsta îi plecat cu sorcova”. Nu spune așa?

GC: Așa spune. Păi, de ce spun așa, părinte? Pentru că sunt pierduți. Și ce ar trebui? O catehizare a Ortodoxismului, un abc? Practic nici în școli nu se mai face.

PJ: Păi nici în școli nu e chip să se facă o treabă de asta – să se introducă la școală – pentru că însuși domnul director și învățătorul, care e fiul nației acesteia și l-a adus mama lui, în sfârșit, cu traista la liceu să facă oleacă de carte și azi este director de profesori la școlile românești, în România, și nu vrea să audă despre istoria și trecutul neamului nostru. Nici nu vor să audă. Ei au artiștii lor, au oamenii lor de cultură și pe ăștia îi pun în istorie. Nu-l interesează pe el de Iorga, de Vasile Pârvan, de oamenii noștri, Vasile Militaru și câți alții și alții.

cu pr. iustin parvuINFORMAȚIA ESTE CENZURA LOR

Deși există o deschidere către informație acum foarte mare.

PJ: Măi, da’ informația este cenzura lor. E cenzura lor. Nu e o predare așa liberă și conștientă. Mai apare ici, colo, se pare că mai zice, mai vorbește într-un colț de ziar, așa, ceva mai tărișor. Dar nu-l aude nimeni. Nu-l aude nimeni.

Către ce se îndreaptă astăzi România și lumea în general? Se tot vorbește de marea schimbare.

PJ: Ei, lumea vorbește. Sigur că e normal. Pentru că are și interesul cineva ca să se ajungă la aceste discuții și anunțuri și false anunțuri. Că nu se știe nimic în fond, când e sfârșitul lumii. Asta cine poate ști? Nici îngerii din ceruri n-o știu. D-apoi cum să știm noi, oamenii? Dar presupunem că este vremea asta așa cum o ducem noi, că va fi totuși un sfârșit. Față de simptomele pe care le avem, față de toate evenimentele acestea mari, neînțelegerea popoarelor și așa mai departe, un sfârșit va fi. Sigur că da, în urma unui război mare, care va pierde jumătate din lume. În sfârșit, va curge sânge până la burțile cailor. La Constantinopol se vor da ultimele încercări de luptă și de cucerire a Creștinismului. Și iată că astăzi, de altfel, cam se poate vedea ceva, ceva, o apropiere de lucrurile acesta.

GC: O apropiere de?

PJ: De aceste evenimente mari ale sfârșitului pe care îl putem noi avea.

Ce-i sfătuiți pe tinerii de astăzi?

temnitele comunistePJ: Ce să-i sfătuiesc? Întâi, să se maturizeze oleacă. Adică să lase toate frumusețile astea aparente de la televiziune, de la calculator. Tânărul nostru este bolnav, îmbolnăvit de această tehnică. Noi trebuie să luăm copiii și să-i ducem înapoi cum am făcut noi, măi. Eram de 15-16 ani cu sapa, colea, cu grebla, cu furca și cu coasa și erai cu mâinile bătătorite când terminai vacanța și-ncepeai școala din nou după vacanța de Crăciun. Și acuma ce să faci cu ei, măi? Că nu sunt capabili de nimic. N-au niciun scop. N-au niciun ideal. Pentru că nici în familie nu se mai face educația asta, că n-are cine.

…Când am terminat cei 12 ani de temniță, am așteptat vreo două, trei săptămâni, tot întrebam eu, care cum venea, caraliii ăștia pe la celule: „Domnule, eu am terminat executarea celor 12 ani. Ce gând mai aveți cu mine?”. „Banditule, taci din gură acolo”. Și tăceam. N-aveam încotro. Ei, într-una din dimineți, se deschide portița mică de la cameră.

GC: Vizeta, da.

PJ: Vizeta. „Care-i banditul Justin Pârvu aici?”. „Eu sunt, domnule”. M-a nimerit la ușă acolo. „Semnează aici. H.C.M.-ul. Încă 24 de luni”.

GC: Puțin 24 de luni.

PJ: 24 de luni, domnule, e oricum frumos. „Dar, motivat ceva, condamnări, tribunal?”. „Băi, mai vorbești, mă? Că îți mai dau vreo două luni, trei acolo”. Și într-adevăr s-au terminat cele 24 de luni și-au venit alte 24 de luni.

GC: Cum s-a întâmplat în domiciliul forțat cu noi, în Bărăgan. Bineînțeles că Dumnezeu v-a încercat foarte mult în toți acei ani.

PJ: Am avut numai dovezile palpabile așa, cum ne vedem noi și discutăm așa am avut dovezi  puternice.

Că Dumnezeu vă apără?

PJ: Sigur că da. Eram trei sau patru într-o celulă și am avut un vis iarăși tot așa, interesant. Le-am spus: „Măi băieți, să știți că nu este nimic din ceea ce auzim noi, poveștile astea, veștile pe care le auzim noi, conferințele toate câte le fixează ei. Adevărul este că noi vom ieși sănătoși, măi”. Și într-adevăr, după un an și jumătate am ieșit sănătoși.

În ’91 ați venit aici, nu? Foarte mulți români, ani la rând, au venit la dumneavoastră ca să le dați așa un cuvânt de ajutor, de bine. Și au găsit aici speranță.

PJ: Când am ieșit atunci proaspăt nu prea aveam curaj să le spun multe. N-aveam curaj, că nu știai cu cine stai de vorbă. Deci am fost așa cu multă rezervă la început. Ei, dacă am văzut că lucrurile merg așa, apoi am început să vorbesc mai deschis cu toate. Dar ce să facem, acum Maica Domnului cu noi…

(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 42)

sursa on line: atitudini.com

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: