„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihai.“

Când s-a născut Eminescu?

Un articol de Nae Georgescu

o fotografie mărită pentru Mihai Eminescu – Românul Absolut de ColoRoștariu

20 decembrie 1849 / 15 ianuarie 1850: sunt cele doua date ce-si disputa ziua de nastere a poetului. Pentru prima pledeaza o însemnare a sa într-un registru privat al Junimii: „Nascut la 20 decembrie 1849 (de Sf. Ignat)“, dar si marturia fratelui sau, Matei Eminescu, din 1895, ca pe o Psaltire a familiei, pe pagina alba unde se notau diferite evenimente, statea scris de catre Gheorghe Eminovici însusi: „Astazi, 20 decembrie 1849, la 4 ceasuri evropenesti, s-au nascut fiul nostru Mihail“ (cartea nu se mai gaseste, sau se presupune a fi o Psaltire a carei prima pagina, alba, este rupta; legendele stiintifice pretind ca aceasta pagina ar fi fost rupta intentionat de catre un mare istoric literar – nu spun numele, e persoana importanta! – pentru a nu mai persista aceasta data de rezerva în biografia eminesciana: legendele nu intra, însa, nici în zona enciclopediei – nici în cea a istoriei…).

Pentru cea de-a doua data pledeaza, însa, actul de botez din 21 ianuarie 1850, semnat de tatal copilului, Gheorghe Eminovici, si de bunic, Stolnicul Vasile Jurascu, care la rubrica „data nasterii“ consemneaza „15 ianuarie 1850“. Actul poate fi interpretat, cum a si fost: toate registrele de acest fel, din anii aceia, aglomereaza în prima luna a anului mai multe nasteri ca de obicei, ceea ce denota ca sunt prunci de peste an care n-au apucat sa fie botezati pâna la totalizarea de la sfârsitul anului precedent, si li s-au pus zile de nastere aleatorii în anul curgator botezului. Numai ca mai exista o marturie, poate indirecta dar sigur a poetului: în prefata la antologia de versuri Rumänische Dichtungen, din 1881, Mite Kremnitz îl prezinta succint pe Mihail Eminescu „poetul pesimismului“, „redactorul sef al ziarului «Timpul»“ – si pune anul nasterii în paranteza, dupa nume: 1850. Si mai exista înca o marturie, care poate fi contabilizata de partea cealalta, a lui 20 decembrie 1849. Este o socoteala aritmetica facuta de poetul însusi pe un manuscris:

1883-1849=34 ani.

Dedesubt, notatia: „78 de ani viata mea întreaga. Atâta am sa traiesc. Batrânul meu tata tot astfel. Asta e marimea constant de timp a vietii unui individ de rasa noastra. Vor fi urcari si scaderi pe aceasta scara, va fi o oscilatie infinita în coadaptarea cu împrejurarile. Omul în sine om constant ramâne constant“. (Pare o glosa pe tema poeziei sale „Cu mâne zilele-ti adaogi“.) Caminarul va muri anul viitor, în 1884, la vârsta de 72 de ani; scriind în 1883 si scazând anul 1849, deducem ca M. Eminescu însusi avea în vedere anul 1883. Daca facem, însa, scaderea lui 78 din 1883, rezulta anul 1804 – si nu mai stim la ce personaj de prin familia sa nascut în acest an si având acum 78 de ani se va fi gândit.

Este lesne de înteles ca poetul îsi stia ambele date, din familie, dar si din copia de pe extractul de nastere (care i-a trebuit sigur în relatia cu diferitele oficialitati) – si în particular (jurnalul Junimii, de pilda) o declara pe prima, iar oficial, pe cea de-a doua. Data oficiala a nasterii sale ramâne 15 ianuarie 1850 stil vechi (actualizata: 27 ianuarie) – lasata posteritatii prin vointa consemnata apasat prin semnatura, a tatalui si bunicului matern.

Mai multe învataminte am putea trage din judecarea nuvelei „La aniversara“, publicata de M. Eminescu în „Curierul de Iasi“ în 1876. Desi asta invita la istorie literara facuta pe un text literar, haideti sa vedem unde ajungem. Acolo este descris, asadar, momentul primei sarutari dintre doi tineri, de ziua lui, care este însemnata în calendarul bisericesc drept ziua Sfântului Ermil. Ei bine, acest sfânt exista cu adevarat si este pus în calendar la data de 13 ianuarie (si pe vremea poetului, si astazi). Autorul, Eminescu, face paronomasie (potrivire de nume: Emin-Ermil) – dar si apropiere cronologica (13/15 ianuarie). Asta n-ar fi nimic, dar personajele din nuvela se numesc Cajus si Tola, pseudonimele cu care el (Caius-Eminescu) si Veronica Micle-Tola îsi vor semna unele scrisori mai târziu. Cu unele „rebusuri“ eminesciene ne întâlnim chiar în poezii tiparite de poet (vezi si editia noastra), iar într-o însemnare manuscrisa gasim: „Uxè Nimè calatoriu turcesc (persan)“ (la „Fata-n gradina de aur“) – nume care, citit de la dreapta la stânga, cum s-a observat înca de catre Perpessicius, da „Eminescu“ (si care, trebuie mentionat, aminteste frapant de „Odiseea“, locul unde Ulise îsi declina numele catre Ciclop: Utis (scris Outis), adica „Nimeni“ în greceste (urmând ca Ciclopul sa-i roage pe zei sa-l pedepseasca pe… Nimeni). Se mai cunosc anagramele de tipul Acinorev din manuscrise, pentru Veronica. Problema este ca, daca luam de buna aceasta marturie despre sine a poetului din „La aniversara“, ar trebui sa acceptam adevarul integral, si anume ca ei doi se cunosteau înca de la frageda vârsta de 18-19 ani. Asta pune sub semnul întrebarii „marturia istorica“ a lui Iacob Negruzzi, pe care se bazeaza toti biografii lui Eminescu, dupa care cei doi s-au cunoscut la Viena, în 1872, la 22 de ani deci. Da, dar tot asta ridica la rang de marturie de prima mâna marturia Harietei, sora poetului, care-i scrie Corneliei Emilian ca Mihai si Veronica se stiu si se iubesc din prima tinerete, si ca fotografia lui, aceea de la 19 ani, a fost facuta la cererea ei, a Veronicai. Mitul Manon Lescaut pluteste în aer…

Istoricul va considera toate aceste amanunte ca fiind savantlâcuri si nu le va folosi – asa cum nici nu le foloseste,de fapt. O enciclopedia eminesciana, însa, trebuie sa le înregistreze undeva în casuta lor alfabetica. Într-o prima editie le va privi drept curiozitati, într-o editie ulterioara va „musca“ întrucâtva din potriviri – si tot asa, pâna la urma le va ridica pe toate catre public, cel care va judeca (ma refer atât la publicul obisnuit, cât si la cel avizat).

Patronimul Eminovici se regaseste în multe acte din zona Blajului, tragându-se concluzia, de catre biografi, ca de aici ar fi venit Vasile Eminovici (1780-1844), care în 1802 s-a fixat la Calinestii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, în provincia austriaca Bucovina asadar, fiind dascal de biserica ortodoxa (fuga din zona Blajului datorându-se, asadar, dorintei de a scapa de uniatie). Trebuie tinut cont si de faptul ca mosia Cuparencu se întindea mult în nord-vest, catre Polonia, unde se gaseau sate întregi de români: si în Polonia se regaseste frecvent patronimicul, sub forma Eminowicz, iar poetul însusi era, uneori, ispitit sa-si descopere o ascendenta de nobil polonez. Vasile Eminovici si sotia sa, Ioana, mor în epidemia de holera din 1844 – deci poetul nu-i cunoaste. Gheorghe, primul lor baiat, tatal poetului, se naste în 1812, învata carte la Suceava si trece în Moldova, unde este administrator al unor mosii. Luându-si rangul de caminar, îsi întemeiaza gospodarie la Ipotesti, dupa ce a stat, o vreme, la Dumbraveni. Se casatoreste cu Raluca Iurascu si au împreuna 11 copii: Serban (1841), Nicolae (1843), Gheorghe (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Maria (1848), Mihai, Aglaia (1852), Harieta (1854), Matei (1856), Vasile (?). Poetul este al saptelea copil la parinti. Ruxandra, Maria si Vasile mor din frageda copilarie (fetele sunt îngropate, dupa cum se acrediteaza, în cimitirul din Dumbraveni). Facând parte din mica boierime a locului, Caminarul Gheorghe Eminovici îsi permite chiar sa tina la curte, câtva timp, un pictor austriac ce ne va lasa tabloul Ralucai cu bogate bijuterii la gât si pe degetele de la mâini. De asemenea, îngrijeste de educatia copiilor – pe care-i orienteaza catre studii nu la Iasi, în Moldova, ci la Cernauti ori Sibiu, în provincii imperiale. Portretul sau, facut de Corneliu Botez în 1909 dupa consemnarile celor care l-au cunoscut direct, ne arata ca poetul îi mosteneste multe calitati:

„Era un caracter ferm, o fire vesela în timpuri bune ca si grele si originala; vorbaret si plin de spirit muscator. Fuma, nu bea. Avea talent de imitatie a vocii si a miscarilor: imita pe cepelegi, pe gângavi, pe boierii cu tabietului si alte asemenea cu o extrema iscusinta. Batrânul Eminovici era înzestrat cu o memorie fenomenala a numelor, datelor etc., memorie pe care a mostenit-o poetul. Cunostea în toate amanuntele viata oamenilor însemnati din tara Moldovei (boieri si boiernasi), din care o parte s-a scurs mai la urma în Muntenia, împreuna cu întreaga genealogie a neamului lor. Avea o colectie mare de scrieri românesti si cunostea adânc istoria tarii. Avea darul vorbirii, si un asa de mare mestesug de a istorisi ca zile si nopti nu ti s-ar fi urâta-l asculta. Avea un glas sonor, muzical (poetul Eminescu avea un frumos glas de tenor care, cum vedem, l-a mostenit de la tatal sau, dimpreuna cu celelalte însusiri intelectuale) si se exprima în cea mai curata si aleasa limba româneasca. Concis în stil, îi placea sa povesteasca întâmplari si aduceri aminte din trecut. Cunostea bine limbile: polona, rusa si ruteana si vorbea binisor frantuzeste si nemteste…“.

Si-a luat rangul de Caminar în luna mai 1841, de la domnitorul Mihai Sturdza, si le povestea adesea copiilor cum s-a dus sa-i multumeasca, si acesta la întâmpinat cu vorbele: „Ei! Prin ce cârciumi te-ei tavali de-acu înainte?“ – fiind obisnuit cu noii boiernasi pe care-i facea care „dupa ce i-a boierit, se tavaleau prin cârciume si necinsteau boieria“. Matei Eminescu, cel care povesteste episodul, mai spune: „Când ne-a istorisit-o tata s-a pus Mihai pe un râs de nu-l mai puteam opri“.

Mama, Raluca Iurasca, sau Iurascu, dar pe numele adevarat Raresa, „avea pretentii de noblete fata de tata zicând ca Iurascestii, strabunii ei, au fost boieri de prima ordine“ – povesteste acelasi Matei – iar „tata n-o contrazicea, decât îi obiecta ca, la drept vorbind, mai nobil a fost Dontu decât Jurascestii“ – invocându-l, asadar, pe bunicul Ralucai, un nobil „muscal daca nu cumva cazac“ refugiat în Moldova ca sa scape de mânia tarului, prieten cu generalul Jeltuhin care de câteva ori a venit pe la ei si i-a umplut de daruri. Suntem în Nord-Est, unde Botosanii devin, pentru Moldova, un vârtej de limbi si o vatra de genii românesti: dupa Mihai Eminescu îi vom prenumara între ele pe Nicolae Iorga si George Enescu, pâna la Nicolae Labis al secolului al XX-lea înnegrindu-se multe pagini de hârtie. Mai e de amintit ca Gheorghe Eminovici a fost ajutat de câteva ori în viata de ambasada Rusiei, pentru ca avea prieteni, stia limba – dar mai ales pentru ca mosiile lui Bals, pe care le administra, se întindeau si dincolo de România.

În privinta Ralucai, nascuta în 1816, este necesar sa amintim ca ea este din noua frati – si toti sau aproape toti ceilalti se gasesc calugari sau calugarite, între ei Jachift Jurascu fiind staret la Mânastirea Cosula (acolo unde Iorga va gasi, în 1909, vechea traducere româneasca din Herodot – iar studiile eminescologice arata ca poetul a folosit expresii de limba din ea pentru „Egipetul“, dar mai ales pentru „Scrisoarea III“, considerându-se ca a consultat o copie aflatoare în biblioteca lui Vasile Pogor), iar Olimpiada Jurascu, stareta la Mânastirea Agafton – acolo unde poetul, copil, se plimba adeseori ramânând vara saptamâni întregi si ascultând povestile ori cântecele locului. De ce aceasta alcatuire, aceasta atractie catre cele sfinte în familia Jurascestilor – cu sase sau sapte fete bisericesti si Raresa singura mireana, mama de 11 copii? Sa nu alimentam fantezia biografilor senzationalisti – dar sa spunem ca religiozitatea lui M. Eminescu avea radacini puternice în familia mamei.

Nae Georgescu
Revista Cultura

sursa online: mihai-eminescu.ro/