Bucovina Profundă

16 septembrie 2020

Pr. Mihail Lungeanu: Despre prezența harului și despre intensitatea vieții duhovnicești în temnițele comuniste

mihai lungeanuPărinte, ce înseamnă: „Mila păcii, jertfa laudei”?

Păi, cântarea asta explică două lucruri. Binecuvântarea lui Dumnezeu se face cunoscută în inima noastră, în sufletul nostru, printr-o stare de pace care nu are comparație în viața noastră pământească, dar știm că este pace. Ei, asta Dumnezeu o dă din milă, că El e milostiv, nu că o merităm noi, dar urmează partea a doua: „jertfa laudei”, ca urmare a laudei pe care am adus-o noi lui Dumnezeu, oricât de slabă a fost, îi corespunde această pace care este rezultat al milei lui Dumnezeu. Deci mila lui Dumnezeu este mișcată de jertfa noastră de laudă, oricât de slabă ar fi și când se cântă: „Mila păcii, jertfa laudei”, din inimile noastre, este harul lui Dumnezeu care se revarsă către Dumnezeu Tatăl și care Îl închide în El pe Iisus Hristos. Deci, chipul nostru apare îmbrăcat în imaginea lui Iisus Hristos înaintea Tatălui, El este mijlocitor în felul acesta. Hristos ne-a îmbrăcat pe noi prin harul Său. El ne conferă nouă o serie de caracteristici care sunt ale Lui. Deci jertfa noastră de laudă este răspuns la mila păcii dată de El și mila păcii dată de El este, sigur, condiționată de jertfa laudei noastre, oricât de slabă ar fi. Nicio rugăciune, nicio laudă a noastră, oricât de slabă, nu rămâne fără rezultat. Fiul lui Dumnezeu este milostiv. Înainte de a fi drept, El este bun, milostiv. Asta aș spune, asta înțeleg eu. Eu nu sunt teolog, nu așteptați de la mine lucruri de mare finețe. Vă spun ce am înțeles eu, ca un popă care nu a făcut Teologia, dar care a mai învățat și el, așa, cum se zice: „teologia pe fereastră”.

m. lungeanuCe ne puteți spune despre Valeriu Gafencu cu care ați stat în închisoare?

A, păi aveți cartea scrisă despre el, ce să vă spun eu? Eu dacă spun, stric, adică trunchiez foarte mult, că nu le am pe toate prezente în minte, nu pot să-l prezint așa de frumos cum l-au prezentat cei care au vorbit despre el. Ce să vă spun? Un om care a trăit cuvântul lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel la care putea să îl trăiască cineva în închisoare. Valeriu Gafencu a avut o rugăciune permanentă, avea o figură senină, niște ochi albaștri în care te pierdeai, numai bunătate, o mare putere de rugăciune și o răbdare care te impresiona până la lacrimi. A fost dus în spital la Târgu Ocna ca să fie operat de apendicită. Cum or fi făcut aceia rahianestezia sau anestezie locală, nu știu, că nu a prins. El nu a spus nimic și la urmă, după ce au cusut tot, le-a spus: „Domnule doctor, am simțit toată operația”. „Cum așa?”. „Ia!” și a ridicat picioarele în sus și l-a pus să facă așa din picioare. Toată operația a simțit-o pe viu și nu a schițat un gest sau un vaiet. Mare răbdare! Tot timpul era în stare de rugăciune și ziua și noaptea, nu putea dormi culcat. Stătea în șezut, ridicat, cum spune el într-o poezie: „Când ochii mi-i închid şi cat în mine/ Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,/ Mărgăritarul preţios e-n tine”. El avea mărgăritarul, el simțea permanent prezența lui Dumnezeu.

Indiferent ce spun filozofii sau marii gânditori, omul, datorită stării de păcat, are sufletul alterat,

păcatele lui și ale părinților și ale rudelor lui îndepărtate, dar devii prin conlucrare dintre voința ta și voința lui Dumnezeu, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, tu devii altul, te schimbi, devii om nou, omul nou zidit în Hristos. „Nu mai trăiești tu, ci trăiește Hristos în tine”, cum spune Sf. Ap. Pavel. Asta a fost, vă spun, deci starea asta de curățenie, de sfințenie este o stare de o permanentă devenire. În măsura în care te nevoiești și îndeplinești condițiile de a acumula harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură te transformi și te asemeni mai mult cu Iisus Hristos. Cam asta aș spune, el era permanent în stare de rugăciune. Stătea cu capul în piept, așa dormea și când își aduce amintea iar, în felul acesta. Numai cuvinte bune spunea, nu certa pe nimeni. N-am auzit să înjure, să blesteme, să amenințe, să se vaiete că suferința e lungă, nici vorbă. Totul raporta la Iisus Hristos, o jertfă permanentă, fiecare secundă este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Pentru că se știe că în timpul suferinței, dacă suferința este împletită cu rugăciune, nu cu resemnare, așa cum în general se înțelege, dacă este primită cu dragoste adevărată, simți o bucurie extraordinară. Bucuria este așa de mare, încât suferința nu mai contează, pur și simplu. Dar e greu de înțeles lucrul acesta.

temnita

Simți mângâiere?

E greu de spus, simți o bucurie și simți ceva în inimă care depășește orice bucurie de pe pământ.

Ce a vrut să spună Iisus pe cruce prin cuvintele: „Săvârșitu-s-a!”?

Săvârșitu-s-a mântuirea lumii, adică, jertfa. „Săvârșitu-s-a!” este ultimul cuvânt de pe cruce. Primul este: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”, al doilea, îi spune tâlharului: „Astăzi vei fi cu mine în Rai!”, al treilea este: „Femeie, iată fiul tău! Fiule, iată mama ta!”, Sf. Ioan Evanghelistul, după aceea spune: „Mi-e sete! Părinte, în mâinile Tale îmi încredințez duhul. Săvârșitu-s-a!”. Când și-a dat duhul, atunci s-a cutremurat pământul, pietrele s-au sfărâmat, catapeteasma templului s-a rupt în două de sus până jos, mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților răposați au înviat și, ieșind din morminte după învierea Lui din morți, au intrat în sfânta cetate și S-a arătat multora, iar sutașul și cei ce L-au văzut au zis: „Cu adevărat acesta Fiul lui Dumnezeu a fost!”. Acesta e textul biblic. „Săvârșitu-s-a!”. Deci pentru ce a venit El? Ca să răscumpere lumea. El a luat toate păcatele omenirii asupra Sa și toată suferința, pe care trebuia să o suporte omenirea ca ispășire pentru greșeala ei, a suportat-o El pentru toți. Asta e mântuirea obiectivă. Dar mântuirea subiectivă este altceva, este partea fiecăruia și dacă El a ispășit acolo pe cruce pentru toți, fiecare din noi are partea lui de ispășit. Ei, asta cere de la noi. Cum? În cadrul pocăinței, în cadrul crucii pe care ți-o pune El în spate, o duci și în felul acesta ispășești, altfel nu se poate. Ajungem dincolo și se întâmplă exact cum spune Mântuitorul în Predica de pe munte: „Împăcați-vă cu pârâșul vostru cât sunteți încă pe cale, ca nu cumva acesta să vă dea pe mâna temnicerului și temnicerul să vă bage în temniță. Vă spun că nu veți ieși de acolo până nu veți plăti și ultimul bănuț”. Deci se plătește toată greșeala noastră, a plătit-o Mântuitorul pentru toți și pentru mine. Dar am partea mea, El nevinovat a plătit, eu vinovat și nu plătesc nimic? În cadrul pocăinței, atât cât a drămuit Dumnezeu, în cadrul crucii pe care ne-a pus-o în spate, în cadrul pocăinței pe care o facem noi la spovedanie, este cuprinsă această ispășire și, în timp ce suferim, se întâmplă ce v-am spus eu: simți mângâierea Duhului Sfânt în inima ta, dar să o accepți nu ca pe o pedeapsă, ci ca un dar al lui Dumnezeu.

Suferința a fost dată ca pedeapsă pentru păcat, dar acceptată în numele Mântuitorului și primită în numele Lui, sau cedată Lui și să o transformi în dar, în harul lui Dumnezeu. Deci tu suferi și din inima ta iese harul lui Dumnezeu, acea fâșie de lumină de care vorbește Mântuitorul în discuția Lui cu femeia, la fântâna lui Iacov: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, din inima lui vor curge râuri de apă vie care vor curge în viața veșnică și nu va înseta în veac”. Este vorba de râurile de har, de lumină, care țâșnesc din inima omului care ajunge la rugăciune permanentă. Nu înseamnă că cei care nu au rugăciune permanentă, nu iese nimic din inima lor, dar iese o șuviță mică de tot. Noi am primit o scânteie la botez, scânteia harică care crește sau se pierde în funcție de viața pe care o ducem noi. Sunt mai multe teorii cu flacăra aceasta harică. În orice caz, Sf. Isaac Sirul, în lucrarea sa Cuvinte ascetice, spune că scânteia harică a rugăciunii permanente noi o primim la botez. Dacă ducem viața în Hristos și cu rugăciune, această scânteie crește, crește și la un moment dat se face cunoscută, adică din momentul acela noi o vedem, o simțim ș.a.m.d. Alții spun că este o scânteie aparte și că este momentul când El se face cunoscut. Când îți dă El ultima picătură, atunci ai căpătat darul rugăciunii inimii. Împărtășania deasă, făcută cum trebuie, grăbește primirea darului rugăciunii permanente, a flăcării harice.

Ce păcate nu se iartă niciodată?

După câte știu eu, păcatele împotriva Duhului Sfânt, hula împotriva Duhului Sfânt. Vezi că este alb și tu zici că este negru. Minunea evidentă, păcatul împotriva evidenței, vezi că e minune și spui: „Nu, domnule, sugestii”. În închisoare au fost oameni care au simțit parfumul Duhului Sfânt, în Zarca. Grigore Caraza s-a împărtășit și a simțit mirosul de busuioc și a întrebat: „Părinte, dar unde aveți busuioc?”. „Da’ de unde busuioc, băi Grigore?!”. „Păi, uite mirosea a busuioc”. Sau alții făceau rugăciune, simțeau și în timpul rugăciunii, toți din celulă simțeau parfumul acela și mi s-a întâmplat și mie să fiu cu dânșii, oameni cu mare credință, cu mare putere de rugăciune, prezența Duhului Sfânt. Păi, în împuțiciunea aceea, cu hârdaie, cu materie fecală acolo, de unde să miroase a trandafir și a regina nopții? De unde erau, tot sugestie?

Poți fi viu trupește și mort duhovnicește. E tot un păcat împotriva Duhului Sfânt?

Păi, omul care nu crede în Dumnezeu, e mort sufletește. A fi viu înseamnă a avea pe Dumnezeu în tine. Nu-L ai, ești mort sufletește. La un moment dat, după multă rugăciune permanentă, simți prezența lui Dumnezeu permanent. Căutați dumneavoastră în Filocalie volumele 6 și 7, Sfântul Simeon Noul Teolog mai ales și Sfântul Grigore Palama. Căutați volumele 6 și 7 și o să vedeți dumneavoastră semnele prezenței lui Dumnezeu în inima noastră și mai ales în inima celor care practică rugăciunea permanentă. Simți permanent prezența Lui, focul haric din inima ta. Vezi flacăra care țâșnește din inima ta, ca un jet de lumină care este permanent sau întrerupt, depinde. În legătură cu asta îmi amintesc din viața Sfântului Vasile cel Mare, că a avut mulți ucenici și odată s-a dus să-i viziteze, în pustiu unde erau dânșii, pe doi dintre ucenicii săi. Se duce la primul. L-a găsit în rugăciune și a văzut cum din inima lui ieșea un jet de lumină fără întrerupere și a știut ce înseamnă și a intrat la dânsul acolo: „Blagosloviți, frate!”. „Sărut mâna, blagosloviți, Înalt Prea Sfințite!” sau cum spunea. Întreabă de una, de alta, dar întrebarea lui: „Cum stai cu rugăciunea?”. Este prima întrebare pe care ți-o spune orice călugăr, despre rugăciune. „Mulțumesc lui Dumnezeu, nu am gânduri străine, rar de tot. În general e continuă”. „Bine, mergi în continuare, să-ți ajute Dumnezeu”. Dar el a văzut că flacăra era permanentă. S-a dus la al doilea, în altă peșteră și a văzut cum acela era tot în rugăciune, dar era o flacără din când în când întreruptă și tot așa, îl întreabă una alta: „Dar cum stai cu rugăciunea, frate?”. „Părinte, îmi vin gânduri străine, nu numaidecât gânduri păcătoase, dar altceva decât gânduri de slavă a lui Dumnezeu”. „Caută și alungă gândurile și adună-te mai mult și o să-ți ajute Dumnezeu”. Deci, de aici ce învățăm? Că rugăciunea permanentă este însoțită de o revărsare harică permanentă, o rugăciune întreruptă de o revărsare întreruptă. Asta este.

Sunt trepte harice. Nu înseamnă că cei care nu simt și nu văd harul, nu îl au. Nu e așa. Dar asta crește, o viață întreagă, crește și descrește. Ai făcut păcate de moarte, s-a pierdut. Cu păcatul de moarte ai pierdut harul lui Dumnezeu și atunci vii, te mărturisești, capeți dezlegare de la preot și în momentul în care îți dă dezlegarea, unii simt cum curge harul într-înșii, sau tu preot, care îi dai dezlegarea, simți cum curge prin tine o forță sau el simte cum ia o forță. Se întâmplă și lucruri din astea, să știți. Deci, pur și simplu prin mâna preotului vine harul. Și direct, dar dacă era suficient așa, nu mai instituia Mântuitorul Taina Spovedaniei. El n-a făcut nimic în plus ca să se distreze: „Hai să fie acolo, să se găsească”. Nu, este nevoie.

Când a instituit Taina Spovedaniei?

În prima zi de la Înviere s-a arătat ucenicilor, Toma nefiind de față și a zis: „Pace vouă!”. Ușile și ferestrele erau încuiate și i-a arătat mâinile și coasta. Deci, s-au bucurat ucenicii dacă L-au văzut pe Domnul, așa spune textul. Apoi, iarăși le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” și suflând asupra lor, le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ține, ținute vor fi”. Toma Geamănul nu era cu dânșii, după aceea la opt zile și tot așa. Dar ei sunt întăriți cu toate puterile, cu toate tainele și toate ierurgiile în ziua Cincizecimii, când s-a pogorât Duhul Sfânt. Încă de acum, Mântuitorul le-a dat puterea asta. Pur și simplu, preotul când este hirotonit, primește această putere. Eu vă spun, nu ca să mă laud, dar în timpul hirotoniei ca diacon, în timp ce arhiereul avea mâinile pe mine și diaconul spunea ectenia aceea dinainte de rugăciunea arhiereului,  când a pomenit pe Sfânta Fecioara Maria, atunci am simțit ca o putere extraordinară care curge în mine, la numele Sfintei Fecioare Maria. Ce să mai spun? La preoție, a fost mai slab pentru că nu a fost pregătirea la nivelul acela. Eram cu mai mulți în cameră, era un aparat de radio care mai bâzâia pe acolo, deci nu am putut să mă adun. Deci, contează foarte mult în ceea ce privește starea de receptivitate, cum ești pregătit, starea de post, de rugăciune și de a fi adunat în cuvântul lui Dumnezeu. Contează foarte mult. Eu mă uit la Liturghie, cum percepem noi tainele care se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii, când ești pregătit și când le faci așa, degrabă. Păi, mai bine nu mai faci. Nu e de joacă! „Ei, preoția”… Păi, preoția e mare lucru. E cel mai mare lucru! Ia să văd eu altul, ceva pe pământ care ce face aici și e valabil dincolo. Nimic, în afară de preoție! Ce legi aici, e legat dincolo, ce dezlegi aici, e dezlegat dincolo.

comunismAți stat în aceeași celulă cu Richard Wurmbrand?

În camere alăturate, eu eram la camera 5 și el la camera 4. Erau două camere la același WC și puteam trece de la mine la WC și de la WC la el. Eu treceam în camera 4 ca să fac injecții, că eram student la Medicină și trebuia să îi asist noaptea pe muribunzi, că 4 era camera de muribunzi. Cine ajungea acolo ori ajungea sub pământ, ori la 5. Numai el a scăpat din toți câți au trecut prin camera 4. Acolo toți au murit, absolut toți. Au murit vreo 60 și ceva de oameni. Vreo 30 și ceva au murit sub ochii mei, fiecare a murit în felul lui. Valeriu Gafencu a murit foarte ușor. Spunea că simte o pace nemaipomenită, o liniște și că urcă niște scări și pe măsură ce urca aceste scări, respira mai ușor, dar el nu mai avea puls și se ruga și pomenea din când în când pe rudele lui: Valentina, cutare, cutare, surorile lui. A murit foarte senin și i-am pus o cruciuliță în gură, o cruciuliță de os, nu de argint cum scrie în cărțile acestea.

A cerut el?

Nu mai țin minte dacă a cerut el, dar am avut o cruciuliță de a lui, de os și eu i-am pus-o, eu i-am pus-o în partea dreaptă. Am pus-o și tot am scăpat-o pe acolo și am băgat degetul mai tare și spune Nicolae Itul, coleg de al nostru care e în Canada acum: „Măi, Mihai, lasă-l măi, că e mort! Vrei să o scapi acolo?” și am pus-o în partea dreaptă, între obraz și dinți. Deci, dacă se va găsi cumva un craniu, lângă craniu cruciulița, acela-i Valeriu Gafencu. A fost dus la groapa comună, nu știm unde exact, dar băieții s-au urcat sus pe peretele acela de sanatoriu și au văzut unde erau înmormântați de obicei și cam acolo s-a făcut troița de la Târgu Ocna dacă ați fost acolo.

Dar cine a murit cel mai greu?

Acolo nu am văzut pe nimeni să moară greu. Probabil că era o atmosferă de rugăciune, nu am văzut pe nimeni să moară greu, să se chinuiască. Niciunul, niciodată! Chiar și cei care au fost turnători, s-au întors pe patul de moarte. Cel care a bătut pe altul a venit și i-a cerut iertare în genunchi: „Măi, cutare, te rog să mă ierți!”. „Te-am iertat, măi, cutare!”. Și au murit și unul și altul. S-au întâmplat lucruri extraordinare care sunt aproape de necrezut sau pe care le găsești numai în viețile sfinților. Ei au fost sfinți. Într-o seară eram pe acolo. Nu știu ce făceam pe la bolnavi și-l aud pe Mitică Huțanu, un elev, că spunea ceva. „Ce faci, Mitică?”. „Ei, nimic”. Dar el spunea: „Eli, Eli, lama sabachtani”, adică: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Medita la patimile Mântuitorului. Păi, dumneavoastră știți ce valoare au aceste meditații spuse în condițiile alea, că el pentru asta suferea? Pentru Hristos suferea. Nu pentru politică și aiurelile astea. Pentru Hristos, noi pentru El am suferit.

Fragment dintr-un interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 61

sursa online: ATITUDINI.com

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: