Mihai Timaru (1917 – 2005):

Erou pe front, în munți și mucenic în temnițele comuniste

Mihai Timaru s-a născut în Gorneşti, judeţul Mureş, într-o familie de eroi. Primul copil al „lelei Fironica şi al badei Toader”, fusese tot Mihai, dar nefiind înduplecat să rămână acasă, la 18 ani cade eroic la Mărăşeşti. Acelaşi destin îl mână pe locotenentul Mihai Timaru să facă parte din echipa de sacrificiu a Diviziei 13 Infanterie, care trece Prutul, cu barca avariată, la Sculeni. Mai târziu, la 16 octombrie 1941 după participarea la luptele de la Odessa este decorat. Schimbându-se direcţia de luptă, cere să fie trimis pe front în sectorul Târgu Mureş, pentru a lupta la dezrobirea satului natal. Aici preotul, colegii şi fetele, îmbrăcaţi în odăjdii şi costume naţionale, lui Mimi (cum îl alintau cei cunoscuți) îi fac o primire triumfală în capul satului: „Bine-ai venit, copilul satului!”.

Ajunge cu unitatea militară la Roman; în noiembrie 1946 pleacă la înmormântarea mamei, iar în 1947 este trecut în rezervă. Mihai spunea că nu întâmplător a ajuns pe plaiurile lui Ştefan – unde murise celălalt Mihai. Ajunge la Panciu, unde i-a ieşit în faţă acea nepoată a Babei Vrâncioaia care i-a cucerit sufletul şi i-a dăruit un fiu, pe Toader. Ajuns în Vrancea, este pus în legătură de socrul său, Costică Brandabur, cu grupul de rezistenţă din munţi, condus de Ion Paragină şi fraţii săi.

Însă, Mihai Timaru este prins într-o capcană, arestat şi dus la Focşani. Nefiind încătuşat, profită în gara Focşani de neglijenţa ofiţerului de securitate şi transmite unei cunoştinţe, Gheorghe Pătulescu, să-i anunţe soţia că va fi dus a doua zi la Braşov. Povestea e uluitoare.   În acelaşi compartiment cu securistul şi Mihai Timaru, fiind un loc liber, o doamnă întreabă dacă este liber şi se aşează înainte de a primi răspuns. Era Lucia, soţia lui Mihai. Schimburile de priviri dintre cei doi îl fac bănuitor pe securist, care o invită să iasă din compartiment. Doamna refuză, iar ofiţerul, realizând cine este, o lasă să rămână dar să nu vorbească nimic între ei.

Închis la Securitatea din Braşov, Mihai aude o bătaie în perete şi o voce slabă: „Mimi, Mimi”, în care recunoaşte vocea soţiei. Aceasta este pusă în libertate după două zile. Ancheta s-a desfăşurat la Galaţi, unde Dumnezeu i-a scos în cale îngerul bun în persoana gardianului Mereuţă – martor al tuturor torturilor suportate de cei arestaţi. Acesta îi aduce un colţ de ziar şi un creion, spunându-i: „Scrie! Dacă scoţi un cuvânt, te împuşc!”. Mesajului e scurt: „Trăiesc, Lucia, nu-mi duce grija! Mihai”, la care primeşte răspuns: „Am primit biletul tău. Mă bucur că trăieşti. Ai grijă de tine. Suntem sănătoşi şi eu şi copilul. Lucica”.

Mihai Timaru a fost condamnat la 20 de ani, pedeapsă redusă la 15 ani. În timpul calvarului, soarbe din cupa celei mai cumplite torturi, reeducarea de la Gherla, continuarea experimentului Piteşti. Aici, vânăt şi desfigurat, primeşte toată gama de torturi fizice şi psihice. Mai ales perioada septembrie 1951- 1 ianuarie 1952 a fost deosebit de grea. Eliberat în 1964.

„Când ne-am reîntâlnit, după 1989, am văzut şi altă faţă a blândului – dar fermului caracter – Mimi, aceea de mare artist recitator. Am ascultat mari actori ai scenei româneşti recitând din poezia detenţiei, dar pot afirma cu tărie şi fără subiectivism că nu am auzit recitându-se Întoarcerea din cruciadă, de Radu Gyr, cu atâta dramatism şi talent artistic, cum ne-a prezentat-o Mihai Timaru în 1993 şi 1997. Am aflat de la el că urmase un timp Conservatorul din Braşov, iar la sărbătorile naţionale de la 1 decembrie sau 24 ianuarie era aclamat în Palatul Culturii: Mimi Timaru! Să recite Mimi Timaru!” (Traian Popescu, 14 mai 2005, cuvânt la înmormântare, Permanenţe, mai 2005)

Trece la cele veşnice pe 13 mai 2005.

Pr. Liviu Brânzaș :

Mihai Timaru, un martirizat al temnițelor comuniste

În curtea Secţiei mă regăsesc cu o sumedenie de cunoscuţi.¹ La fiecare pas, câte o bucurie. […]

Prin poarta Secției apare un om. A evadat pentru câteva momente dintr-o celulă rezervată bolnavilor. Imediat este înconjurat de camarazi. Este aproape strivit de multele braţe care îl cuprind. Se aud strigăte de surpriză: Timaru, Timaru…

Mă îndrept şi eu spre el, cu lacrimi în ochi. Numai aşa te poţi apropia de un martirizat.

– Mihai!

– Liviu!

Doamne, ce frumos mai cânta Mihai, odinioară, de la fereastra cu zăbrele, romanţa aceea extraordinară. Retrăia cu toată intensitatea, vremurile dramatice, când plecase de acasă pentru a lupta cu arma în mână împotriva bolșevismului care ne cotropea. Din când în când, se întâlnea cu soţia lui, în taină, în viile de pe dealurile de la Panciu. Ca nu cumva să fie urmărită, el o aştepta în vale şi o urma nevăzut de la o anumită distanţă, fără ca ea să ştie. Ea urca singură, cu multe precauţii. Din când în când se oprea să asculte cu atenţie în jur şi să se odihnească (pentru că era însărcinată), iar el o privea din umbra tufişurilor. În asemenea clipe, iubirea lui creştea cât un munte. De la aceste amintiri neuitate, pe care Mihai le povestea cu emoţie în închisoare, i-a rămas vibraţia aceea profundă când ne cânta: “În rariştea de lângă vii, te-aştept iubito ca să vii…”

Nicu Popescu-Vorkuta despre Mihai Timaru

”Mihai Timaru era orginar din Târgu Mureș, dintr-o familie numeroasă, erou în luptele de la Odessa și, acum, în loc de decorațiile pe care le primise, avea organismul rău șubrezit, în urma chinurilor și suferințelor trăite mucenicește în timpul reeducării din închisoarea Gherla.

Pe lângă boala de plămâni, avea ficatul foarte mărit și multe măsele rupte, din cauza făcălețului cu care a fost torturat.

În timpul șederii noastre împreună, ne-a povestit o frumoasă idilă, trăită de el, în timpul ocupației Budapestei de armata română din anul 1944. O tânără unguroaică, de familie bună, țipa disperată în mâinile unor soldați sovietici, care voiau să o răpească din plină stradă. Mihai, trecând întâmplător pe acolo, i-a salvat viața fetei, cu riscul propriei lui vieți, și-a dat-o în primire părinților ei, nevătămată. De aceea, tânăra fată, îndrăgostită de salvatorul ei, nu mai concepea viața fără de el. Părinții fetei erau, însă, împotriva acestei căsătorii și însuși Mihai a trebuit să o convingă pe fată că este mai bine să se despartă doar cu amintirea acelei idile. Realitatea pe care Mihai n-a mărturisit-o acelei fete era că el nu putea să se căsătorească cu ea datorită faptului că mama lui fusese lovită cu o cravașă peste obraz de un ofițer ungur, în timpul ocupației Transilvaniei (1940-1944) de către unguri. Cicatricea se săpase nu numai pe obrazul mamei sale, ci și în inima lui Mihai.

După terminrea războiului Mihai s-a căsătorit la Panciu și, abia căsătorit, a trebuit să pornească, împreună cu alți vrânceni, în lupta de rezistență a poporului român împotriva cotropitorilor sovietici.

De-acum, începe pentru Mihai și familia lui o adevărată epopee, căci lupta de rezistență a fost lungă, grea și plină de abnegație, dusă până la sacrificiul suprem. Iar în timpul lipsei lui Mihai, Lucica, soția lui, l-a crescut pe Toader, fiul lor, ca o adevărată mamă-eroină.”

Surse :

Fabian Seiche – Martiri si marturisitori romani din secolul XX, Ed.Agaton, 2014

Liviu Brânzaș – Raza din catacombă,  Ed. Scara, București, 2001

Nicu Popescu-Vorkuta  –  Crez și adevăr, București, 2009