Bucovina Profundă

27 august 2019

Paris, 1951 – HORIA SIMA despre unitatea europeană – Menirea naționalismului

Filed under: crimele comunismului,Horia Sima,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 01:42

Paris, 1951 – HORIA SIMA despre unitatea europeană – Menirea naționalismului

horia sima gri

Soluţiile care caută să rezolve problema maselor, fără participarea naţiunii, sunt cele mai frecvente şi mai aplaudate astăzi. După cel de-al doilea război mondial, naţionalismul n-a ieşit numai înfrânt pe plan polilic. A ieşit surghiunit şi pe planul gândirii teoretice. S-a creat prejudecata că această concepţie e definitiv scoasă din circulaţie. A evita naţionalismul înseamnă a evita naţiunea, a nu lua act de realitatea primară a istoriei, de substratul care susţine întregul proces al creaţiei umane.

Socialismul şi statul european supranaţional – două mari concepţii care îşi dispută astăzi favoarea opiniei publice – sunt proiecte de planificare umană. Ele tind să şteargă şi diversitatea etnică a maselor, care e sursa însăşi a posibilităţilor lor de reînnoire. Nu înţelegem ce ridicare a nivelului lor spiritual poate să urmeze când masele naţionale vor fi devorate de un bloc inform de 400-500 milioane de suflete ? Nu vedem cum omul  mijlociu, caracteristic masei, îşi va reface fiinţa interioară când va fi smuls din cadrul naţiunii sale şi vărsat într-o gloată fără nume. Dimpotrivă, azvârlirea lui într-un spaţiu social nedefinit îl va deposeda de toate punctele dc sprijin ale conştiinţei sale.

Chiar şi ideea libertăţii personale, considerată şi de Tocqueville ca singura garanţie contra nivelării totale a societăţii, nu poate schimba sensibil înfăţişarea brutală a maselor, dacă nu se asociază cu naţionalismul. Suportul libertăţii este creaţia. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu impuls creator, sau dacă acest impuls se atrofiază prin teroare, atunci nici nu s-ar zbate să-şi câştige libertatea exterioară. Aceasta înseamnă că nu-i destul să creăm şi să menţinem climatul libertăţii politice, dacă nu creăm concomitent şi un climat al creaţiei. Libertatea exterioară, în sine, rămâne un mare semn de întrebare, cel mult o condiţie favorabilă, dacă nu e întovărăşită de libertatea  interioară, dacă individul nu e îndrumat să umple cadrul social  al libertăţii cu rodnicia persoanei sale.

Există o creaţie tehnică şi o creaţie culturală. Creaţia tehnică oferă produse în serie, negociabile şi transmisibile în toate ţările. Cultura e opusul nivelării, al imitaţiei, al transplantării valorilor dintr-o ţară într-alta. Ea întotdeauna îmbracă un caracter naţional şi răspândirea ei la alte popoare nu joacă decât rolul unui stimulent. Individul, ca să se valorifice în domeniul culturii, trebuie să urmeze acelaşi drum : să utilizeze energia specifică unei culturi, care emană întotdeauna dintr-un spaţiu naţional. A fi om de cultură înseamnă în primul rând a stăpâni coordonatele spirituale ale naţiunii. 

Libertatea individuală e inseparabil legată de creaţie şi creaţia de ordin superior, cultura, e inseparabil legată de naţionalism. Din discuţiile acestea s-ar putea trage concluzia că noi am vedea în mişcările de federalizare ale Europei o primejdie. Noi nu combatem ideea unei atari Uniuni. Omenirea va face un pas hotărâtor înainte, în ziua în care naţiunile vor înceta să se sfâşie între ele şi îşi vor cheltui toate energiile lor în sens constructiv. 

Dar speranţele legate de realizarea unei Uniuni europene depind, mai ales, de aplicarea moderată a acestui principiu. Europa unită nu este un scop revoluţionar, dacă prin  revoluţie înţelegem o transformare spirituală a omului. Faptul că masele vor putea circula de la un capăt la altul al Continentului nu va ameliora cu nimic felul lor de a gândi. De ce să atribuim acestei Uniuni nişte virtuţi pe care nu le posedă prin ea însăşi? Europa unită reprezintă numai un cadru, un spaţiu politic mai amplu, care, pentru a deveni fertil ar trebui să fie însufleţit cu un conţinut ideologic.

Există o margine pozitivă a conceptului federalist, dincolo de care începe să devină vătămător. Mişcările federaliste contemporane urmăresc o construcţie organică a Europei, adică vor să obţină consimţământul popoarelor la realizarea ei, în loc să-l smulgă prin acte de forţă şi cotropire, aşa cum au conceput Europa Unită Napoleon, şi, în zilele noastre, Hitler, Mussolini şi Stalin. Acest fapt arată că ele recunosc fiinţa şi integritatea naţiunilor şi în toate programele pe care le elaborează trebuie să fie consecvente cu această realitate de bază. Criteriul fundamental care trebuie să îndrume mişcările federaliste, după propria lor mărturisire, este respectul integrităţii şi trebuinţelor specifice fiecărei naţiuni. O federaţie de state europene nu se poate face cu scopul de a zdruncina temeliile de viaţă ale naţiunilor, ci pentru a le feri de primejdiile mortale care le ameninţă din cauza mijloacelor ultra-destructive cu care se poartă războaiele astăzi.

Dacă mişcarea federalistă urmăreşte constituirea de jos în sus a Europei viitoare, pe baza adeziunii libere a fiecărei naţiuni, atunci e de neînţeles cum de s-au putut naşte în sânul ei direcţii care să tăgăduiască acest principiu, care tind să sacrifice realitatea naţională, înglobând-o unor scheme fără viaţă. Una din aceste idei, lipsită de conţinut real, este că Europa de mâine ar putea fi clădită după modelul Statelor Unite. Aşa cum, pe acest continent, o sumedenie de state mai mici s-au grupat sub scutul unei administraţii centrale, după acelaşi calapod trebuie să se procedeze şi în Europa. Când federaliştii se entuziasmează pentru organizaţia politică de peste Ocean, uită un lucru elementar. În Statele Unite există o singură naţiune şi statul federal care a luat naştere la Washington este expresia unităţii etnice care s-a închegat acolo pe baza vechiului fond anglosaxon. Statele mai mici, care şi-au dat adeziunea la crearea unui stat mai mare, au reprezentat particularităţile locale ale aceleiaşi naţiuni. Să luăm un alt exemplu : statele germanice dinainte de Bismarck erau construcţii politice apărute pe trunchiul aceleiaşi naţiuni şi prin natura lor încercau să se grupeze într-un stat mai mare, care să îmbrăţişeze întreaga naţiune germană. În Europa, lucrurile se prezintă altfel. În limitele ei trăiesc o mulţime de naţiuni. Fiecare stat acoperă sfera de viaţă a unui singur popor.
Unitatea europeană nu se poate împlini după măsurătoarea americană. În Europa trebuie să se procedeze mai degrabă empiric, de la caz la caz, de la unităţi şi interese regionale, evitându-se formulele de împrumut sau prea generale.

O Europă care s-ar federaliza în graba unui entuziasm de moment, fără a ţine seama de efervescenţa continuă a spiritului naţional, s-ar dezmembra tot atât de repede. Sau, dacă o putere din afară s-ar crede chemată să facă ordine pe continentul european, atunci s-ar repeta clişeul politic rămas moştenire de la Napoleon sau Hitler. Şi cu rezultate analoge. Această putere va trebui să fie paznicul ordinii pe care a instituit-o, trecând peste voinţa liberă a popoarelor, şi opera ei va dăinui numai atâta vreme cât va fi prezentă şi forţa care să o susţină.

Naţionalismul restabileşte şi în domeniul federalismului înţelegerea clară a lucrurilor. El dispune de două mari posibilităţi de acţiune : pe de o parte, conservă şi întăreşte  caracterul naţional, fiinţa intimă a popoarelor, pe de altă parte, crează un climat de comuniune între naţiuni. Acest spirit de fraternizare face posibilă uniunea statelor naţionale şi garantează viabilitatea noii aşezări. Naţionalismul pregăteşte, în  mentalitatea popoarelor, ceea ce federalismul îşi propune să înfăptuiască. De pe plan naţional, pe planul internaţional, tranziţia se face fără dificultăţi, căci proiecţia spirituală a naţiunilor clarifică şi raporturile lor reciproce. O naţiune, care a ajuns într-o fază iluminată a istoriei sale, vede în existenţa fiecărui popor un miracol şi consideră creaţiile popoarelor un dar divin, de care trebuie să se bucure întreaga omenire.

 

Fragment din capitolul Națiuni sau Mase sociale? din volumul Menirea naționalismului (Destinée du Nationalisme, 1951, Paris) de Horia Sima.

 


Volumul a fost reeditat in limba română și publicat in 2003, la editura EX PONTO, Constanța, tipărit sub auspiciile Fundaţiei Culturale “Profesor George Manu”.  Fragmentul de mai sus se găsește în ediția românească amintită la paginile 110-113, iar cei interesați pot găsi și descărca volumul integral in format PDF in linkul de mai jos:


 

Horia Sima – Menirea Naționalismului, Ed. EX PONTO, 2003

 


Citiți și alte articole conexe:

2 comentarii »

  1. Vorbim pt ca. Nu avem…..ce! Horia Sima cat si MISCAREA LEGIONARA la inceput o inteleg,pt ca se poate numi UN ZID contra ideilor comuniste…Ea a simtit perfect pericolul rusesc si actioneaza perfect. Problema e in ce se transforma! Ideia d-lui Constantin Iulian nu tine.”Au fost unii….care au luat pe cont propriu si….s-au rasbunat….NU TINE! Atata timp cat ideile reformiste (in domeniul religios) care intrau in tara si care aveau drept scop de a moderniza gandirea oamenilor ,tu le consideri periculoase si impreuna cu preotii ortodocsi pedepsesti oamenii….” Apoi crimele de la Jilava,moartea multor ministri….etc….etc

    Apreciază

    Comentariu de Stelian — 30 august 2019 @ 14:18 | Răspunde

    • Stelian, comentariul tău este pe lângă subiect. Dacă vrei să faci dialog pe marginea ideilor din textul articolului și nu despre persoane, aș fi foarte bucuros să intru în conversație.

      Apreciază

      Comentariu de Mircea Puşcaşu — 3 septembrie 2019 @ 21:15 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: