Ioan Negruțiu, preotul care a refuzat eliberarea din temniță

† 22 octombrie – 16 ani de la naşterea în Ceruri a Părintelui Ioan Negruţiu, preotul care a refuzat eliberarea din temniţă deoarece a dorit să mângâie rănile fraţilor săi

Preotul Ioan Negruţiu face parte din generaţia care „a hotărât să-şi pună viaţa pentru apărarea credinţei şi sufletului românesc”, generaţie care a fost „martirizată de comunişti după înstăpânirea lor deplină în România”.

Reconstituirea profilului său duhovnicesc, teologic şi intelectual numai pe baza puţinelor documente păstrate în arhiva Centrului nostru Eparhial şi a sumarelor informaţii publicate până acum este destul de dificilă, atât timp cât nu sunt cunoscute momentele dramatice ale suferinţelor, privaţiunilor şi umilinţelor trăite în temniţele comuniste.

În acest scop, o documentare riguroasă în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ar fi mai mult decât necesară.

Născut la 9 iulie 1915, în satul Borşa, comuna Săcădat, judeţul Bihor, din părinţii Simion şi Floarea, agricultori, Ioan Negruţiu s-a confruntat, de la vârsta cea mai fragedă, cu greutăţile vieţii pământeşti. Potrivit propriei mărturisiri, încă de la naştere, a fost firav şi bolnav, aşa încât pe la vârsta de trei luni i s-a pregătit sicriul. Dumnezeu a avut însă un plan cu el şi i-a rânduit să-L slujească, să propovăduiască Evanghelia şi să arate oamenilor „cărarea Împărăţiei”.

Rămaşi orfani de mamă şi apoi de tată, cei cinci copilaşi ai familiei Negruţiu au crescut sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sub oblăduirea plină de dragoste a surorii mai mari. „Locuinţa de la marginea satului nu era deloc înstărită: „Într-o seară am găzduit un cerşetor orb. Am împărţit cu dânsul ţolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut şi noi cu ce să ne cinstim oaspetele care, surprins de o sărăcie şi mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte”, povestea părintele unor apropiaţi.”

Clasa I primară a frecventat­o în satul natal, însă, din pricina sărăciei, a mers la şcoală numai la începutul şi la sfârşitul anului şcolar. Învăţătoarea a observat calităţile copilului Ioan şi, împreună cu soţul său, care era directorul şcolii, l-a înscris la un orfelinat din Oradea, unde a beneficiat de bursă. Studiile secundare le-a urmat în cadrul seminariilor teologice din Edineţ (Basarabia) şi „Sfântul Andrei” din Galaţi, pe care l-a absolvit în anul 1934.

Închis în beciurile Securităţii din Oradea

Între anii 1934 şi 1938 a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar apoi a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, pe care le-a absolvit în anul 1942. În acelaşi an a fost hirotonit diacon şi preot celib de către episcopul martir Nicolae Popoviciu al Oradiei, care l-a numit profesor la şcolile confesionale din oraşul Beiuş. Aici a activat din 1945 şi până în 1948, când a fost arestat şi închis în beciurile Securităţii din Oradea. Procesul a fost judecat la Cluj, preotul Ioan Negruţiu fiind condamnat ca „duşman al poporului” la 10 ani de muncă silnică (op. cit., p. 141). După ispăşirea pedepsei, a fost eliberat, dar nu peste mult timp a fost arestat din nou. În total, a făcut şaisprezece ani de închisoare la Aiud, Cluj, Gherla, Jilava şi Canal.

În anul 1957, aflat la Canal, părintele Negruţiu a avut un vis care l-a urmărit, prin semnificaţia lui adâncă, în toţi anii de suferinţă de mai târziu. „Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi.

– Doamne, strigă părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu e lângă Tine să Te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?

– Nimeni, Ioane, îi răspunde Domnul Hristos de pe Cruce.

– Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur!

– Ioane, te primesc! Suie-te! Întinde-ţi mâinile pe cruce!

– Doamne, pe care să mă sui, pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru osândă sau pentru mântuire?

– Ioane, acum înţelesul nu mai e ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei. Pe cruce să fii, lângă Mine!

Ridicându-se din genunchi, se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând. Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire” (Ibidem). A doua zi a fost eliberat, dar nu a făcut decât câţiva paşi de la ieşirea pe poartă şi a fost preluat de o dubă a Securităţii, care l-a dus în lagăr. Visul s-a împlinit şi părintele a purtat mai departe crucea suferinţei.

Alături de fraţii de suferinţă, refuză eliberarea

Nu peste mult timp, părintele Ioan a refuzat propunerea patriarhului Justinian de a fi scos din lagăr, preferând să pătimească în continuare, pentru a-i întări pe fraţii de suferinţă (cf. Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache, „Părintele Ioan Negruţiu – deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr”, http://www.hotnews.ro/ştiri-arhiva-1043334-serial-sfinţii-închisorilor-ioan-negruţiu-deţinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagăr-htm).

Trimis, cu domiciliu forţat, la Rubla, în Bărăgan, preotul martir Ioan Negruţiu a avut puterea să transforme o casă părăginită în biserică şi să o târnosească. Din păcate, misiunea începută aici a fost întreruptă brutal în anul 1958, când a fost arestat din nou, condamnat şi închis la Aiud. Asupra sa fuseseră găsite mai multe scrisori, între care se aflau şi unele poezii ale poetului Radu Gyr, alt „veteran” al închisorilor comuniste.

După decretul din 1964, preotul Ioan Negruţiu a fost eliberat şi a avut posibilitatea de a-şi valorifica talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu atât pe tărâm pastoral ca preot paroh, duhovnic şi predicator iscusit, dar şi în administraţia bisericească. Astfel, din 1965 şi până în 1967 a funcţionat ca preot paroh la Parohia Cihei din Bihorul natal, secretar şi inspector eparhial la Episcopia Oradiei (1968-1971), profesor şi director la Seminarul Teologic Special de la Curtea de Argeş (1971-1976), inspector general patriarhal şi membru al Consistoriului Central Bisericesc (1976-1979) şi redactor principal al revistei „Mitropolia Banatului” (1979-1981).

La data de 1 ianuarie 1982, preotul Ioan Negruţiu a fost transferat din postul de redactor principal la editură în postul de preot duhovnic la Mănăstirea Timişeni Şag. Lucrarea sa duhovnicească în acest aşezământ monahal situat la marginea Timişoarei a devenit rapid cunoscută, predicile elevate, bine documentate, din care nu lipseau citate culese din Sfinţii Părinţi şi din operele unor mari filosofi ai lumii, şi mai ales calităţile sale de duhovnic smerit la cugetare şi blând sporind numărul credincioşilor, foarte mulţi tineri venind aici să se îmbogăţească sufleteşte şi să primească hrană spirituală.

Preotul Ioan Negruţiu a ostenit zeci de ani în ogorul Bisericii, a format multe generaţii de slujitori ai altarelor, a semănat cuvântul lui Dumnezeu, cu multe chinuri, mai ales în detenţie, îndeosebi prin exemplul vieţii sale, dar nu a lăsat lucrări teologice, cu excepţia dialogului avut cu ieromonahul Ioanichie Bălan, publicat în cunoscutele „Convorbiri duhovniceşti”, şi a tezei de licenţă: „Concepţia creştină despre martiriu în primele trei secole”, notată cu 9,00, adică menţiunea „cum laudae”. Mărturiile sale, atâtea câte s-au păstrat, despre suferinţele îndurate în temniţele comuniste, sunt, însă, foarte importante. Iată doar câteva: „Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe – spunea părintele – mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne, împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. ş…ţ Scopul era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.

Preotul Ioan Negruţiu a făcut parte, aşadar, din rândul celor 1.725 de clerici ortodocşi, între care 31 de ierarhi, unii scoşi din scaun şi morţi în împrejurări obscure (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu ş.a.), care au suferit la Canal, în închisori, deportări şi lagăre. Din pricina asprului regim de detenţie suferit mai bine de 16 ani, sănătatea preotului Ioan Negruţiu s-a deteriorat tot mai mult până când, în 1996, a căzut la pat şi, timp de şapte ani, a fost îngrijit de maici în modesta chilie de la mănăstire, fiind vizitat de toţi cei ce l-au cunoscut, l-au preţuit şi îndrăgit. S-a stins din viaţă la 22 octombrie 2003 şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.

sursa:  Ziarul Lumina

Despre Pravila Claustraţilor din închisorile bolşevice. Armele de apărare ale mucenicilor

Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.