Dumitru Oniga –  Fragmente inedite de jurnal

Dumitru Oniga – românul poet, prozator de mare sensibilitate, supraviețuitor al temnițelor antonesciene și comuniste, peste 20 de ani de temniță,  mărturisitorul discret și sfânt,  naționalist român plin de bunătate, monument de bun-simț, legionar gata să-și dea viața pentru neam, luptător împotriva ideilor comuniste din toate timpurile, memorialist, om vertical de plină conștiință românească.

A fost o binecuvântare să-l cunosc pe domnul Dumitru Oniga și un inexplicabil privilegiu să mă bucur de prietenia lui. Un om de o înaltă talie intelectuală și spirituală care a trăit într-o ilustră anonimitate și într-o smerenie sfințitoare, acest om a fost deţinut politic în timpul regimului comunist și antonescian, coleg de ideal și de temniță cu oameni mari de la care se molipsise de o noblețe smerită și foarte lucidă, cu Radu Gyr și Nichifor Crainic, pe lângă care a ucenicit ca poet. A plecat la Domnul  în noaptea de 20 spre 21 octombrie 2016, în vârstă de 91 de ani și a fost înmormântat în satul natal, la Stupca.

Împlinindu-se 4 ani de la plecarea sa, ridicăm un salut, un gând pios și o rugăciune, cu nădejdea că astfel ne va răspunde și el de dincolo. Să avem rugăciunile lui!

Dumitru Oniga –  Fragmente inedite de jurnal

1.

Toată viaţa am fost printre cei învinşi. Secolul în care am trăit m-a condamnat şi mi-a hărăzit cel mai de jos şi mai umil mod de viaţă. Sclavii din trecut aveau mult mai multe drepturi. Aceasta a fost condiţia deţinutului politic în comunism. Totdeauna spectrul morţii plana deasupra capetelor noastre, toate orizonturile ne erau închise, orice şansă în viaţă anulată.

          Târziu, când anii s-au adunat tot mai mulţi, eu, supravieţuitorul atâtor abuzuri şi nedreptăţi ce au vrut să mă desfiinţeze ca om, privesc în urmă la prigonitorii mei şi le văd nimicnicia, inutilitatea acţiunilor şi cât de găunoasă a rămas viaţa lor. Ce au folosit că şi-au încărcat conştiinţa cu atâtea crime şi nedreptăţi? Trupurile noastre au fost înfrânte dar până la urmă spiritul a rămas biruitor. Ce moştenire a lăsat comunismul?

Fabrici depăşite care foarte rar când au fost rentabile, munci istovitoare cu salarii mizere, cozi la alimente şi la orice produs mai bun, blocuri de locuit mizere, un fel de depozite cu oameni necăjiţi şi exploataţi dar ce e mai rău, au lăsat o pătură întreagă de oameni fără caracter, fără cuvânt, fără dragoste de ţară, care şi-au văzut numai interesul propriu şi au fost capabili de cele mai mari tâlhării şi de cea mai mare corupţie. Dacă ar fi fost şi la noi o revoluţie în care să schimbi această clasă conducătoare coruptă ar fi fost altceva dar aşa n-a fost decât o lovitură de stat, şi-au ucis stăpânul care la un moment dat îi încurca, au rămas la conducere şi s-au pus pe jaf. Poporul a fost naiv, a crezut toate minciunile şi i-a ales tot pe ei şi astfel am ajuns în coada naţiunilor, în mizerie şi neputinţă. Când ne vom putea redresa, când la cârma ţării vor ajunge nişte oameni cinstiţi, Dumnezeu ştie?!

2.

De câte ori nu mi-am promis că voi scrie în fiecare zi la un jurnal în care să-mi pun gândurile întâmplările. Gânduri venite din necunoscut din sfere de lumină sau adâncuri de întuneric după cum sufletul meu era dornic de perfecţiune sau năpădit de tentaţii. Mă copleşesc părerile de rău când mă gândesc că am pierdut ceva, fie din partea mea bună, fie din haosul nebulos şi necunoscut pe care l-am sondat mereu ca să-l curăţ de otrava răutăţii.

De câte ori nu mi-am promis să mă chinui, să mă târăsc pe brânci doar, doar voi urca măcar o treaptă care să-mi purifice sufletul, măcar o treaptă care să mă apropie de divinitate, de adevăr!

De câte ori nu mi-am promis să scriu şi să-mi analizez fiecare gest, fiecare vorbă sau faptă. De ce nu am făcut-o? Indiferenţă? Lene? Inconştienţă? Poate de acum înainte să o pot face. Măcar de acum să mă pot ţine de cuvânt.

3.

Am avut atâţia prieteni minunaţi în viaţă. A fost un dar de la Dumnezeu şi cred că puţini oameni se pot lăuda cu atâţia fraţi de idealuri care erau în stare de orice sacrificiu pentru a înfăptui binele, binele pentru Hristos, binele pentru neam, binele pentru un om oarecare. Ce rău îmi pare că la timpul potrivit nu am putut scrie un portret pentru fiecare. Ar fi fost o carte minunată cu atâţia Feţi-Frumoşi ce au vieţuit în secolul meu întunecat care a strivit pe cei mai buni oameni. Forţele răului au fost prea mari şi puternice, fiinţele noastre prea firave, naive şi nevinovate. Fizic noi am fost învinşi dar sufletul prietenilor mei a ieşit biruitor deasupra tuturor răutăţilor. A fost adusă jertfă tinereţea lor, pe altare păgâne, o elită de lumină a neamului. Acum patrimoniul nostru spiritual este imens, avem o zestre transcedentală cum puţine neamuri au. Doar gloatele inconştiente se zbat în întuneric şi nimicnicie.

4.                                                 

Din faptele şi întâmplările veacului meu se pot trage cele mai năstruşnice concluzii. Poţi filozofa şi crea sisteme absurde aşa cum absurditatea a stăpânit o mare parte de lume, poţi scrie cărţi cu viaţa unor oameni care s-au apropiat de sfinţenie. Sfântul din închisori, sfinţi isihaşti sau martiri ce au murit în chinuri schingiuiţi pentru credinţa lor. Călăii n-au lipsit din secolul meu dominat de puterea întunericului. Viclenia şi indiferenţa apusului, cruzimea şi nebunia răsăritului. Ne-am zbătut între două ipostaze ale aceluiaşi diavol ce s-a manifestat în lume. Dar biruinţa Satanei este vremelnică. Nu ne rămâne decât să ne adunăm ultimele forţe ca să înlăturăm răul ce încă ne domină.

5.

Pe măsură ce anii trec parcă sunt tot mai singur. Trebuie să mă apropi de cineva, de un om, de un prieten. Nu mă mai satisfac străzile, vitrinele, oraşele, vreau lângă mine un suflet, un om cu defectele şi calităţile lui, cu ideile lui năstruşnice, cu patimile şi păcatele lui. Poate că ajungem să ne certăm, poate ca vom ajunge să ne batem. Nu ştiu cât îl voi putea eu influenţa, sau câte din ideile lui le voi accepta să mi le însuşesc. Poate că voi regreta. Poate ar fi mai bine să mă apropi de copaci, de flori sau de obiecte neînsufleţite dar nu, nu m-ar satisface. Îmi asum toate pericolele şi totuşi mă voi apropia de oameni.

6.

 În jurul meu se întinde un pustiu. Vânturi fierbinţi, nisipuri, spini. Capul mi-e încins, ochii îmi ard, mâinile îmi cad neputincioase. Singurul refugiu este interiorul meu. Oare cât de sus pot urca înlăuntrul fiinţei mele ? Cu ce efort pot străbate labirintul interior ? Acolo voi găsi o grădină minunată, plină de lumină, cu un izvor de apă cristalină, apa nemuririi. De jur împrejur flori de toate culorile, flori ce nu se vestejesc şi nu mor, florile veşniciei. Aici îl pot întâlni pe Dumnezeu

 – Să stăm, Doamne, pe un covor de iarbă presărată cu flori. Nu-ţi voi plânge în poală neputinţele mele cum plângeam în poala mamei, nu-ţi voi cere să mă încurajezi cum făcea tatăl meu când eram la vreo ananghie, nici să-mi dai vreun sfat cum făcea bunicul meu. Aş dori să stau lângă Tine ca lângă un prieten drag cu care să pot face glume, să râdem amândoi şi să uit de toate necazurile, de tot ce-am pătimit, de toţi cei care m-au urît şi m-au chinuit.

Oare cât de adânc pot coborî în beznele din mine ? Acolo pot găsi toate relele din lume, patimi, păcate, defecte, dominate de entităţi negative care răbufnesc fără voia mea în fiinţa mea imperfectă şi slabă. Fără ajutorul Tău, Doamne, cum aş putea să le înlătur ? Ajută-mă să pot face o placă mare de beton să pot astupa acel hău întunecat pentru vecie, ca să pot urca pe o scară a pefecţiunii spre lumină, cât mai aproape de Tine, Doamne.

Citiți și :

Dumitru Oniga, românul poet și sfânt mărturisitor