Bucovina Profundă

2 decembrie 2019

Despre Codreanu, pro sau contra. Un interviu cu Răzvan Codrescu  

Despre Codreanu, pro sau contra

Un interviu cu Răzvan Codrescu  

czc-corneliu-zelea-codreanu

„Despre Codreanu se vorbeste, pro sau contra, adeseori anapoda”

Claudiu Tarziu: Observam ca orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau legionarism te face dintr-o data suspect. De pilda, Ion Cristoiu a fost acuzat de simpatii legionare pentru ca i-a recunoscut „Capitanului” charisma si bunele intentii. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia Voda a primit aceeasi eticheta doar pentru ca i-a permis lui Ion Cristoiu sa faca acele afirmatii in emisiunea ei.

Pe de alta parte, simpatizantii se raporteaza necritic la Miscare si la fondatorul ei. De ce credeti ca se intimpla asa? si totodata de ce-am mai vorbi astazi despre Codreanu si despre legionarism?

Razvan Codrescu: Nu numai faptul ca a reusit sa mobilizeze pina la jertfelnicie elita unei generatii (studenti, intelectuali, preoti, aristocrati etc.), dar si faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patima dupa atitia ani, si dupa ce s-au facut toate eforturile pentru a i se diminua creditul si a i se sterge urmele, arata importanta personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mina a doua.

Indaratnicia aceasta de a ramine viu/prezent si dupa trei sferturi de veac, dupa ce a fost haituit, asasinat, ingropat la opt metri sub pamint si denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, impre una cu toata miscarea pe care a generat-o, mai arata si calegionarismul a picat pe niste probleme vitale si inca nerezolvate ale existentei si destinului nostru ca neam, atit in ordinea seculara, purtatoare de sabie, cit si in ordinea spirituala, purtatoare de cruce.

S-ar putea spune ca, cel putin in lumea romaneasca, personajul este inca prea fierbinte si chestiunile legate de el prea arzatoare pentru a admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” si mai „masurati” au reusit sa fie adeseori, atit in privinta lui Codreanu, cit si a „fenomenului legionar” in genere, cercetatorii sau observatorii straini. (si, in paranteza fie spus, nici o alta miscare, politica sau spirituala, din viata publica romaneasca, mai veche sau mai noua, nu a mai atras in asemenea masura atentia strainatatii; bibliografia straina a legionarismului – consemnata doar partial in amplul dosar bibliografic din cartea mea in cautarea Legiunii pierdute – este uriasa si extrem de diversa, din epoca si pina in vremea din urma – sa zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfirsitul anilor ‘30 si pina la ultima sinteza straina de care am eu cunostinta, aparuta in 2010, in Franta: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.) Ma intrebati „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Pai, daca asa stau lucrurile, s-ar putea spune mai degraba ca daca nu s-ar mai gasi nimeni sa vorbeasca, atunci „pietrele ar striga”.

Ce-i drept, se intimpla ca despre Codreanu se vorbeste, pro sau contra, adeseori anapoda: fie din lipsa de informare corecta, fie din partizanat ideologic si propagandistic. E si multa ignoranta, si multa naivitate, dar si multa rea-credinta sau necinste sufleteasca. As putea spune ca exista un regim mostenit al mistificarilor manipulatorii, carora le cad prada nu numai ageamii si jurnalistii de mina a doua, dar si o anumita istoriografie ideologizata.

Am mai spus-o: propaganda antinationala si anticrestina constituie probabil singura forma de continuitate din viata publica romaneasca a ultimelor sapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere intre regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) si regimul comunist nu exista nici o deosebire semnificativa.

Romania contemporana s-a miscat constant (cu exceptia anilor tulburi ai razboiului) in cercul vicios al stingii, in care nici o in-dreptare nu este cu putinta. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat si deranjeaza atit de mult establishment-ul, direct sau indirect – incercasera sa rupa acest cerc, in contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a esuat in mod tragic, dar amintirea fermitatii lor continua sa tulbure “linistea” oamenilor de stinga, care au dus – si continua sa duca – tara la ruina. Spaima de legionarism reprezinta, in adinc, spaima politicianismului de propriile lui pacate, pe care le-ar putea plati cindva, la o dreapta judecata a Istoriei.

Una peste alta, a fost impusa cu consecventa o adevarata dogma ideologica, fundamentata pe mitul propagandistic al “salbaticiei” legionare. Este, intr-un fel, povestea cu hotul care striga: “Prindeti hotul!”… Legionarismul a devenit astfel imaginea publica a tuturor relelor de ieri si de azi (“sperietoarea” fiind folosita pina la saturatie si dupa 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca sef al Miscarii, e considerat de regula drept “capul rautatilor”. Ei bine, atit de mult au fost repetate aceste lucruri, atita cerneala s-a varsat si atita patima a fost investita in aceasta denigrare concertata, incit pentru anumite minti comode problema e ca si clasata! Cind se rosteste numele lui Codreanu sau al Miscarii Legionare, multora li se pare ca stiu totul dinainte…      

Din pacate, nici “apologetii” legionarismului n-au stiut sa pastreze o masura si sa raspunda realist provocarilor actualitatii, tinzind spre cealalta extrema, a adulatiei ditirambice a figurii lui Codreanu si a idealizarii necritice a unui fenomen complex, in care virtutile n-au exclus pacatele, asa cum nici pacatele n-au exclus virtutile. Ramine de ales, in continuare, griul de neghina.

Cu neghina stim ce e de facut (“se alege si se arde in foc”); ramine de vazut ce si cit vom mai fi in stare sa facem cu partea de griu curat. Nu in perspectiva reinvierii Legiunii, care e curata utopie, ci in aceea a reconstructiei din mers – si in pas cu vremea – a unei noi drepte crestine romanesti, care nu se poate reduce la experientele trecutului, dar nici nu se poate dispensa de ele, daca se vrea una cu radacini si cu repere, iar nu o simpla butaforie de uz conjunctural.

Prin urmare (si imi cer scuze daca repet lucruri pe care le-am tot spus in diferite contexte), ne miscam, cu Codreanu si cu legionarismul, intre o “legenda neagra” de uz popular, cultivata de toate fronturile stingii si radicalizata obsesiv in mediile evreiesti, si o “legenda aurita”, perpetuata de fostii membri sau simpatizanti ai Miscarii si avind o circulatie mai restrinsa, in medii nu intotdeauna prea elevate. intre aceste doua legende se afla suspendat, deocamdata, adevarul istoric, fata de care raminem datori, cu tot ce implica el ca lectie pentru prezent si viitor.

„Prin diabolizarea lui Corneliu Codreanu este diabolizata Dreapta”

CT: Cum se desprinde portretul psihologic al „Capitanului” din tot ce ati citit de si despre el si din marturiile pe care le-ati ascultat de la cei care l-au cunoscut?

RC: Cind ai citit mult de si despre Codreanu, si cind ai ascultat marturiile a zeci sau sute de oameni (si ce oameni!) care l-au cunoscut, si carora le-a marcat nu numai tineretea, ci intreaga viata, patesti ca Ion Cristoiu: nu poti sa nu fii indignat de etichetele curente care i se pun si, chiar fara sa ai aderenta la toate ideile sau actele lui, te simti obligat moral sa-i tii partea si sa incerci explicatii pe care nu stii cit sint oamenii de azi pregatiti sau dispusi sa le asculte, mai ales intr-un cadru public atit de expus suspiciunilor si rastalmacirilor si atit de obsedat de nu calca anumite conveniente ideologice.

Dar, cu tot riscul de a-ti strica „imaginea”, nu poti, daca ai si numai un rest de onestitate, sa accepti conventia mincinoasa sau sa te prefaci evaziv ori nepasator. in emisiunea d-nei Eugenia Voda, si in tot scandalul care a urmat, Ion Cristoiu n-a vorbit ca un legionar, ci pur si simplu ca un om in cunostinta de cauza, in timp ce majoritatea covirsitoare a criticilor sai ofuscati s-au aflat vorbind fara sa aiba habar (sau avind interesul impur de a se preface ca n-au habar), pe baza de „urechisme” sau de lecturi superficiale si la mina a doua, mobilizati de exigente ideologice, iar nicidecum de scrupulul fata de adevar, mai ales ca adevarul se intimpla sa fie extrem de incomod, contrazicind nu doar niste pozitii punctuale, ci un intreg mod de gindire indus prin educatie si autoreglaj oportunist.

Daca accepti ca un Codreanu n-a fost chiar atit de rau cum se crede, atunci inseamna ca nici legionarismul n-a fost chiar atit de rau, nici nationalismul crestin, nici dreapta traditionala… Se clatina, mai mult sau mai putin constient, o intreagaWeltanschauung, o intreaga asezare comoda intr-un stingism caldut, intr-o „civilizatie” a lasitatilor standardizate, dar profitabile, cu care ne trecem viata prin democratie asa cum ne-am trecut-o si prin comunism.

De aceea, despre aceste lucruri omul „cuminte” prefera fie sa colporteze ce se spune oarecum „oficial”, fie sa nu vorbeasca deloc. Daca vorbesti, oricind se poate interpreta, pot aparea complicatii, poti produce iritare… Mai bine minciuna asumata sau tacerea preventiva. Mai ales ca de adevar, stii din experienta, nu se mai sinchiseste aproape nimeni (sau numai niste „exaltati” cu care nu ti-ar placea sa fii asimilat)…

Codreanu a fost, asa cum rezulta din autenticele documente si marturii, un om fundamental cinstit, un bun roman si cineva care s-a straduit toata viata sa fie si un bun crestin. Era in personalitatea lui o dimensiune cazona si o dimensiune mistica (mai ortodoxa in fond decit in forma, de unde impresia unora de „catolicism” sau de „paginism”). Rectitudinea lui se misca – poate imperfect, dar sigur sincer – intre modelul cavalerului (eroului) si modelul sfintului (martirului). Doua modele care se intilnesc in idealul slujirii jertfelnice.

Si – aspect esential – e desigur la el un traseu al devenirii, adesea ignorat. A fost un om care a strabatut, nu fara poticniri, o cale de limpezire a atitudinilor intr-un sens crestin, avind realismul si onestitatea de a recunoaste ca “exista o mare deosebire intre linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine.

Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastra. Ea atinge perfectia si sublimul. Nu putem cobori aceasta linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin actiunea noastra, prin toate faptele si gindurile noastre, tindem catre aceasta linie, ne ridicam spre ea, atit cit ne permite greutatea pacatelor carnii si condamnarea la care am fost sortiti prin pacatul originar.

Ramine de vazut cit am putut fiecare, prin sfortarile noastre pamintesti, a ne inalta catre aceasta linie” (in Pentru legionari). Sau in alta parte, sintetizind: “Recunoastem ca sintem pacatosi: aceasta este atitudinea legionara fata de Biserica” (fragment de scrisoare, in Circulari si manifeste).

Rabinului David Safran, in convorbirea de la Casa Verde, din 1937, ii spune, in acelasi sens: “Eu nu vreau sa provoc ura sau rabufnire. Mi-e sufletul curat. Nu stiu daca toti legionarii gindesc ca mine. Daca un evreu a fost lovit, ranit sau jignit pe plan moral, iarta-i pe raufacatori! Nu-s nici ei decit oameni… Nu pe omul superior incercam noi sa-l slefuim, ci pe omul om”.

De altfel, in “Pentru legionari”, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o scoala” spirituala, afirmase: “De aceea, piatra unghiulara de la care porneste Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice.

«Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o scoala si o oaste decit un partid politic… Din aceasta scoala legionara va trebui sa iasa un om nou, un om cu calitati de erou”. intarea astfel ceea ce spusese in Carticica sefului de cuib (indreptarul meticulos al vietii legionare, de un maximalism de tip franciscan si de un rigorism de tip cazon, amindoua insuportabile din perspectiva “omului recent”):

“Miscarea legionara, inainte de a fi o miscare politica… este o scoala spirituala, in care daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou”. in sensul acesta o definea, retrospectiv, si Mircea Eliade (in Memorii, I), numind-o chiar “secta mistica” (din care el insusi facuse parte, cu verva marturisitoare, spre sfirsitul anilor ‘30).

E de spus ca inainte de a impune altora asemenea exigente Codreanu a experimentat el insusi traseul sinuos al unei deveniri “innoitoare” (in sensul crestin al “dezbracarii” treptate de “omul cel vechi”, al unei spiritualizari prin rugaciune, meditatie si asceza).

E o diferenta considerabila (pe care numai cineva rau-voitor o poate contesta) intre tinarul exaltat din perioada luptelor studentesti de la inceputul anilor ‘20 si liderul grav si masurat al ultimilor ani: cel cu care se intretinuse rabinul Safran sau pe care venise sa-l viziteze la Bucuresti un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu, Gh. I. Bratianu, C. Argetoianu si… Partidul Evreiesc nu ezitasera sa incheie, in 1937, un important pact politic si despre care un Nae Ionescu putuse afirma: “Minunea pe care a facut-o Corneliu Codreanu e asa de mare incit de-acum il depaseste si pe el”; in fine, cel care a facut repetate apeluri la non-violenta (unii au vorbit de “modelul Gandhi”!) si de la care ne-au ramas insemnarile de la Jilava (1938), pe care nu ma sfiesc sa le definesc ca pe unul dintre cele mai importante documente de gindire crestina laica din secolul XX (dar câți le-au citit?).

Ceea ce spun eu aici incercase sa spuna si Codreanu insusi in procesul din mai 1938 (cind, in lipsa probelor concrete “la zi”, acuzatorii ajunsesera sa-i invoce radicalismele primei tinereti): “Ginditi-va, eram de 20-22 de ani, eram va sa zica un copil si, in mentalitatea noastra de copii de pe vremea aceea, asa am vazut noi lucrurile. Dar de cind omul incepe sa traiasca si pina cind isi termina viata, trece timp, se aduna intelepciunea.

La inceput omul judeca intr-un fel, i se pare ca-i grozav. Sint trepte de acestea de dezvoltare ale mintii omenesti si actiuni pe care dupa douazeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani as fi facut un alfabet secret, tocmai pentru ca era o anumita virsta care te impinge sa judeci lucrurile asa cum le-am judecat si eu pe vremea aceea. Dar de atunci si pina acum este o distanta mare in timp.

Se vede in atitudinea mea, care este aproape contrarie atitudinii initiale pe care am avut-o impreuna cu toti baietii nostri. Este contrarie, din cauza virstei… Dar nu poate cineva sa fie urmarit permanent in viata sa pentru ca in copilaria lui, cind era visator, i se parea ca ar putea sa se lupte cu toata Europa. Nu cred acest lucru”.

A fost, de altfel, drumul strabatut, firesc si lucid, si de alti intemeietori ai Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o miscare) nu poate fi judecata reductionist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei. Din pacate, pe un Codreanu si pe un Mota nu toti i-au inteles adecvat; si nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o faca), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”.

Acestia i-au urmat, mai mult sau mai putin constient, cu precadere pe fostii “tineri furiosi”, patrunzindu-se prea putin (sau prea superficial) de “misticismul jertfelnic” al maturitatii lor (consfintit nu doar cu vorbe, ci cu propriul singe).

Opera lui Codreanu a fost inteleasa prea putin in latura ei spirituala, care o deosebea esential de toate fascismele occidentale, si mai ales de nazism.

Miscarea Legionara a trait mai tot timpul aceasta tensiune intre “secular” si “spiritual”, care face parte din tragedia ei interna. Si cert este ca la tragedia generica a legionarismului se adauga – inca mai miscatoare poate, prin statura si complexitatea personajului – tragedia neintelesului si nedreptatitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfint si cu renume de bandit…

CT: Daca ar fi sa restringem in citeva fraze gindirea lui Codreanu, ce am putea invata?
RC: E greu de facut o asemenea sinteza ad-hoc, mai ales in spatiul si conditiile unui interviu. Fortez, totusi, o aproximatie. Viata istorica nu e nimic fara memorie si transcendenta. Dumnezeu si mortii sint prezente vii, care onoreaza si obliga. in ordinea fireasca, destinul insului este solidar cu destinul neamului, iar totul capata sens in perspectiva invierii.

Exista o linie a neamului care merge, in cazul neamurilor crestine, in tandem cu linia Bisericii, dar fara sa se confunde cu ea. Romanii au datoria sfinta sa-si pazeasca credinta si identitatea, nu pentru a-i umbri pe altii, ci pentru a se promova cinstit si plenar pe ei insisi. Iar pentru a implini idealul national, nici o jertfa nu e prea mare. Legionarul, care ambitioneaza si trebuie sa se straduiasca sa fie o combinatie actuala de erou si sfint, nu se va lasa cumparat si va sta mereu gata de moarte.

Onoarea trebuie sa fie norma de existenta– nu din orgoliu, ci din principialitate. Decit sa triumfi printr-o infamie, mai bine sa cazi rapus pe drumul onoarei. Politicianismul si comunismul sint principalii adversari ai acestor aspiratii istorice si existentiale. Evreii sint primejdiosi intrucit fac jocul acestor adversari curenti, contribuind, pe fata sau pe ascuns, la disolutia morala si nationala.

Incurajind stinga si comunismul, ei se pun singuri de-a curmezisul dreptei, care inseamna nationalism constructiv si spiritualism crestin, angajare morala si comunitara sub semnul crucii lui Hristos. Dar mult mai periculosi si mai culpabili decit evreii sint crestinii care tradeaza cauza neamului si desconsidera locul Bisericii in veac. Marea problema a istoriei romanesti, mai vechi sau mai noi, este tradarea.

Nascut sub semnul Arhanghelului Mihail – arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor ceresti, pedepsitorul lui Lucifer si restauratorul dreptatii divine –, legionarismul se vrea pariu primenitor cu istoria si impacare a neamului romanesc cu Dumnezeu si cu sine insusi. Legionarismul nu pune pe primul plan nici statul (ca fascismul italian), nici rasa (ca fascismul german), ci desavirsirea sufleteasca a insului si a neamului. Triumful lui, prin urmare, nu poate fi doar o afacere politica si nu poate veni prin lovitura de stat, ci numai prin procesul de lamurire si perfectionare launtrica. De aceea, pe primul plan este omul, nu programul politic.

O idee politica, oricit de mare si de nobila, nu inseamna nimic daca nu ai oameni pe masura ei, care sa si-o asume si s-o puna in lucrare. De aceea pedagogia nationala e marea urgenta careia trebuie sa-i raspunda noua generatie, mai ales prin elitele ei. Neamul romanesc este provocat la un mare proces de invrednicire – intii in fata lui Dumnezeu, apoi in fata oamenilor.

Cel putin pina la „marea biruinta”, prioritare sint – trebuie sa fie – datoriile, nu drepturile, jertfelnicia, nu comoditatea calduta a traiului larvar. Iar liderul politic trebuie sa aiba in vedere nu doar nevoile materiale si destinul imediat al celor pe care-i conduce, ci totdeodata (de nu cu precadere) nevoile lor sufletesti si destinul lor vesnic (aspiratia crestineasca spre mintuire). Cam asa gindea si simtea Codreanu, miscindu-se indefinit intre realism si idealism, cu nazuinti carora nu le-a lipsit nici sinceritatea, nici sublimul, dar care pina la urma au fost inghitite de limitele – generale, dar si autohtone – ale umanului.

„Un Codreanu nu se naste in fiecare generatie, ba poate nici in fiecare secol”

CT: Ce credeti ca a contat mai mult in puterea sa de atractie exercitata asupra maselor, ceea ce spunea/ gindea, felul in care o spunea, pedagogia sa, justetea cauzei sale sau pur si simplu ceva inefabil, pe care indeobste il numim charisma?

RC: Ca a fost un harismatic o recunosc de regula, fie si numai cu jumatate de gura, chiar si adversarii lui ireductibili, romani sau neromani. Dar ce mai inseamna “harisma” intr-o lume desacralizata? Ea pare receptata indeobste ca expresie simptomatica a unei stari patologice, puse in legatura mai degraba cu fascinatia diabolica decit cu harul divin… Nu stiu sa explic “mistic” ceea ce unii au numit “miracolul” Codreanu, dar, intr-o abordare mai pozitivista, cred ca a contat enorm faptul ca el intruchipa plenar ceea ce le cerea celorlalti. si, desigur, ca a pus degetul in principalele rani ale unei lumi romanesti care la vremea aceea nu-si pierduse inca de tot, cum pare sa se intimple astazi, increderea ca poate fi mai mult decit este.

CT: Poate sa mai fie Codreanu un model de lider? si: calitatile de lider din anii ’30 se mai potrivesc in actualitate?

RT: Sigur ca sint diferente uriase de mentalitate si de context. Daca am mai avea astazi un lider potential taiat din stofa lui, am putea vedea in ce masura paradigma mai incape in sintagma. Nu e insa cazul. Imi place sa cred, totusi, ca un popor, fie el oricit de pervertit, atunci cind se simte iubit cu adevarat de un lider al lui, nu neaparat perfect, dar nemincinos, hotarit si dispus la jertfirea de sine, nu se poate sa nu rezoneze. Dar un Codreanu nu se naste in fiecare generatie, ba ma tem ca nici in fiecare secol.

Iar poporul roman ma tem ca va continua sa sufere acut, inca multa vreme de aici inainte, de faptul – constientizat sau doar intuit – ca nu este iubit cu adevarat de „alesii” lui, care nu fac decit sa-i foloseasca spinarea pentru a se cocota acolo unde vocatia lor nu i-ar indreptati niciodata….

CT: De ce e cool pentru tinara generatie Che Guevara si Codreanu nu?

RC: Pentru ca astazi limba stingii e inteleasa, pe cind a dreptei nu. Daca esti invesmintat in rosu, nici macar violenta nu deranjeaza, ci devine aventura a eroismului umanitar. Daca insa esti invesmintat in verde, nu numai violenta ti-e imputata, dar si eventuala sfintenie. Este insa si o problema de orizont cultural si mediatic. Nici o generatie din istoria moderna n-a mai fost atit de inculta si de manipulata. Desigur, tinerii insisi sint cei mai putin vinovati de deruta lor axiologica si morala: ei sint in primul rind victimele unei lumi remodelate dupa chipul si asemanarea stingismului dizolvant.

“Maimutareala epigonica nu poate fi formula de supravietuire sau solutie de viitor”

CT: in pofida faptului ca in Europa era un context favorabil, ca in tara a avut o aderenta semnificativa in mase, ca a beneficiat de intrarea in rindurile sale sau de sprijinul din afara al unei pleiade de mari intelectuali, ca a avut un lider puternic si charismatic, Miscarea Legionara a esuat. Cel putin din punct de vedere politic. De ce? A gresit undeva Corneliu Codreanu cind a structurat-o? A avut un „calcii al lui Ahile” sau un defect originar, care i-a provocat distrugerea?

RC: Destinul Legiunii se confunda, in parte, cu destinul vitreg al intregii drepte europene. Nu zic ca n-au fost si pacate de platit, dar te intrebi cind va veni vremea sa-si plateasca si stinga pacatele, inca si mai mari… Codreanu insa (si ce-a fost mai bun in Legiune o data cu el) as zice ca si-a platit nu doar pacatele, ci si… virtutile. Ceea ce vreau sa spun este ca mi se pare ca a ridicat stacheta prea sus.

“Maximalismul” moral si comportamental de tip jertfelnic la care chema Codreanu (a se vedea mai ales Carticica sefului de cuib) avea in sine ceva sublim-utopic, mai ales intr-un secol atit de corupt… Au fost si unii care au reusit sa-l intruchipeze, dar nu prea multi si, in orice caz, nu destui, raportati la massele largi, care au asimilat mult mai lesne comunismul. Sigur ca si atit cit a reusit ramine impresionant.

Cum sa nu fii impresionat si serios pus pe ginduri cind vezi ca mai sint si astazi nonagenari (unii legionari efectivi, altii trecuti doar prin Fratiile de Cruce) care, dupa ce au asistat la decimarea Legiunii, au facut ani grei de puscarie si au suferit toata viata pentru crezul lor, se sting marturisindu-l transfigurati: abia prin ei ajungi sa incepi sa intelegi ce minune a savirsit Codreanu in sinul unei generatii, dar si sa te indoiesti ca astazi asa ceva ar mai fi cu putinta.

Eu unul ma simt mereu dator sa marturisesc ca oamenii cei mai de calitate din generatia interbelica pe care am ajuns sa-i cunosc (nu putini) au avut, intr-un fel sau altul, contact cu Legiunea sau cu Fratiile de Cruce. Daca floarea acestei generatii n-ar fi fost decimata in lagare si inchisori, fata Romaniei ar fi fost alta, credeti-ma!

CT: Mai este posibila azi ascensiunea politica a unei personalitati asemanatoare cu aceea a lui Codreanu? Mentalitatea curenta ar mai ingadui-o? Mai este vremea marilor grupari incolonate in spatele unui lider? Contextul cultural-politic nu e cumva mai putin permisiv? Dar nu cumva tot contextul, de data asta insa social-politic (cit se aseamana acesta cu cel interbelic?) reclama aparitia unui astfel de lider? Nu cumva romanii tinjesc dupa un conducator cu principii ferme, o orientare clara catre Biserica si Neam si care sa aiba o personalitate de „mina de fier”?

RC: Codreanu este un gen de lider rar si greu de definit. Nu era un orator stralucit, nu era un om de condei, nu era o somitate intelectuala sau profesionala, calitatile lui de om politic erau mai degraba aproximative, dar avea o rectitudine si o indrazneala care cucereau, oferind incredintarea unei consistente inanalizabile. Mi-e greu sa-l transplantez in realitatea actuala – si tocmai de aceea am fost mereu mai degraba circumpect, iritind teribilismele neolegionare (adeseori penibil epigonice), in privinta posibilitatii de a mai reitera vreodata legionarismul ca atare.

Sigur, si astazi ne confruntam acut cu o criza a autoritatii la toate nivelurile, cu criza morala, cu criza economica, cu excesele politicianismului, dar totusi coordonatele sint cu totul altele, ca sa nu mai vorbesc de orizontul de asteptare… E alta sensibilitate publica, alt material uman (tot mai inconsistent), alt context intern si international… Mentalitate, limbaj, structura sociala, raporturi de forte – toate sint altele.

Nu mai exista marele context european de dreapta. Nu mai exista – dupa o jumatate de secol de comunism – nici “poporul” si nici “elitele” de altadata. si nu mai exista – last but not least – “harisma” vreunui “Capitan”… in mod firesc, lumea e mult mai circumspecta dupa experientele “totalitare” ale secolului XX, dar si dupa deziluziile curente ale democratiei noastre dimbovitene, e mult mai uzata si mai iesita din priza, mai divizata si mai dezorientata, mai manipulata si mai manipulabila. (…)

Noul nostru pariu cu istoria – daca mai sintem in stare de unul – ar trebui sa inceapa, cred eu, de la acest punct de minima luciditate. Una e evaluarea corecta a Legiunii si alta e copierea ei.

Eu sint pentru o evaluare corecta, cu tot curajul si cu toata raspunderea, invatind ce este de invatat din aceasta lectie a istoriei, dar am spus-o si nu prididesc sa o repet: fiecare epoca genereaza, daca este vie si creatoare, forme politice sau culturale proprii. Daca nu, nu.

(…)


 

Fragmente dintr-un interviu din 2012, realizat de Claudiu Târziu de la revista ROST, cu scriitorul Răzvan Codrescu.

Sursa: Rost Online

 

7 comentarii »

  1. România si toatã Europa sunt diabolizate, si mãi rãu încã; Sunt Holocau$tizate!

    Apreciază

    Comentariu de nisof — 2 decembrie 2019 @ 01:33 | Răspunde

  2. Reper moral, politic si social – luminator de Adevar urat de toti vrajmasii neamului, Tarii si credintei noastre crestina – doar Ortodoxia!
    Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l fericeasca incununat intre Sfinti!

    Apreciază

    Comentariu de gheorghe — 4 decembrie 2019 @ 12:22 | Răspunde

  3. Domnule Codrescu, tot nu ai inteles ca Hristos nu face politica? Nu exista sfant legionar si nici erou sfant. Biserica are doar mucenici. Primii crestini refuzau categoric sa poarte arme. Matale ce vrei sa faci acum, apologia Bisericii (in)armate?
    In ceea ce priveste citatul scos din contextul evanghelic si atribuit protagonistului Codreanu( pietrele vor vorbi) este de un stanjenitor prost gust. Se vede ca nu prea stii de ce a fost scrisa Sfanta Scriptura!

    Apreciază

    Comentariu de psimona1 — 4 decembrie 2019 @ 23:36 | Răspunde

    • Doamna Simona, cred că sunteti intr-o confuzie. Conceptul de non violență este unul intalnit in hinduism. In crestinism există cohorte intregi de sfinti militari, inarmati, luptatori in razboaie. In plus există razboie morale, de aparare a tarii, a ordinii crestine in lume, a neamului. Exista sfinti care au practicat maximalismul moral până la uciderea celor ce periclitau virtutea. Câteva exemple: Sf. Prooroc Ilie ucide cu mâna sa sute de preoți idolatri, Sf. mucenic Nestor il ucide pe puternicul Lie ucigașul de creștini, totul cu binecuvantarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie și spre Slava lui Dumnezeu. Nuanțări ale problemei am scris acum 8 ani un articolaș: https://bucovinaprofunda.com/2011/03/24/ipostasuri-ale-imparatiei-crestine/

      Apreciază

      Comentariu de Mircea Puşcaşu — 12 decembrie 2019 @ 19:16 | Răspunde

      • Din intamplare am mai trecut pe aici si nu ma pot abtine sa nu raspund: ”Cine scoate sabia de sabie va muri”.
        In alta ordine de idei exemplele din VT nu sunt din epoca crestina , iar cele din NT trebuie analizate cu bagare de seama. Cand traditia crestismului va fi sabia si uciderea, cand nu unul, ci toti sfintii recomanda sabia, atunci da, ati avea dreptate.

        Apreciază

        Comentariu de psimona1 — 11 noiembrie 2021 @ 11:49 | Răspunde

  4. „Primii crestini refuzau categoric sa poarte arme” ?????? Din ce film de Hollywood, sau brosurica sectanta ai scos aceasta perla teologica, doamna psimona1

    Apreciat de 1 persoană

    Comentariu de Radu Greuceanu — 5 decembrie 2019 @ 05:51 | Răspunde

    • Faceti o mare confuzie intre armata statului impotriva invadatorilor straini si arma de aparare individuala, care la noi nici macar nu este legala. Daca mucenicii ar fi purtat arma ei nu ar mai fi fost canonizati mucenici. Confuzie totala!

      Apreciază

      Comentariu de psimona1 — 11 noiembrie 2021 @ 11:55 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: