Bucovina Profundă

28 noiembrie 2019

Discretul isihast al Aiudului. Mărturii despre un sfânt uitat, Marin Naidim

Discretul isihast al Aiudului. Mărturii despre un sfânt uitat, Marin Naidim

Citește: 25 noiembrie: pomenirea mărturisitorului Marin Naidim (1922-1999)

Marin-Naidim-tanar-si-batranMarin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – și o mare capacitate de iubire pentru toți cei din jur.  În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră.

Spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim, când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere. Și-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentație.

De altfel, așa era țăranul român. Marin Naidim avea toate atributele țăranului român, dublate de rafinament intelectual. În toate domeniile – filozofie, literatură, teologie, artă – Naidim avea informație precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest și gata să asculte o opinie contrară fără să intervină.

Citește: Suferinţele mărturisitorului Marin Naidim, articol de Adrian Nicolae Petcu

Sursa: Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 165

 

Marin Naidim, un om „modest și bun până la desăvârșire”

Pe Marinică l-am cunoscut în martie 1952, când am fost trimis, cu un lot disciplinar, de la Jilava la mina de plumb Baia Sprie, împreună cu domnul doctor Cornel Petrasevici – care venea de la o anchetă pe care o avusese la Interne și împreună cu un lot de preoți romano-catolici, foști condamnați la moarte și apoi la muncă silnică pe viață: părintele Mihoc (decanul de vârstă al grupului), părintele Dumitrașcu, cel care avea o voce de tenor dumnezeiască și cânta mereu: „Du-mă trenule la Cluj”, părintele Rață, care l-a vegheat pe Iuliu Maniu la Sighet, până în ultimele clipe ale vieții sale, părintele Ritter, cel mai tânăr, dar apreciat de toți pentru caracterul său dârz.

Aceștia toți practicau rozarul zilnic, în celula de la Jilava.

Țin minte că în ziua de Paști 1952 ieșisem cu Marinică în spatele barăcii și el îmi vorbea, cum numai el știa să o facă, despre însemnătatea Învierii Mântuitorului.

Politrucul coloniei ne-a surprins în plină discuție și fără un raport scris ne-a băgat la izolare. Aceasta se afla sub infirmeria coloniei, unde doctori erau domnul Markoci și domnul Veselovschi, acesta din urmă fost legionar, dar plecat din mișcare, dintr-un capriciu al vanității sale.

Aici la izolare, sub clădirea veche a infirmeriei, am stat toată ziua de Paști. Eu eram foarte bolnav. Aveam febră mare, vărsături și începusem să mă îngălbenesc. Era al doilea icter pe care îl făceam în închisoare.

Bietul Marinică și-a dat toată osteneala să-mi facă viața mai ușoară.

Mi-a vorbit din Filocalie, m-a învățat rugăciunea lui Efrem Sirul („Doamne și stăpânul vieții mele, Duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al grijii de multe nu mi-l da mie. Iară duhul curățenii, al smereniei și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii tale. Așa Doamne fă să-mi văd în fiecare zi păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu. Amin”).

De atunci am repetat mereu această rugăciune și întotdeauna cu gândul la Marinică.

Milițianul căruia Marinică i-a făcut cazul meu, a refuzat să aducă medicul: „Întâi să-și ispășească pedeapsa dată de tovarășul locotenent și pe urmă îl tratăm”.

Abia seara, după număr, doctorul Markoci m-a internat în infirmerie. Eram doi cu icter, într-un salon cu bolnavi de plămâni: eu și fostul major Șerban, care a și murit apoi.

După 21 de zile de infirmerie, am fost dat la croitoria coloniei, unde șef era domnul Taban, fost parașutat din Germania, care a trecut prin reeducarea de la Gherla, și pe care vestitul Goiciu l-a îmbolnăvit de plămâni.

De aici, de la croitorie, am fost repartizat într-o echipă „de suprafață”, care căra pământ cu vagoneți, cu legionarii: părintele Grebenea, domnul Gabriel Bălănescu, domnul avocat Willi Popescu, domnul avocat Titus Beu – care la scurt timp a murit de Basedof – licențiat în filosofie și ofițer de marină Aurică Pastramagiu, domnul avocat Luca Dumitrescu. În această echipă se afla și ziaristul din Prundeni și scriitorul Romulus Dianu (care a scris mai demult „Nopți la Adakalem”) și care a propus într-un articol, pe când se afla afară, ca toți legionarii să fie strânși pe Insula Șerpilor.

Acum văd, că se împăca foarte bine cu așa zișii „dușmani” ai dumnealui de altădată, care îl tratau cu multă atenție și amabilitate.

Marinică Naidim era un tânăr, atunci trecut de 30 de ani, înalt, slab, cu numai un dinte rămas în gură. Ceea ce te impresiona la el, era trăirea profund creștină și cunoștințele filosofice, dar mai ales teologice, pe care le poseda. El mi-a spus odată „Povestirea cu cel  mai de preț lucru de pe pământ” și „Povestea ucenicului cel silitor”. Știa pe de rost Sfânta Liturghie și pagini întregi din viețile sfinților și Filocalii.

Cunoștea foarte bine filosofii români și mai ales cele două testamente. Mai ales în cel nou excela.

Erau mulți mistici atunci în colonie, printre care domnii: Virgil Totoiescu, Nicu Mazăre, părintele Teodor Bej, Vasilică Man, părintele Iustin [Pârvu], Liviu Ceaca, dar parcă Marinică îi depășea pe toți.

Cel mai bun prieten al său din acea vreme, era domnul Virgil Totoiescu.

Marinică s-a născut la Râmniceni, Vrancea, la 25 martie 1922. A urmat școala normală din Buzău, fiind primul la învățătură.

A fost arestat la 20 de ani și condamnat la 25 ani, de regimul Antonescu, pentru apartenența sa la „Frățiile de Cruce”, fiind chiar conducător al acestora, pe școală. A executat 23 de ani închisoare, mult timp fiind alături de nedespărțitul său prieten de afară, Virgil Maxim. Eu l-am cunoscut pe Virgil Maxim în toamna anului 1955, când cei din închisoarea Gherla au fost transferați la Aiud, pare-se în vederea reeducării. […]

Ieșit afară după 1964, Marinică a făcut la fără frecvență limba și literatura română, luându-și apoi licența.

Părintele Arsenie Papacioc, un alt camarad de-al său de suferință, de la mănăstirea din localitatea Techirghiol, l-a caracterizat astfel: „Naidim a fost un profund trăitor al credinței ortodoxe”.

Mulți s-au întrebat, de ce Naidim nu s-a făcut preot, sau călugăr, lucru pentru care avea o vocație certă. Mie mi-a mărturisit odată, că îi e frică să se gândească la așa ceva, pentru că nu se simte în stare, spre deosebire de alt frate de suferință, Liviu Brânzaș, care încă de la mina Cavnic, în 1953, mi-a mărturisit că el își simte vocația pentru preoție.

Că aceasta stă deasupra tuturor ocupațiilor și preocupărilor oamenilor, întrucât formează oamenii pentru cer.

Așa l-am văzut eu pe Marinică Naidim, care a decedat în decembrie 1999, modest și bun până la desăvârșire. Chiar dacă Marinică n-a fost nici preot, nici călugăr, prin viața și trăirea sa autentic creștină, a rămas în Mișcarea Legionară și nu numai aici, o pildă vie și un exemplu demn de urmat pentru noi toți.

Brașov, 28.06.2000.

Sursa: Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, p. 43

 

„Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea.”

Ca peste tot în închisoare și aici (la Baia Sprie) era obiceiul ca de fiecare sărbătoare – făcându-se prin aceasta desigur caz de mai multă vigilență, să se umple izolatoarele cu deținuți. În astfel de situații, numai ce îl vedeai pe politruc alergând cu limba scoasă dintr-o parte a alta a coloniei, după captură.

Dimineața primei zile de Paști a anului 1952, era blândă și senină. Ieșisem în spatele barăcii unde stăteam de vorbă cu Marinică Naidim, un om cu mulți ani de închisoare executați. Era înalt, slab, cu o privire blândă, chipul lui aducând mai degrabă a ascet decât a „politician”. Fusese arestat încă de pe vremea lui Antonescu, la data aceea fiind elev. Era naiv ca un copil, fără urme de resentiment în cugetul său pentru nimeni. Nu mai avea aproape nici un dinte în gură, dar privirea senină a ochilor săi umplea chipul său de o frumusețe pe care alții nu o posedau.

Ne așezasem doar de câteva clipe, când politrucul dă peste noi. A chemat imediat sergentul și i-a dat ordin să ne vâre la izolare. Aici, la mină existau câteva carcere de lemn, foarte strâmte, în care omul nu încăpea decât stând în picioare și două izolatoare în cele două beciuri ale infirmeriei. Aici în aceste beciuri se izolau deținuții pe un timp mai îndelungat – câteva zile, o săptămână, două, și de obicei cu lanțuri la mâini și la picioare.

Noi am fost băgați în cel mai „confortabil” beci din cele două. Lumina ne venea prin niște ferestre de dimensiuni foarte reduse, aflate la nivelul solului. Aveam însă spațiu de mișcare.

N-am primit mâncare toată ziua, dar în ceea ce mă privește nici nu aveam poftă. Cu câteva zile înainte, începusem să am dureri de cap, grețuri și senzație de vomă. Bietul Marinică, ce a tras cu mine atunci. Mă credea indispus pentru că stătusem împreună de vorbă și astfel am ajuns la izolare. S-a căznit să-mi facă clipele cât mai suportabile și frumoase, spunându-mi fel de fel de povești și istorioare. Marinică nu avea nici o înclinație spre politică, nici pentru știință și nici veleități de literat. Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea. Eu mi l-am închipuit un mistic desăvârșit. Nici până atunci, nici apoi n-am întâlnit un asemenea om, care să-și înfrunte orice suferință cu atâta candoare copilărească. Dacă acest fapt s-ar putea numi fericire, atunci Marinică era un om cu adevărat fericit. Mi-a vorbit din viețile Sfinților, mi-a citat din Filocalie, mi-a spus cele mai frumoase rugăciuni pe care le știa, explicându-mi totul într-o lumină pe care eu altfel nu o puteam vedea. M-a făcut să învăț rugăciunea Sf. Francisc de Asisi repetând-o cu glas tare, de nenumărate ori.

După prânz, starea sănătății mele s-a înrăutăți brusc. Marinică a bătut în ușă, a chemat milițianul și a încercat să-i explice cum stau lucrurile cu mine. N-a fost chip să-l înduplece. Părerea lui era că mai întâi să-mi execut pedeapsa și apoi să mă tratez. M-a pipăit de nenumărate ori la gât, dar concluzia era aceeași: „ai temperatură mare”. Înspre seară, am început să vomit.

Sursa: Ioan Victor Pica – Vegheam la Styx. Memorii din temniță,  Editura Dealul Melcilor, Brașov, 2000, p. 122

marin-naidim

La Baia-Sprie, prietenul meu Emil Budei m-a întrebat după vreo șase luni de la sosirea noastră în colonie dacă am stat vreodată de vorbă cu Marinică Naidim, pentru că, din punctul lui de vedere, este cel mai desăvârșit om pe care l-a întâlnit. Așa l-am cunoscut. Ceea ce te fermeca în atitudinea și vorbele lui era simplitatea și atenția. Smerenia creștină trăită în toată plenitudinea ei. Deși era omul ce mai ascultat și respectat din întreg grupul de tineri veniți de la Aiud, nimic din purtarea lui nu arăta că s-ar fi socotit superior lor. Stăpânea toate secretele prieteniei. În primul rând, sinceritatea bazată pe dragoste și infinită discreție.

Când a prins încredere în mine, mi-a mărturisit că înainte de venirea în colonie a primit o veste de acasă care i-a umplut sufletul de bucurie: cele trei surori mai mici au fost primite într-o mănăstire. Șase ani le dusese grija.

Sursa: Nicolae Goga – Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, p. 81

 

Sursa online: fericiticeiprigoniti.net

 

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: