Bucovina Profundă

20 mai 2020

Părintele nostru Pimen arhiepiscopul a plecat la cele veșnice. VIDEO

Filed under: Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 10:34

Părintele nostru Pimen arhiepiscopul a plecat la cele veșnice

Neguri sărate se lasă peste Bucovina. Părintele nostru Pimen arhiepiscopul a plecat la cele veșnice și am rămas mai singuri și mai triști in aceste vremuri absurde.
Ne mângâie doar gândul că nu ne va uita și ne va pomeni la Liturghia Cerească unde azi a fost chemat să slujească.
Dumnezeu să-l ierte și să il așeze cu sfinții cuvioși ierarhi și pe noi să ne miluiască pentru rugăciunile părintelui nostru Pimen al Bucovinei !

hram-manastirea-sihastria-2017

ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a plecat la Ceruri la vârsta de 90 de ani. Testamentul Înalt Prea Sfinției Sale

Miercuri, 20 Mai 2020 (ora 03:09) / MonitorulSv.ro / Articol de 

ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a plecat în lumea veșniciei la vârsta de 90 de ani. Sfinția Sa și-a dat obștescul sfârșit în această noapte la Institutul de Boli Infecțioase „Matei Balș” București, acolo unde era internat de pe 20 aprilie, după ce a fost infectat cu COVID-19.

Vestea că ÎPS Pimen a plecat la Ceruri a îndurerat și a adus multă suferință credincioșilor din Bucovina și nu numai.

ÎPS Pimen și-a petrecut ultimii 29 de ani de viață la conducerea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

Apropiat de preoți, de viețuitorii din mănăstiri, dar în primul rând de credincioși, de bucovineni, solidar cu cei aflați în suferință, muncitor, neobosit, priceput, implicat în multe acțiuni umanitare, în construirea de așezăminte pentru bătrâni și copii, Arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților a lăsat un mare gol în inimile tuturor după plecarea sa.

Cu siguranță va rămâne în memoria colectivă un model de ierarh care a păstorit Bucovina cu dăruire, cu pricepere, cu vrednicie, cu jertfelnicie, și toate din dragoste pentru Hristos, pentru credința ortodoxă, din dragoste pentru țară, pentru înaintași.

ÎPS Pimen îşi dorea să fie înmormântat în Bucovina, pentru că aici, spunea Sfinția Sa, a trăit cei mai frumoşi ani din viaţă.

Să ne rugăm cu toții Milostivului Dumnezeu să-l primească pe Înalpreasfințitul Pimen în Împărăția cerurilor.


https://www.youtube.com/watch?v=kny8R-SgGsI

 

În urmă cu mai bine de 90 de ani, pe 25 august 1929, în comuna Greabănu, judeţul Buzău, se năştea primul copil al familiei Zainea. Era un băiat, iar părinţii se gândeau, cu bucurie, că vor avea un sprijin la bătrâneţe. Aşa i-a şi fost sortit băiatului. Să-şi pună întreaga viaţă în slujba altora. Să renunţe la cele lumeşti. Să renunţe la a strânge averi pentru sine. Să se gândească mereu la alţii, la cei nevoiaşi, la cei uitaţi de copii sau de părinţi. Deşi a fost crescut de mic cu respect faţă de Biserică, nimeni nu se gândea că, peste ani, copilul din Greabănu va ajunge Arhiepiscop în zona binecuvântată de Dumnezeu cu cele mai multe mănăstiri.

„Dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti”

„Când şi cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viaţă Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viaţa. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică şi să particip activ. A contribuit foarte mult şi felul de viaţă pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu şi o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuşi unei discipline greu de crezut pentru mulţi. Eu mergeam la şcoala primară, care era gard în gard cu casa, ieşeam din curte atunci când se apropia învăţătorul de şcoală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau şi înjurau şi tata nu mă lăsa, ca să nu învăţ obiceiurile acestea. Când eram mai mărişor mergeam cu vitele. Le păşteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viaţă de sihastru. Când păşteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ţinea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toţi, ci doar cu doi-trei şi eu căutam să o iau puţin mai înainte şi mă suiam pe un deal şi de acolo număram munţii Vrâncioaiei, cei şase munţi, şi eram cu dorinţa spre Mănăstirea Putna, spre Ştefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta şi citind şi literatură religioasă şi mai ales o carte, <Îndrumarea Vieţii>, unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti. A mai contribuit şi preotul satului, prin predică, dar şi corul de la biserică, un cor excepţional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viaţa monahală”. Aşa îşi aminteşte ÎPS Pimen copilăria. Chiar dacă chemarea către Biserică a apărut încă din copilărie, după terminarea şcolii generale a urmat un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat.

Un liceu în care fiii de ţărani nu aveau ce căuta

Pentru copilul venit de la ţară, viaţa de liceu s-a dovedit a fi foarte dură. Chiar dacă învăţa, chiar dacă nu ieşea din cuvântul dascălilor şi al pedagogilor: „La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofiţer, şi un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeaşi parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. La acest liceu intrau copiii de bani gata, profesori, avocaţi, preoţi, militari, funcţionari. Ţăranii mai puţin. Eram persecutaţi. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecţii, cu fiul unui avocat. Dacă el ştia cât mine, lui îi punea notă mai mare, dacă ştia mai puţin decât mine, îi punea aceeaşi notă. Din <ţăran> nu ne mai scotea. Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care aşa bucurie mare avea când ştia, la ora de română, un fiu de ţăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreţ mare. Şi era trist pentru noi, fii de ţărani. Când am intrat la liceu, tata mi-a spus: <Ai fost tu premiant, într-un sătuc, dar la liceu, la oraş, e altceva>. Şi m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Şi m-a pregătit el şi la matematică, şi la limba română şi am reuşit la liceu. Şi datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început şcoala, am învăţat limba franceză ca apa. Mi-era ruşine. Era foarte sever. Te scotea la tablă şi nu ştiai. Te însemna cu creta pe frunte şi îţi dădea şi două palme. Te scotea şi a doua zi şi nu ştiai şi tot aşa îţi făcea, dar nu îţi punea notă. Te scotea şi a treia oară şi dacă ştiai, nota aceea ţi-o punea. Era spaima liceului”.

În anul trei de liceu s-a hotărât să-şi urmeze calea, chemarea spre Biserică: „La 17 ani am întrerupt liceul şi m-am transferat la seminar la Mănăstirea Neamţ, după ce am dat toate diferenţele. Lui tata nu i-a convenit să iau drumul vieţii monahale. El ar fi vrut să fiu preot de mir, pentru că în familie au fost şapte preoţi de mir, începând cu fratele mamei. Am plecat la mănăstire la 17 ani şi lui tata nu i-a convenit, pentru că eram un sprijin în gospodărie şi, în plus, ştia că viaţa la mănăstire era foarte grea. El voia foarte mult ca să fac o facultate. Era ambiţia lui şi era îndreptăţită. I-am spus că, după ce am să fac seminarul, la mănăstire, am să merg mai departe, la facultatea de teologie. Am terminat seminarul şi apoi am dat la facultatea de teologie şi am reuşit. Însă, părintele meu duhovnicesc, părintele Chelarie, a vorbit cu rectorul de atunci, viitorul patriarh Teoctist, şi a spus <Nu, trebuie retras>. Spunea părintele că programa analitică de la un seminar nu e suficientă pentru un viitor student. Eram călugăr şi m-am supus. Am venit la Mănăstirea Neamţului şi timp de doi ani de zile am citit, astfel încât, atunci când am mers la facultate, nu aveam nevoie de prea mult studiu pentru a întocmi lucrările de seminar. Mi-a prins bine. Aşa am putut să învăţ limba greacă foarte bine, în anul doi de facultate”.

Istoria adevărată a românilor putea fi ascultată la Mănăstirea Putna

După terminarea facultăţii a fost numit egumen la Mănăstirea Putna, în 1957. După un an de zile a fost numit stareţ şi a rămas aici până în 1960, când a trebuit să părăsească mănăstirea. „În 1958, s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareţ şi eu nu am acceptat la primul ordin să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, şi-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iaşi un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci şi alte persoane, persoane din securitate, şi-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu naţional, pentru că se păstrau mai bine la Iaşi, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semiautorizat. Asta însemna nici desfiinţarea, dar nici funcţionarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea, le-am spus <un moment, să fac eu cerere de demisie, îmi aprobaţi demisia şi apoi luaţi piesele de muzeu. Din mâna mea nu o să puteţi lua aceste obiecte. Puteţi să le luaţi din mâna primarului sau a cui vreţi, dar nu din mâna mea>. De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ştefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez, au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Mă întreabă Mitropolitul: <Mă, ce mai e pe aici?>, asta era expresia lui. Spuneam eu una, alta. <Ei şi?>, mă întreba el. Mai spuneam una, alta şi iar <Ei şi?>. Îi zic că a venit de la Iaşi, de parcă el nu ştia, şi i-am zis ce le-am spus şi am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat şi voiau să vină să facă manifestaţie. <Auzi Cornele, auzi Cornele?>, îi spunea Mitropolitul lui Mănescu şi adăuga <nu se poate, nu se poate>. Şi-au plecat. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu şi tot aşa, <Ce mai e pe aici?> Îi spuneam ba una, ba alta şi i-am spus iar cu oamenii care au aflat şi voiau să se revolte. Mitropolitul zice atunci <Victore, spune sus, spune sus, că ăştia nu cred>. Până la urmă s-a renunţat la ideea de a muta piesele de patrimoniu”.

În 1961 a funcţionat ca preot la Mănăstirea Văratic, iar apoi preot la Mănăstirea Durău. În 1964, când la Mănăstirea Putna au început să vină mai mulţi străini, PS Gherasim, care era stareţ la Putna, l-a solicitat, pentru că ştia bine franceza. În acei ani, cât a activat ca ghid, ÎPS Pimen s-a făcut cunoscut prin felul în care spunea lucrurilor pe nume, prin modul în care le vorbea vizitatorilor despre adevărată istorie a României: „Odată au venit vreo opt sute şi ceva de elevi, premianţi la olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci şef la tineret Radulian. Şi vine Radulian şi îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun şi <Doina> lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu şi le-am spus apoi <Doina>. Sigur că s-a auzit. După o săptămână vine Mitropolitul, cu prim-secretarul Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Mitropolitul îmi zice: <Măi, ce mai e pe aici?> Îi spuneam una, <Ei şi?>. Îi spuneam alta, <Ei şi?>. Şi îi spun, până la urmă, cum au venit copiii şi le-am spus <Doina>. Mitropolitul, de parcă nu ştia, îmi spune: <Cum, părinte Pimen, le-ai spus Doina?> Şi atunci, Miu Dobrescu, spune <Doina aceea – De la Nistru pân’ la Tisa…> Şi începe şi spune toată doina. Mitropolitul râdea în barbă şi-i spunea lui Miu Dobrescu: <Măi, de ce n-o publicaţi, de ce ne puneţi pe noi şi apoi comentaţi?> Grupurile care veneau în vizită conţineau şi copii. La hartă le arătam, la toţi, cetăţile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. Dar le spuneam copiilor: <Copii, voi ştiţi, când un om vrea să facă o casă, o face pe pământul lui. Şi Ştefan cel Mare tot ce a făcut a făcut pe pământul lui. Nici Dumnezeu nu-ţi ajută când iei o palmă de pământ care nu este a ta. Dumnezeu nu bate cu bota. Atât le spuneam. După aceea veneau unii şi-mi ziceau: <Părinte nu mai vorbi de Basarabia, ne înnebunesc ăştia>. Nu vorbesc, le spuneam, am vorbit eu de Basarabia? Odată au venit nişte domni de la Partid în vizită. Când am ajuns în dreptul hărţii nu am zis nimic şi numai am oftat lung. Apoi au venit, la puţin timp, nişte oameni de la Securitate şi mi-au spus: <Părinte, mai bine vorbeşti decât să oftezi>. Altădată, a venit în vizită un grup de la <Ştefan Gheorghiu>, cursanţi. Îmi spune şeful grupului, <Părinte, să prezinţi aşa frumos, mai sunt şi filoruşi, dar nu te uita la ei>. Nu mă uit, am zis. După ce am vizitat muzeul am ajuns la clopotul mare, Bug, şi le-am zis <Se numeşte aşa de la cuvântul bog, care înseamnă Dumnezeu în slavonă, nu cum au zis unii, greşit, că vine de la numele fluviului Bug, că până acolo sunt români şi până acolo trebuie să se audă clopotul. Nu. Măcar să se audă cât se auzea şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Pleacă ei şi rămân vreo 2-3 de la judeţ şi mă întreabă: <Părinte, aveţi voie să spuneţi să se audă clopotul până la Nistru?> Dar n-am spus aşa. <Aţi spus Părinte>. N-am spus. Altă dată, a venit la Putna, în vizită, un bătrân care era în staţiune la Vatra Dornei. N-are de lucru şi, în faţa bustului lui Ştefan, mă întreabă: <Părinte, de ce pare Ştefan cel Mare aşa supărat?> Muzeul era plin de oameni. Da, îi zic eu, e foarte supărat. <Dar de ce, Părinte?> Dacă ar fi, îi zic eu, ca Ştefan cel Mare să-şi adune o ceată de călăreţi şi să pornească spre o cetate de-a lui, de pe malul Nistrului, deodată ar auzi: <Măria Ta, ţi-ai luat şi paşaportul?> Aşa erau explicaţiile pe care le dădeam eu şi desigur că multora nu le-a convenit. Dar erau şi oameni foarte buni, adevăraţi români”.

În 1975, a fost numit stareţ la Mănăstirea Sf. Ioan. Apoi, în 1981 a fost hirotonisit ca Episcop Vicar, iar în 1991 a venit în funcţia pe care se află la ora actuală, cea de Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţiului.

Cu binecuvântarea şi sub îndrumarea ÎPS Pimen, din 1991, în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor s-au înfiinţat 11 centre permanente pentru bătrâni şi trei pentru copii.

De asemenea, în cele 432 de parohii şi mănăstiri se desfăşoară permanent acţiuni de ajutorare a oamenilor sărmani, derulate în spiritul discreţiei evanghelice de către preoţi şi călugări.

Regele Mihai s-a întors pentru prima dată în România la invitația a lui ÎPS Pimen

În anul 1992, ÎPS Pimen avea să scrie o pagină importantă în istoria poporului român. Crescut şi educat în spiritul respectului faţă de rege şi monarhie, ÎPS Pimen l-a invitat în 1992 pe Regele Mihai la Mănăstirea Putna, pentru ca fostul suveran să întâmpine aici marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului. Regele Mihai încercase să petreacă în ţară Paştele în anul 1990. A aterizat pe Otopeni şi s-a îndreptat apoi spre Curtea de Argeş, dar pe autostrada Bucureşti – Piteşti, maşina în case se afla fostul suveran a fost oprită de militari. După două ore de parlamentări, la ordinul autorităţilor conduse de Ion Iliescu, Regele Mihai a fost dus înapoi la Otopeni şi a părăsit ţara. În 1992, în ciuda opoziţiei şi presiunilor făcute de acelaşi regim al lui Ion Iliescu, ÎPS Pimen i-a făcut o invitaţie oficială Regelui Mihai. Grație acestei invitații şi insistenţelor lui ÎPS Pimen, Regele Mihai, avea să se întoarcă pentru prima dată în România, oficial, după 45 de ani de exil impus de regimul comunist.

Anul trecut, ÎPS Pimen ne-a explicat ce l-a determinat s- facu atunci acest gest: „Monarhia a avut un rol foarte important în viaţa poporului nostru. Pentru mine, monarhia a fost o instituţie sfântă, iar Regele Mihai a fost un om cu totul deosebit. Am făcut invitaţia, ameninţat cu pericol de moarte şi l-am întrebat între patru ochi: <Majestatea Voastră, cum aţi rezistat?>. Şi mi-a răspuns: <Prin post şi rugăciune>. A fost un rege credincios, faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu. Şi dacă cei care au preluat puterea după evenimentele din decembrie 1989 ar fi acceptat monarhia, astăzi, România era o ţară fruntaşă în Europa. Dar am ajuns în situaţia în care ne aflăm…”.

Testamentul lui ÎPS Pimen: „Să fiu înmormântat în Bucovina, pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoşi ani din viaţa mea”

Ultimul amplu interviu pe care l-a acordat ÎPS Pimen a fost la 1 noiembrie 2019, pentru „Monitorul de Suceava”, interviu ce a pregătit materialul pentru Gala „Top 10 Suceveni”, unde Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților a fost unul dintre laureați.

ÎPS Pimen ne spunea atunci, cu lacrimi în ochi, că își dorește: „Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței. Și am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. De ce mi-am ales acest lor de înmormântare? Pentru că după ocuparea Bucovinei de către Austria, la un an sau doi, împăratul a dat dispoziție ca în școlile primare din Bucovina să se introducă predarea în limba germană. Și acești sihaștri au făcut scrisoare către împărat, scrisoare de protest. Au spus că dacă se va întâmpla așa se va desființa neamul românesc. Nu s-a dat curs cererii lor, lucrurile au mers înainte. Dar acești sihaștrii… Sihaștri iubitori de țară și de neam românesc… Iar oamenii de aici, de la Putna, au contribuit la formarea mea și la zidirea mea sufletească. Când am auzit <Balada> lui Ciprian Porumbescu, am zis că nu poate să fie un cântec mai frumos decât această baladă. Arată durerea ocupației austriece, dar arată și o rază de bucurie pentru un viitor mai luminos pentru bucovineni. Este istoria Bucovinei pe coardele unei vioare”.

Cu zâmbetul pe buze, ÎPS Pimen ne-a povestit apoi cum a făcut pregătirile pentru momentul înmormântării sale:  „Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânărele le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, Marșul funebru, de <Chopin>, Balada lui <Ciprian Porumbescu>, ceva din <Rapsodia> lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie… Să cânte așa, mai în surdină… Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. Aceste imagini nu vor pieri niciodată în fața lui Dumnezeu! Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii”.

 

2 comentarii »

  1. De, despre morți numai de bine, dar …

    Apreciază

    Comentariu de Florin — 20 mai 2020 @ 12:21 | Răspunde

  2. ….Nici un …dar! …..
    IPS Pimen a fost un Arhiereu foarte corect, un adevārat mārturisitor al lui HRISTOS!
    A fost mult mai bun decât preotii cāldicei din ziua de azi, care in vremurile din urmā, adica se întâmplā deja sub ochii nostri (schimbarea dogmelor BOR vechi de 2000 de ani, versus lingurita de unica folosinta, o aberatie si o blasfemie), asadar toti preotii si arhiereii rāmasi(exceptie, deocamdatā IPS Teodosie) si preotul ieromonah Macarie Banu)… se cam tem sā-L mārturiseasca în public pe HRISTOS! Adicātelea se tem de Patriarhul ecumenist si de pierderea locurilor cāldute din månāstiri si din parohii! Este ziua înmormântārii lui IPS Pimen, cu drapel tricolor pe sicriul închis, desi NU a murit de covid!!!
    Dumnezeu sā-l odihneascā în pace pe IPS Pimen!

    Apreciază

    Comentariu de Maria Denisa S. — 22 mai 2020 @ 16:16 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: