Lăcașurile de cult străbune – Piloni de stabilitate și perenitate a comunităților montane românești

Pr. dr. doc.  Mihai Valică

Introducere

În jurul lăcașului de cult s-a format cultura. Spiritualitatea și cultura unui popor reprezintă pilonii de stabilitate, de putere și perenitate socială. Omul cult, cu adevărat, este și un om spiritual, așa cum un om spiritual autentic este și un om cult.

            „Omul cult interpune între mediul extern și organismul său fizic o dublă armătură: una sufletească […] și una materială, care constă în transformările materiale ale mediului […], ceea ce omul incult și animalul nu știu” să-și construiască o astfel de  „casă”, pe când omul spiritual și cult adaptează mediul cosmic la mediul social, spune Constantin Rădulescu Motru.

            Pe om dacă „îl scoți din religie devine o ființă neisprăvită […] în care totul țipă a provizorat, a neputință ori în care patologia umblă pe aproape”; „[…] omul devine ființă isprăvită prin religie. Omul se completează prin religie […] și se cade din destin fără religie […], pentru că „trupul nu e trup dacă n-are cap, sufletul nu e suflet dacă n-are Dumnezeu”; astfel, „omul este ființă completă prin religie: aceasta e poate cea mai potrivită definiție a omului”, spune   marele filosof Vasile Băncilă.  

În creștinism – în special în Ortodoxie – patrimoniul natural se întrepătrunde armonios cu patrimoniul antropic, nu în context european sau al globalizării, ci în context hristic și de rugăciune liturgică, întrucât Ortodoxia este singura Biserică de pe mapamond, care are Liturghia cosmică și se roagă astfel: „pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului și pentru vremuri pașnice…”; are compuse rugăciuni speciale pentru semănat, recoltat, contra dăunătorilor, plecarea oilor la munte (transhumanța), etc. Astfel se formează o comunitate ontologică: universul ontologic și natura ontologică; comunitatea cu pădurea, cu plantele, cu animalele, cu cerul etc. (astronomia populară – vezi în Viața la țară, de Duiliu Zamfirescu).  Mircea Eliade numește acest gen de „intervenție” a omului prin rugăciune pentru îmbelșugarea naturii „creștinism cosmic”.  În Ortodoxie se precizează că „Biserica reprezintă în tradiția răsăriteană o imagine văzută și unitară a cosmosului, respectiv a întregii existențe […]  și ca o imagine a Bisericii celeste (așa cum Templul lui Solomon era o proiecție a Ierusalimului ceresc)”.

            Marea legătură a românilor cu natura  și cu cerul a creat un folclor structural și nu unul formal și unic în lume, iar sărbătorile religioase fac legătura între natură și metafizic într-o armonie perfectă, ceea ce ne-a păzit de misticism întunecat, cu halucinații cvasi-patologice, sau de raționalism rece și superficial, cum întâlnim la unele popoare, chiar europene, iar la noi întâlnim un raționalism major, cu patetism înalt, care se unește cu mistica  hristică senină.

Spiritualitate, cultură, economie, interesul național și „statul națiune”

            Pe acest fundament de gândire și trăire s-a format o cultură românească sintetică, deci „o sinteză a tuturor punctelor cardinale, o cardinalizare a culturii spiritului, dar în simetria greco-romană și transfigurarea getic-creștină”. Această simbioză și osmoză cultural-spirituală cu cerul, cu  natura, cu Cosmosul au dat marele personalități culturale, artistice, economice și duhovnicești: cronicarii, Cantemir, Eminescu, Blaga, Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Simion Mehedinți, Dimitrie Paciurea, Brâncuși, Gheorghe D. Anghel, Motru, Vasile Băncilă, Bălcescu, Heliade-Rădulescu, Grigorescu, Costin C. Kirițescu etc., pentru a enumera pe cei mai reprezentativi, fără a mai menționa mitropoliții, episcopii, preoții și diaconii Bisericii Ortodoxe, precum și „norul de mărturii” și de sfinții români de prin sinaxare și calendare.

            Spiritualitatea românească cea întru dreapta credință și latinitatea noastră ne-au scos din împotmolirea slavă, turcă, hortistă, fascistă, hitleristă, bolșevică etc. și sperăm să ne scoată și din tăvălugul mondializării himerice și perdante al globalizării și descreștinării lumii, întrucât viitorul este al națiilor democrate și libere, care practică un patriotism echilibrat, asigură o libertate de conștiință corectă și nicidecum al globalizării utopice, așa cum bine a spus președintele Americii Donald Trump la ultima reuniune pe 24 sept. 2019 la ONU: „viitorul nu aparține globaliștilor, ci patrioților! Viitorul aparține națiilor suverane și independente”.

            Cred că ar fi foarte important, ca în studiile de cercetare științifică economică, să fie abordate, în acest context, cele două direcții politice:

1. integrarea europeană, fără a ține cont de interesul național;
2. globalizarea necondiționată.

            Din păcate, în cei 30 de ani de tranziție năucitoare, România este singura țară care și-a lichidat efectiv economia națională la sugestiile și interesele transnaționale economice și financiare ale globaliștilor. Așa s-a ajuns la o criză etică a sistemului economic, în faza ei cronică, fără precedent în România, deoarece s-au încurajat sistemic speculatorii și nu investitorii reali.

            Personal sunt, fără dubii, pentru drumul pro european (UE) și pro nordatlantic (NATO) al României, cu precizarea că politicienii ar trebui să țină cont, mai mult, de interesul economic național. Partea cea mai delicată și problematică este faptul, că toate partidele politice din România susțin globalizarea necondiționat, în dauna „statului-națiune”. „Globalizarea înseamnă dependența tot mai mare a unei ţării de importuri şi de împrumuturi externe, blocarea exporturilor şi reducerea ponderii sectorului privat în economie. Astfel, […] România va fi tot mai dependentă de o serie de hotărâri luate în afara graniţelor, deoarece va creşte gradul de îndatorare al ţării şi va fi dependentă în mai mare măsură de produse realizate în alte state”. (O problemă de CSAT. Vezi și Deuteronom cap. 15).

            Sper ca, la întrunirea din 15 oct. 2019 de la București, în cadrul demersului „MODELUL ECONOMIC ROMÂNESC ÎN U.E. ROMÂNIA – ORIZONT 2040”, să se pună în discuție și strategia economică privind „interesul național corect”- adică „statul națiune”, vis a vis de interesul european și globalist „in/corect” și necondiționat.

Munții și lăcașurile de cult străbune

Într-o astfel de situație sumbră și fără nici o perspectivă optimistă, ne întoarcem la munți și la Biserică, în care unii își mai pun încă ceva speranțe, dacă iau în calcul istoria.

            Originea apostolică a creștinismului românesc precum și osmoza dintre spirit, cultură, natură și cosmos a creat o vocație religioasă aparte în conștiința socială și universală, vocație ce „întărește tradiția, pentru a păstra în sufletul omenesc, nealterat, un ideal de îndumnezeire […], precum și dragostea de neam și țară”, spune C. Rădulescu Motru.

            Laboratoarele și atelierele unde s-au dezvoltat aceste atitudini și sentimente au fost Bisericile parohiale, schiturile și mănăstirile, în proximitatea cărora au apărut, mai târziu, școala,  tipăriturile în limba română și primele spitale (bolnițe). „Coloana vertebrală” a istoriei, a culturii, a patriotismului cu-minte, și a spiritualității românești s-au format și s-au întărit în jurul lăcașurilor de cult.

            De la Sfântul Apostol Andrei, cel care ne-a încreștinat și până la refugiul în munți a luptătorilor anticomuniști, muntele a fost mereu „frate” cu românul, întrucât muntele i-a fost loc de refugiu, sanctuar de rugăciune, cetate de apărare, izvor de apă și de hrană, oază de viețuire și de supraviețuire,  loc de îngropare a celor dragi, simbol al înălțării și al devenirii noastre hristice.

Munții au fost și rămân vajnici apărători, martori vii și prieteni de încredere ai formării noastre bimilenare. „Muntele simbolizează înălțimea și frumusețea nevăzută a cerului” (Fericitul Augustin). Românul a unit muntele cu cerul, cu sacru și cu cosmosul, trasând mai întâi o graniță celestă. Unificarea cerului deasupra noastră s-a făcut prin săvârșirea Sfintei Liturghii într-o limbă frumoasă și unitară. Granițele unei Românii Creștine Mari s-au trasat, mai întâi pe hotarele cerului, ale sacrului, ale culturii, hotare ce au luminat și au statornicit granițele noastre terestre de mai târziu,  „în așa fel încât spre sfârșitul primului mileniu apare un nou popor în întregime creștin”.

Pentru români a fost mai importantă dimensiunea spirituală și unirea cu  cerul de deasupra noastră, decât unirea sistemică într-un singur stat, ceea ce a dat impresia falsă, că românii s-au mișcat mai greu în istorie, decât alții. De aceea năvălitorii, invadatorii și dușmanii neamului nostru atunci când doreau distrugerea poporului român atacau și distrugeau, mai întâi, Bisericile și mănăstirile.

Aș da un singur exemplu paradigmatic pentru toate veacurile creștine românești: în Transilvania bisericile, mănăstirile și schiturile au suferit în secolul al XVIII-lea „o acțiune de distrugere în masă fără egal în istorie și unică în toate țările ortodoxe. Momentul culminant de oprimare a ortodoxiei transilvănene […] a fot acela al distrugerii mănăstirilor și bisericilor” (în număr de 298) între anii 1760-1762 de către generalul Nicolae Adolf Buccow, care a tras cu tunul pentru a le dărâma pe cele din piatră.

Pe 13 iunie 1761 gen. Buccow dă următorul ordin: „Mănăstirile din lemn să fie arse pretutindeni, cele din piatră să se distrugă și să se facă raport Excelenței Sale (n.m. reginei Maria Tereza – 1740-1780) atât despre restituirea bisericilor (către uniți), cât și despre demolarea mănăstirilor, iar dacă cineva s-ar opune în mod temerar prea înaltei porunci regale, să fie pedepsit numaidecât cu moartea prin spânzurătoare sau prin tăierea capului, ca unii ce disprețuiesc poruncile regești și tulbură pacea și ordinea publică”. Fiul Mariei Tereza, Iosif al doilea „desăvârșește” opera de genocid spiritual al  mamei sale, între August 1784 și Aprilie 1785, care a dispus desființarea mănăstirilor rămase după Buccow.

Dacă creștinii și frații noștri de la Apus au procedat așa, să ne imaginăm cum au acționat, în decursul celor aproape două milenii de creștinism românesc, barbarii migratori, și cum au supraviețuit românii  fanatismului mahomedan, atâtea secole.

Apoi, ateii bolșevici, în sec. XX , în timpul cărora au căzut victime peste 23 de milioane de creștini în Europa, mai mult decât în 19 secole de prigoană păgână, aceștia au dat lovitura finală prin decretul 410 din 19 Noiembrie 1959, când au desființat sute de mănăstiri și schituri românești și au izgonit peste 5000 de monahi și monahii în lume, iar mii de preoți (peste 3000 din 12000), care s-au opus regimului au fost întemnițați, trimiși la Canal, ostracizați sau uciși.

Istoria de la Nero la Stalin „nu a cunoscut o formă de fanatism mai orb, mai îngust, mai neîndurat decât fanatismul ateismului bolșevic […], întrucât acesta nu se mulțumea cu necredința lui, ci o dorea pe a tuturor, […], făcând un ideal din  a termina odată cu Dumnezeu”.

Iată, suficiente motive pentru a evita drumul României spre ex-sovietic și a accepta drumul pro european, cu toate neajunsurile și capcanele lui.

Se impune o întrebare simplă: de ce atâta teamă de niște oameni pașnici și de ce atâta ură și cruzime față de niște lăcașuri de cult simple? Pentru că Biserica a fost mereu în istorie o forță morală, de îndrumare și de formare, deci, un pilon de stabilitate și perenitate a comunităților românești. „Carpații și pădurile răspândite până în lunca Dunării […] formau patria sihaștrilor, a celor mai cuvioși fii, rugători și mijlocitori duhovnicești  ai creștinilor noștri înaintea lui Hristos […]. În chiliile și micile lor schituri se adunau în vremuri de restriște locuitorii de prin sate, iar în poienile din apropiere păstorii își supravegheau și își mișcau în pas domol turmele de oi. La ușile lor băteau credincioșii și uneori chiar domnitorii învăluiți de necazuri pentru a le cere sfatul și rugăciunea, după care se întorceau liniștiți și îmbărbătați”, spune Părintele Dumitru Stăniloae.

Din păcate, România nici după 30 de ani de la Revoluție, nu are o istorie adevărată, ci o istorie corect politic, dar falsă și ipocrită, „supravegheată riguros” de mai marii lumii, asumată de București fără obiecții, și predată elevilor și studenților din România, o singură oră pe săptămână!

Deci, nu avem istorie, însă, în schimb, există mulți istorici (Lucian BOIA, Neagu DJUVARA etc.),  care lovesc, prin istoriile lor recente, „în alcătuirea sufletească a unui neam, ce pare să fi fost condamnat de cineva la moarte”.

Propuneri și perspective

• Nu trebuie ca spiritul raționalist și pozitivist, care hipertrofiază rațiunea în dauna spiritului, propus cu frenezie de Max Weber, să se substituie credințelor tradiționale, culturii și spiritualității unei nații, care pot aduce un aport etic considerabil economiei, ci trebuie promovată o economie de piață socială, pentru o integrare europeană reală și corectă, și pentru a evita politicile economice agresive ale globaliștilor neomarxiști, care au tendința de a privatiza bogăția și de a mondializa sărăcia.
• „Interesul național corect”, cu deschidere spre interesul comun și universal este soluția unei Românii profunde și a unui stat de drept Trebuie un proiect de țară pe termen lung, în care economia muntelui  să ocupe un loc esențial și distinct în actul de guvernare, întrucât   aproape 31% din teritoriul național îl constituie muntele!
• Nu poți diminua corupția dintr-o țară, dacă elimini din legislația juridică subminarea economiei naționale, care ar trebui reintrodusă în Codul Penal românesc actual și nu dezincriminată. (În Codul din 1968 exista art. 165).
• Susținerea la toate nivelurile societății românești a unei culturi a patriotismului economic și a demnității naționale.
• Biserica nu dorește să transforme etica creștină în etică de economie politică, însă nici nu are voie să tacă, atunci când constată o încălcare flagrantă a moralei creștine sau cum se subminează și se jefuiește economia națională sub ochii noștri.
• Biserica respectă autonomia legitimă a ordinii demo­cratice şi nu‑şi atribuie calitatea de a impune o soluţie economică, instituţională sau constituţională, ci doar de a sfătui și a recomanda căi duhovnicești și morale spre o lume mai bună.
• Biserica poate ajuta la dezvoltarea economică a unei societăți, respectiv a unei țari, deoarece investițiile financiare presupun şi o investiție bioetică^, în sensul creștin, întrucât aceasta reprezintă garantul moral al unei economii autohtone sănătoase și durabile.

Binecuvintează Doamne România și o fă măreață, din nou!

Pr.  dr.  doc.  Mihai  VALICĂ,

cerc. șt. (as.) la CE-MONT/INCE/ACADEMIA ROMÂNĂ

11.10.2019

VATRA DORNEI

ACADEMIA ROMÂNĂ

INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE

„Costin C. Kirițescu” AL ACADEMIEI ROMÂNE

CENTRUL DE ECONOMIE MONTANĂ CE-MONT VATRA DORNEI

A VI-a Conferință științifică internațională

Cercetarea Științifică Economică – Abordări Teoretice Empirice și Practice – ESPERA –  2019:

„Valorificarea bunurilor corporale și necorporale ale patrimoniului natural și antropic montan în contextul integrării europene și globalizării”

Pr.  dr.  doc.  Mihai  VALICĂ,

cerc. șt. (as.) la CE-MONT/INCE/ACADEMIA ROMÂNĂ

Lăcașurile de cult străbune – Piloni de stabilitate și perenitate a comunităților montane românești