Bucovina Profundă

21 octombrie 2019

Închisorile părintelui Ioan Negruţiu. Un articol de Adrian Nicolae Petcu PLUS un interviu de Vartan Arachelian din 1990

Un articol de Adrian Nicolae Petcu PLUS un interviu de Vartan Arachelian din 1990

ioan-negrutiu-in-arest-profil

Anul 1948 a fost marcat în România prin numeroase transformări politice, culturale, sociale şi bisericeşti. Biserica a fost supusă din partea regimului comunist la o serie de transformări menite să o rupă de „trecutul burghezo-moşieresc” şi să o adapteze la noile condiţii „social-politice”. Nu ne-am propus să discutăm care erau intenţiile regimului faţă de Biserică, dar acestea nu puteau fi atinse fără anihilarea unor personalităţi şi slujitori ai acestei instituţii fundamentale pentru poporul român.

Regimul comunist a văzut adevărate piedici în tinerii teologi pregătiţi sub grija unor ierarhi de seamă ai Bisericii. Un astfel de caz este cel al părintelui Ioan Negruţiu din Beiuş, unul dintre ucenicii de seamă ai curajosului episcop orădean Nicolae Popovici. Trebuie spus că, deşi se trăgea dintr-o familie simplă, cu multe greutăţi materiale, dar cu o mare credinţă în Dumnezeu, că de mic rămăsese orfan, totuşi tânărul Negruţiu dăduse dovadă de dragoste de carte, de pregătire aleasă şi dăruire în slujirea altarului strămoşesc. El şi-a început studiile la Seminarul Teologic de la Edineţ, din Basarabia, apoi la cel din Galaţi, pe care l-a absolvit în 1934, pentru a continua la Facultatea de Teologie din Bucureşti, de unde în 1938 şi-a luat licenţa în Teologie.

Ulterior, pentru că îşi dorea să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu de la catedră, câţiva ani mai târziu a urmat Seminarul Pedagogic de la Bucureşti. A fost remarcat de chiriarhul orădean, care l-a hirotonit până la treapta de preot şi l-a numit, în 1943, pedagog la internatul teologic ortodox din Beiuş, apoi, din 1945, ca profesor de religie la Şcoala normală de fete din aceeaşi localitate. Ca slujitor al altarului şi al catedrei, părintele Negruţiu îi îndruma pe tinerii elevi pe calea credinţei în Dumnezeu şi în viitorul neamului românesc.

Evident că această perspectivă nu putea fi acceptată de un regim ateu şi de sorginte moscovită, pentru care la 31 mai 1948 a dispus reţinerea părintelui Negruţiu. Evenimentul s-a produs în contextul valului de arestări ordonat de partid în rândurile legionarilor. În documentele penale, iniţial, părintele era considerat „fără antecedente penale”, pentru ca ulterior să se noteze: „Legionar după fişa de la MAI”. În fapt, prin descoperirea unor aşa-zise „conspiraţii legionare” în rândurile clericilor şi studenţilor teologi, regimul încerca compromiterea ierarhilor ortodocşi şi a instituţiilor de învăţământ teologic. După o scurtă anchetă, părintele Negruţiu a fost eliberat. Însă la 7 iunie a fost arestat din nou şi trimis în ancheta Siguranţei din Oradea.

Prin Sentinţa nr. 643/1949 a Tribunalului Militar Cluj a fost condamnat la 10 ani temniţă grea pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut închisorile de la Oradea (1949-1950), Gherla (1955) şi Jilava (1954) şi a prestat muncă obligatorie la colonia Valea Neagră (1950). Pentru că era considerat „periculos”, la 8 mai 1957 a primit un domiciliu obligatoriu de 24 luni, în Bărăgan, la Rubla. În contextul noului val de arestări, la 28 iulie 1958 a fost arestat din nou şi anchetat în beciurile Ministerului de Interne din Bucureşti. A fost condamnat, din nou, prin Sentinţa nr. 146/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti la 25 de ani temniţă grea, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Jilava şi Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964.

Autor: Adrian Nicolae Petcu / sursa: Ziarul Lumina


 

Dialog între Vartan Arachelian și Părintele Ioan Negruțiu, difuzat în data de 8 aprilie 1990 pe postul de televiziune TVR, apărut mai apoi sub formă scrisă în cartea ”Cuvântul care zidește”:

– Aș vrea să vă rog să vorbiți puțin despre dvs., pentru că am aflat de la prieteni ai dvs. că ați suferit foarte mult pentru credință, douăzeci de ani de închisoare pentru credința întru Iisus Hristos. Cu ce să începem?

– Originar sunt din județul Bihor. M-am născut în 1915 pe vremea când acolo era încă Austro-Ungaria. Prin urmare, peste trei ani de la naștere, a trecut granița peste mine, că n-am putut trece eu granița și am devenit cetățean român, fără pașaport. După ce am apărut și eu pe lume, părinții mei, care erau țărani săraci, au murit amândoi.

– Câți orfani au rămas?

– Am rămas opt copii fără tată, fără mamă, eu eram cel mai mic, n-aveam mai mult de doi sau trei ani. Am rămas în grija unor surori mai mari, una de 16, cealaltă de 14 ani, ca să ne îngrijească, să ne dea de mâncare, să ne îmbrace. Și ne-au îmbrăcat cât au putut, și ne-au dat de mâncare cât au putut și cât s-a găsit.

Mi-aduc aminte – și nu uit niciodată – o întâmplare din viața mea din această copilărie tristă. Crescusem, aveam acuma vreo 5 sau 6 ani. Într-o bună zi, a apărut în sat un cerșetor, un orb. Cerea lumii milă și până la urmă și adăpost că-l apucase seara. Nu se găsește nimeni până la casa noastră, că eram pe la margine, ca să-l primească și ne-a rugat pe noi. Și l-am primit. L-am culcat cum ne culcam și noi de obicei, că eram mulți, pe jos. Întindeam niște pănuși de porumb peste care puneam apoi două, trei țoale, cu unele ne înveleam, pe altele ne culcam și l-am primit și pe el. A simțit săracul, sărăcia noastră. De mâncare, i-am dat ce-am avut, cred că la el acasă trăia mai bine. S-a ridicat pe la miezul nopții în genunchi și a început să se roage lui Dumnezeu pentru noi. Și se ruga cu lacrimi. Noi îl ascultam și plângeam împreună cu el.

Spre dimineață, s-a sculat și a plecat, însă rugăciunea lui ne-a rămas în așa fel întipărită în inimi încât n-am mai uitat-o niciodată. Și m-am gândit și mă gândesc adeseori că poate sub chipul lui de umil cerșetor, și numai poate, că Dumnezeu a spus-o, că atunci când dai o bucată de pâine unuia dintre aceștia mai mici, necăjiți de-aceștia, îi dăm Lui, că El se identifică cu tot omul din lume, întrucât toți suntem chipurile lui. Și mi-aduc aminte până acum de rugăciunea orbului. Îmi face impresia, de multe ori, că parcă și acuma tot rugăciunea lui este mai ascultată de Dumnezeu în necazurile mele decât rugăciunile mele proprii.

Au trecut anii copilăriei crude și a trebuit să mă duc la școală. La școală nu puteam să mă duc că n-aveam nici cu ce să mă încalț, iar singura mea haină era o cămașă de pânză, și iarna și vara, din pânză de cânepă pe care o țeseau surorile. Nici în cap n-am avut niciodată pălărie. Și nici opincă în picioare. Trebuia, totuși, să mă duc să învăț.

Școala era la doi kilometri de sat și era imposibil să mă duc, cât aș fi fost de rezistent, cu infirmitatea pe care o căpătasem: era distanța prea mare, doi kilometri, să merg pe zăpadă și prin noroaie și nu m-am dus.

Sora mai mare, însă, care făcuse școala primară și a făcut carte chiar bună, c-ar fi putut să meargă la o școală mai departe, dar din pricina sărăciei nu s-a putut duce, mi-a spus: ”Uite, să nu rămâi chiar prost, o să te învăț eu în fiecare seară când vin de la fabrică – lucra la o fabrică de cherestea la 12 kilometri de sat – când vin de acolo o să te învăț eu și să scrii și să citești. Și mi-a făcut rost de acolo de un Abecedar și de o tăbliță și am început a scrie cu dânsa.

M-am putut duce abia la sfârșitul anului școlar. Când m-a văzut învățătoarea, m-a întrebat: ”Ce mai cauți, că acuma anul și așa s-a sfârșit și nu putem să-ți dăm note de trecere ca să iei clasa”.

Eram cu tăblița și cu Abecedarul. ”Stai acolo”. M-a pus într-o bancă în fundul clasei și a dat o temă. Când ma auzit că a dat tema, am scos tăblița și am început a scrie: Ea s-a apropiat contrariată: ”Da’ ce faci acolo?”… ”Scriu”.

Când s-a uitat, avea în față cel mai frumos scris caligrafic din câte avea în clasa ei. Tema era ca elevii să scrie obiectele pe care le văd în clasă și nu observase încă nici unul dintre cei care toată iarna și toată primăvara au fost în clasă că există și o stemă a României deasupra catedrei. Am zărit-o și pe aia și atunci, impresionată și ea, m-a dus la soțul ei, la director și a spus: ”Uite, ce facem cu copilul ăsta?”. Și au hotărât amândoi să-mi facă, totuși, în ciuda absențelor, că n-am fost tot anul, un certificat de absolvire a clasei întâi și m-a trimis la un orfelinat în Oradea și acolo mi-am continuat studiile pentru școala primară. Și a iești bine.

După aceea, m-a trimis orfelinatul din Oradea la un Seminar tocmai în Nordul Basarabiei, în județul Hotin, Didineț îi spune. Și am făcut patru ani acolo. După patru ani, m-au transferat la Galați. După ce mi-am terminat Seminarul, am făcut facultatea la București, să fiu mai în inima țării și la cea mai bună facultate pe care o aveam.

– Pentru ce ați fost închis, Părinte?

– Eram la Beiuș, atunci, profesor de Religie și preot, și pe lângă catedră am căutat să mai ofer ce am putut din sufletul meu credincioșilor și prin alte mijloace. Și mijlocul a fost acela că am făcut o Societate Corală în Beiuș, am obținut personalitate juridică, am fost un cor foarte bun de circa optzezi de persoane, de coriști, cu care răspuneam și la Sfânta Liturghie la Catedrală, căci Catedrala era mutată, de la Oradea, în ’40, se mutase la Beiuș, Oradea trecuse la Ungaria.

Și mergeau lucrurile foarte bine până ce s-a schimbat situația în întreaga lume. Am lucrat după aceea până în 1948 și în 1948 am fost luat de Poliție, de Securitate, ce era, și cercetat.

– Ați fost condamnat?

– Am fost condamnat. O condamnare de zece ani temniță grea. Am executat-o. După ce am executat-o, n-am fost eliberat ci trimis pe Bărăgan cu domiciliu obligatoriu. Când am ajuns acolo, m-au întâmpinat în satul respectiv, îi zicea Rubla sau Valea Călmățuiului, zeci de români, bieții, care erau acolo cu domiciliu obligatoriu, ieșiseră din închisori, și m-au întrebat dacă sunt preot. ”Sunt preot”. ”Bine, Părinte, uite, suntem aici de ani de zile patru sute de familii, n-avem preot, n-avem biserică, stăm în pământ ca niște animale…”

– Trebuie să spunem că toți erau oameni cu facultăți, fuseseră miniștri, oameni de frunte ai țării.

– Și am făcut biserica. Lucrările au început vara și înainte de Crăciun au fost gata, biserica și clopotniță am făcut și lumea era extrem de mulțumită. Și am început a sluji de Crăciun și pe urmă regulat în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare.

Am făcut și Paștele. Ne veneau acuma din toată țara, toate rudele celor care trăiau acolo căutau să vină și să facă Paștele la noi, pe Bărăgan, și mi-aduc aminte, într-adevăr, cu multă mulțumire sufletească de anul petrecut la Rubla. În luna iulie, deci împlineam anul de când eram cu domiciliu obligatoriu, m-am culcat într-o noapte mai târziu, aveam foarte mult de lucru în parohie și după ce am adormit, spre dimineață m-a trezit un vis, un vis cum n-am mai avut și cred că nu voi mai avea niciodată.

Mi-a apărut în vis Domnul Iisus Hristos. Eu mă găseam la poalele muntelui Golgota și aveam de gând să ajung sus, poate voi găsi crucea Domnului. N-am fost niciodată la Locurile Sfinte, și urcând greu Golgota, eram cu capul în jos, când am ridicat capul deja ajunsesem fără să-mi dau seama chiar în fața Crucii Domnului Hristos. Era singur pe cruce, m-a privit, m-au trecut fiorii, și am întrebat: ”Doamne, ai rămas singur? Nici tâlharii nu mai sunt cu Tine? Și ei Te-au părăsit. Poruncește-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc și eu pe o cruce alături de Tine. Pe care vrei să mă așez? Pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?” Și Iisus mi-a răspuns: ”Nu mai are semnificația pe care a avut-o oarecând crucea din dreapta sau crucea din stânga. De acum încolo, oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce, și pe cea din dreapta și pe cea din stânga.” Și am dat să mă apropii de cruci și i-am atins fluierele picioarelor cu mâna. Erau reci ca gheața și un fior deosebit de puternic m-a pătruns și m-am trezit. Mi-am dat seama că e semn de la Domnul Hristos, că în ziua aceea va trebui să încep o nouă golgotă. Și m-am gândit să fug, să fug…

Mi-am făcut rugăciunea în genunchi, mi-am făcut un mic bagaj de mână cu care mă gândeam să înaintez spre gara cea mai apropiată și să mă duc unde m-o ajuta Dumnezeu.

Când a fost gata tot și era să ies pe ușă și să plec, am auzit zgomot de motor de mașină. M-am uitat de după perdea și am văzut că în curtea mea intra mașina Securității din Galați. Un colonel și alți doi ofițeri. Au intrat în casă, ”Bună dimineața, părinte, ești chemat să dai o declarație”. Și cum învățasem lecția cu zece ani înainte, mi-am pus în geamantan haine de iarnă, deși era toiul verii.

– Pentru câți ani v-au chemat?

– Aș vrea, ca să fiu înțeles bine, să încep cu epilogul. După decretul de grațiere din ’64 când am fost și eu eliberat ca și toți ceilalți, unul dintre foștii mei elevi de la Beiuș, care ajunsese procuror militar chiar la Tribunalul care mă judecase, a venit să mă caute ca neapărat să stea cu mine de vorbă. Și m-a găsit și după ce m-a înbrățișat mi-a spus: ”Uite, soarta m-a făcut să ajung procuror chiar la Tribunalul unde ai fost judecat. Am asistat la procesul tău, eram student pe atunci, și n-am putut să-mi explic nicidecum cum de ți s-a dat o pedeapsă atât de mare. Și m-am dus, de cum mi-am luat în primire postul, direct la arhivă, am căutat dosarul, l-am citit și-ți spun eu, Procurorul Republicii Socialiste România, că n-am găsit fapte nici măcar pentru un minut de arest, că realmente n-ai făcut nimic”. […]

– Suferințele prin care ați trecut, patimile dvs. pentru credință, care defapt sunt patimile unui întreg popor, ale neamului românesc în această jumătate de secol, vă îndreptățesc să fiți ascultat și urmat.

 

 

sursa:  Vartan Arachelian – Cuvântul care zidește. Dialoguri, Editura Roza Vânturilor, București, 1993, p. 43

 

sursa on-line: fericiticeiprigoniti.net

Un comentariu »

  1. A republicat asta pe Titlu sit.

    Apreciază

    Comentariu de darurilesfintilor — 29 octombrie 2019 @ 20:59 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: