Bucovina Profundă

20 august 2019

Adormirea Maicii Domnului – Omilia Sfântului Nicolae Cabasila

Filed under: apologetica,cuvintele sfintilor,praznicar,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 13:53

 

Adormirea Maicii Domnului

Omilia Sfântului Nicolae Cabasila

 

palermo-martorana-adormirea-maicii-domnului-600x372

(Nicolae Cabasila – Viaţa Maicii Domnului. Omilii, Editura Anestis, 2008, pp. 46-59, traducere: Prof. Paul Bălan)

Omilie cu privire la Sfânta adormire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria

 

Nimeni, cred, nu ignoră faptul că nimic nu este mai greu decât de a respecta ceea ce trebuie făcut în lucrarea de faţă. În ceea ce mă priveşte, îmi găsesc cu greu cuvintele, în aceste vremuri când cred că toţi oamenii sunt îndatoraţi Fecioarei cu astfel de fapte, căci nu este cu putinţă a nădăjdui ca aceste cuvinte ale noastre să se apropie de măreţia realităţilor. Că nimeni nu nădăjduieşte deci să ne convingă de trufie? N-ar fi lucru raţional a se feri de înfrângere după ce vei fi atacat lucruri atât de măreţe fiindcă acolo unde nimeni nu poate reuşi, nimeni nu poate fi acuzat nici de nepăsare.

 

Şi întrucât eu mi-am cântărit prelegerea după puterile mele, ajung acum la imnele de laudă, adăugând doar ceea ce eu nu le-am încercat pentru a-i încunoştiinţa pe cei ce mă ascultă de harurile celei pe care eu o cânt, pe care ei le-ar fi putut scăpa din vedere

– căci nimeni nu ignoră ceea ce este spre binele tuturor

– dar mai ales ceea ce este spre binele sufletului meu ca să încerc a-mi reaminti, pe cât îmi stă în putere, pricina mântuirii mele; fiindcă şi cred că din această pricină toţi o prea măresc pe Preacurata. Nimeni n-a putut să-şi ia asupra sa această faptă fără să fi putut atinge acest ţel mai mult sau mai puţin, că ea nu este vrednică de toate cântările noastre pentru Cel pe care ea L-a născut, ci ea era vrednică de toate acestea chiar mai înainte de a-L fi dăruit oamenilor.

 

Căci Fecioara este aceea pe care au cântat-o proorocii în cântările lor inspirate – oricare ar fi fost acel lucru vrednic de veneraţie, templul, arca lui Noe sau cortul sfinţit al lui Moise, fie unul sau altul dintre aceste lucruri cu care s-au fălit evreii – indiferent care le-ar fi numele, tocmai Fecioara e cea care anunţă aceste minuni; şi dacă aceste lucruri au existat, dacă ele au fost socotite sfinte de la început, aceasta este doar pentru a o vesti şi pentru a o anunţa de mai înainte oamenilor.

 

Dar ce spun eu? Toate laudele care au putut fi vreodată adresate de către oameni, care au fost aduse laolaltă de neamul nostru sau măcar de către unii dintre noi, i se cuvin Fecioarei. Căci nu există şi nici nu poate exista vreun bine mai de preţ, nici mic şi nici mare, care să nu fi fost adus de către această nouă Maică şi de această nouă naştere şi nu numai din acel moment, ci chiar de atunci înainte spre viitor.

 

Rodul întregii creaţii

 

Căci dacă noi facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-L dobândi pe Dumnezeu şi acesta este scopul a tot binele, acest lucru nu le-ar fi cu putinţă oamenilor fără harurile pe care ni le dă Fecioara. Cum să nu punem noi tot binele pe seama ei, dacă ea se face pricină de laudă pentru tot ceea ce e mai sfânt între oameni – deoarece pricina a tot binele pentru noi este această unire cu Dumnezeu pe care noi o datorăm Fecioarei? Trebuie, deci, să recunoaştem şi să căutăm într-însa pricina a toată frumuseţea, pricina a tot ceea ce este vrednic a fi lăudat şi venerat şi să afirmăm că numai ei trebuie să-i adresăm toate binecuvântările.

 

Iar noi trebuie să-i fim chiar recunoscători Preacuratei pentru existenţa noastră şi întru toate pentru faptul de a fi oameni. Mai mult decât atât şi cerul şi pământul şi soarele şi tot ceea ce există, totul a venit la fiinţă şi totul există prin Preacurata Fecioară, la fel precum rodul produs de copac. Căci dacă noi trebuie să lăudăm copacul pentru rodul său, oricine se bucură de copac, a lăudat rodul său.

 

Deci, cine poate ignora faptul că tot ceea ce este venerabil printre fiinţe, toată frumuseţea şi tot harul – “orice virtute şi orice laudă” (Filip. 4,8) după cuvântul marelui Pavel noi nu i le datorăm decât Fecioarei? Dacă se poate spune că judecata pe care a făcut-o Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor atunci când El a afirmat că ele sunt bune şi “bune foarte” (Facere 1,31) , aceasta este o binecuvântare a Fecioarei.

 

De asemenea, ea este deja cântată de mult timp. Din toate acestea rezultă limpede faptul afirmat de noi că Preacurata e rodul creaţiei şi că tocmai aici aflăm motivul existenţei sale în univers. Or, deoarece în orice lucru fructul (rodul) este cel ce aduce la viaţă natura ce se îndreaptă spre dispariţia sa – cel care prin rodire o face să apară nouă ca la început – cine i-a recreat pe oameni? De unde le vine această nouă creaţie? Cine a transformat acest univers? Desigur, dacă cerul a primit noi locuitori recreaţi, Fecioara este cea care i-a adus acolo de pe pământ; dacă pământul a fost sălaşul omului celui nou, Domnul cerului este Cel ce a rodit nu fructul de odinioară “spinii şi mărăcinii păcatului” (Evrei 6, 8), ci noua floare a dreptăţii, Fecioara.

 

Nu numai că ea a alungat astfel bătrâneţea şi le-a arătat tuturor cum să renască, ci chiar cerul însuşi primeşte printr-însa un trup mai bun, curat de toată întinăciunea, precum şi luna, pământul şi stelele. Dar, întrucât nu este cu putinţă creaţiei să se ridice din întinăciune, numai dacă copiii lui Dumnezeu nu-şi regăsesc libertatea, a trebuit ca Fecioara să aducă preţul de răscumpărare al acestci libertăţi pe “întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 15-21) . Aşadar ea este cea care va curăţi pământul de stricăciune, împlinind dorinţa sa, oferindu-i această nestricăciune, căci ea “aştepta suspinând” după cuvântul Sfântului Pavel (Rom 8, 22) astfel încât i-a zis lui Dumnezeu proorocul “din rodul lucrurilor tale se va sătura pământul” (Ps. 103, 13), înseamnă că fructul care este sugerat şi pe care-L doreşte pământul este Fecioara, căci de “slava Feţei Tale ” se va sătura ea după Scriptură (Ps. 16, 15). Şi dacă ceea ce ea numeşte pământul sunt oamenii, este tot pentru că Fecioara e cea care le va împlini rugăciunile şi va veni acea zi “pe care proorocii au dorit s-o vadă” (Mt. 13, 17).

 

Desigur, această fericire pe care ne-am dorit-o de când noi ne-am pierdut starea noastră iniţială, nimeni, nici dintre îngeri, nici dintre oameni nu ne-a putut-o aduce. Fără a putea afla prin ei calea de înapoiere noi am căzut şi mai adânc, iar noi suspinăm fără a mai dori nimic altceva. Dar de această fericire doar Preacurata  ne-a îngăduit să ne bucurăm, doar ea ne-a îndeplinit dorinţa, unindu-ne cu Cel Care singurul e de dorit – şi de când ne-am unit cu El, nu mai putem căuta pe nimeni altcineva – iar de o astfel de unire prin care noi ne împărtăşim cu El nu printr-un mod de viaţă, nici prin vreun loc anume, ne bucurăm din însăşi firea noastră.

 

Şi totuşi ea nu şi-a oferit harul său doar oamenilor şi acestei lumi de aici, ca şi când ea şi-ar fi fixat doar cerul drept limită a binefacerilor sale. Ea l-a depăşit şi “l-a acoperit cu virtuţile sale” (Avacum 3, 3). De fapt le-a venit timpul şi îngerilor, începătoriilor şi stăpânirilor înseşi, iar lumina s-a ridicat pentru ei fiindcă ea le-a îngăduit să devină şi mai înţelepţi şi mai curaţi ca mai înainte şi să cunoască mai bine bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci printr-însa “Incepătoriile şi stăpânirile au putut cunoaşte înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, precum şi adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu” (Acest citat se adaugă la Efes. 3, 10 şi Rom. 11,33), ca şi când toţi ar fi avut nevoie de a vedea ochii sau lumina Preafericitei. Ea singură este călăuza oricărui suflet şi al oricărui duh spre adevărul lui Dumnezeu.

 

În acest fel Fecioara a putut crea “un cer nou şi un pământ nou” ( Ap. 21, 1) sau, mai degrabă, ea însăşi este acest cer nou şi pământ nou: pământ fiindcă de acolo ea vine – şi nou fiindcă ea nu şi-a imitat strămoşii, nici n-a moştenit din vechea plămadă, căci ea este însăşi cea care, după cuvântul Sfântului Pavel, reprezintă “noua frământătură” (Rom. 11,16) şi deschizătoare de drumuri, ca un neam nou.

 

Cine nu ştie de ce este ea cer? – şi un cer nou, căci ea este dincolo de orice bătrâneţe, întrucât ea se află cu totul deasupra oricărei necurăţii şi ca cea de odinioară şi nu de mult, precum în aceste zile care sunt cele de pe urmă, ea a fost dăruită  oamenilor după făgăduinţa dumnezeiască ce i-a fost transmisă lui Isaia: “Eu voi face ceruri noi şi pământ nou” (Is. 65, 17).

Sau mai degrabă dacă vreţi, Fecioara  este un pământ şi un cer minunat şi deasupra firii, fiindcă ea s-a înălţat deasupra pământului şi a depăşit cerul, atât prin măreţie, cât şi prin curăţie; prin măreţie fiindcă ea L-a cuprins pe Cel ce nu poate fi cuprins – şi prin curăţie, fiindcă ceea ce nu li s-a îngăduit oamenilor să vadă cu ochii lor, numai dacă cerurile se deschid şi se întredeschid, nimic n-a putut-o împiedica să se bucure. Chiar mai mult decât atât ea îi călăuzeşte pe cei ce urcă spre Dumnezeu, atunci când cerul se opune; atunci chiar aceasta trebuie să înceteze de a mai fi un obstacol, căci Fecioara a fost mijlocitoarea între Dumnezeu şi oameni, căci astfel n-ar fi fost cu putinţă ca cei de aici de jos, să comunice cu cele de sus.

 

Dar, se spune că cerul n-a suportat strălucirea Dumnezeirii şi că El s-a deschis la trecerea Sa, căci Duhul S-a pogorât asupra Celui Care îi este egal întru slavă, lucru arătat de Sfântul Ioan care a putut să vadă “cerurile deschizându-se” (Marcu 1, 10). Dar când Duhul S-a pogorât asupra Preafericitei (Luca 1, 35), ea s-a bucurat de o pace şi mai mare, de una ca aceea despre care apostolul Pavel spunea că ea “covârşeşte orice minte” (Filip. 4, 7).

 

Ea a devenit – deasupra firii – locul Ipostasului Mântuitorului însuşi, Care nu cunoaşte totuşi limită. Ea L-a purtat în pântecele ei cu uşurinţă până la vremea Sa şi L-a născut fără dureri; de aceea ea e numită de prooroc “cerul cerurilor” – şi doar ea I se cuvenea lui Dumnezeu însuşi, căci “cerul cerului este al Domnului” (Ps. 113, 24) – şi aceasta este Fecioara Preafericită. “Cerurile însuşi nu sunt destul de curate înaintea ochilor Săi “ (Iov 15, 15), şi spune El, totuşi că “cea care se ţine după Domnul” ( Vezi “împărăteasa este de-a dreapta Ta”), nu este doar curată de orice rău, ci şi că Fecioara e frumoasă, şi nu doar frumoasă, ci frumoasă  întru totul “cât de frumoasă eşti tu şi fără de nici o pată” – se spune (Cântarea cântărilor 4, 7).

 

Iar aici judecata nu este omenească, căci însuşi Dumnezeu o numeşte frumoasă pe Preafericita – şi chiar printr-un strigăt de admiraţie: “Cât de frumoasă eşti tu, draga mea” (Cântarea cântărilor 1, 15 şi 4, 1). Şi, totuşi, “toate faptele dreptăţii noastre sunt ca un veşmânt întinat dinaintea lui Dumnezeu” (Is. 64, 5), iar dreptatea noastră e numită răutate. Se vede aici faptul că dreptatea Fecioarei depăşeşte hotarele omeneşti şi le transcende, şi nici puţin, nici mult; ci spre a avea o imagine, ea depăşeşte într-atât firea de obşte încât nu i se poate măsura distanţa.

 

Împăcarea muritorilor

 

De aceea, ea a acoperit toată răutatea omenească şi a arătat că oamenii erau vrednici de a se uni cu Dumnezeu, iar pământul să devină loc de şedere al Domnului.

“Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Ps. 13,3), nimeni nu putea veni în ajutorul neamului nostru aflat în primejdie şi nici să oprească valul păcatului. Nici preoţii, nici judecătorii, nici adunarea proorocilor, nici toţi cei ce-L căutau pe Dumnezeu şi care ar fi putut aduce o oarecare îmbunătăţire situaţiei neamului nostru, nici unul dintre aceşti oameni, n-a putut face nimic pentru aproapele, fiindcă ei înşişi nu s-au dovedit a fi lipsiţi de orice învinuire, nici de orice osândire, iar când au părăsit această lume, au ajuns în iad.

 

Aşadar, era cu neputinţă ca noi să revenim la viaţa noastră dintru începuturi, căci oamenii nu se puteau ajuta unii pe alţii; îngerii, cerând ajutor pentru noi şi pentru binele nostru, se sileau să lupte cu noi, dar mulţimea relelor noastre îi biruia; iar Cel Unul a Cărui rană era necesară era urât de oameni din pricina păcatului. “Căci Domnul din cer a privit peste fii oamenilor… dar nu este cel ce face bunătate sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Ps. 13,2-3). Era ca un trup cuprins de boală, unde cel ce voia să-l vindece, nu găsea loc de unde să poată readuce sănătatea (Cf. Isaia 1,5-6). Dar, în marea Sa iubire faţă de oameni El ne dorea mântuirea, dar nu avea pe nimeni prin care El să înceapă a-Şi dărui harul Său cu dreptate. Căci tocmai aici se afla legea dreptăţii divine: faptele bune care ne îmbunătăţesc firea – iar uneori chiar până s-o dorim noi – dar care ne refac atât voinţa, cât şi înclinaţiile noastre, faptele bune care-L fac pe Dumnezeu să Se sălăşluiască în noi şi care ne aduc pacea care vine de Sus, aceste fapte bune sunt măreţe. Ele depăşesc orice nădejde omenească, dar ele nu le sunt atribuite tuturor, ci numai celor ce li s-a dat de mai înainte puterea de a-şi aduce propria lor contribuţie.

 

Tocmai de aceea, înainte ca Domnul să Se fi pogorât, înainte ca El să fi împlinit tainele care să fi restabilit cu totul voinţa noastră căzută din dragostea de Dumnezeu era nevoie de o dreptate omenească, nu numai ca o contrapondere la o răutate egală, ci chiar în chip minunat superioară. De aceea, trebuia eliminată firea cea rea şi ştearsă ruşinea păcatului, de aceea trebuia oprită furia vrăjmaşului, pentru ca Dumnezeu să le întindă oamenilor mâna împăcării.

 

Aceasta era situaţia, iar Fecioara i-a oferit lumii această minunată dreptate, ea a fost pentru lume ca o purificare şi ca o ispăşire, ea a curăţit tot neamul omenesc; ca un val de lumină sau ca o flacără, ea le-a dăruit din propria sa strălucire tuturor celor de care ea s-a apropiat. La fel precum această lumină apărea drept frumuseţea lucrurilor nevăzute, dar care n-a fost dată tuturor şi care se potriveşte doar discului solar, tot astfel frumuseţea oamenilor şi întreaga nobleţe a firii lor, harul cu care lumea se veselea înainte de a-L pierde pe Dumnezeu – şi pe care l-ar fi recăpătat dacă ar fi păstrat Legea Sa – şi dreptatea pe care o avea şi pe care trebuia s-o păzească – dar pe care ea nu le-a mai avut, s-au adunat doar în Preacurata Fecioară.

Prin ea s-a adus “îndreptarea pentru toţi oamenii” (Rom. 5, 18-19), ceea ce Sfântul Pavel a spus despre Mântuitorul, iar ea a fost ca o comoară, sau mai degrabă ca un izvor, sau nu ştiu cum să mă mai exprim, al esenţei sfinţeniei oamenilor.

 

Tocmai de aceea, dintre oamenii tuturor veacurilor ea s-a putut sălăşlui în Sfânta Sfintelor, adusă drept jertfă de mai înainte oferită şi curăţitoare, înainte de măreaţa Jertfă adusă pentru tot neamul omenesc. În acest fel “Iisus a intrat pentru noi ca Înaintemergător în Sfânta Sfintelor” (Evrei 6, 20; 9, 12), şi Preafericita a putut intra înaintea Mântuitorului dincolo de perdeaua Sfintei Sfintelor oferindu-se chiar pe sine însăşi drept jertfă Tatălui. El a reuşit să-L împace pe Tatăl cu oamenii murind pe cruce dar aceasta se datorează faptului că Preafericita înfăţişându-se lui Dumnezeu îl atrăsese spre împăcare iar El a binevoit să trimită un împăciuitor printre oameni făcând din acest Mijlocitor un frate al celor pentru care El trebuia să ajungă până la Dumnezeu pentru ca El să-i poată recunoaşte drept rude provenite din neamul Său. Căci El “dator era întru toate să Se asemene fraţilor ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu pentru curăţirea păcatelor poporului “ (Evrei 2, 17).

 

Fiind cei doi în ipostasul Său unic – fiind ceea ce suntem noi şi ceea ce este Dumnezeu – El se înfăţişă drept termen comun al fiecărei firi şi deci drept unire a lui Dumnezeu şi a oamenilor şi împăcare şi pace şi dragoste şi tot ceea ce izvorăşte de aici.

 

Preafericita însăşi este pe de o parte o fiinţă umană prin cei din care îşi trage originea; dar, pe de altă parte ea se înrudeşte cu Dumnezeu şi anume prin dreptatea Sa care e mai presus de fire; prin ceea ce ea este om ea îi cinsteşte pe oameni, iar pe de altă parte ea îl face pe Dumnezeu să-i iubească pe oameni atrăgându-L prin frumuseţea ei. Dar Mântuitorul a plătit preţul de răscumpărare pe care noi îl datoram prin jertfa Sa, fiindcă El nu se făcea răspunzător de nimic din cele pentru care fusese acuzat întrucât “el nu săvârşise nici un păcat, ci le-a şters pe ale noastre, şi a pătimit pentru noi ” (I Petru 2, 22, umiat de Is. 53, 4). A fost suficientă pătimirea Unuia singur – întru care nu se afla nedreptate – drept preţ de răscumpărare pentru a-i răscumpăra pe oameni de toate greşelile lor, oameni aflaţi într-o deplină păcătoşenie. Unica şi singura dintre toţi oamenii, Preafericita, oferind un suflet vrednic de Dumnezeu a putut lua apărarea aproapelui.

 

Tocmai de aceea, ea a fost singura pe care Dumnezeu a proclamat-o drept Preafericită printre cei numeroşi şi care în mai multe etape au primit mesaje din cer. Căci n-a fost nimeni atât de lipsit de păcat încât să fie scutit de preţul răscumpărării. De fapt, Dumnezeu ne~a osândit pe toţi la suferinţe şi la încercări, atât de mare era pedeapsa dată oamenilor pentru că au încălcat legea bucuriei şi a păcii. Socotind-o pe Preafericita vrednică de a se bucura şi de a fi numită “cea plină de har” şi “binecuvântată” El ne-a arătat că El n-avea nimic să-i aducă drept vină din tot ceea ce firea omenească se făcuse vinovată.

 

Unirea cu Dumnezeu

 

Era necesar ca această nouă jertfă, care ne era pregătită pentru numeroasele curăţiri de care aveam nevoie, să fi fost curată şi sfântă. Fiindcă dacă altarul, care este ca Legea şi chipul harurilor Fecioarei, este Sfânta Sfintelor, ce titlu i s-ar cuveni acesteia cu adevărat? De fapt, altarul este cu mult inferior Fecioarei precum umbra şi chipul sunt faţă de adevăr: ca o distanţă infinită. Căci altarul spune Sfântul Pavel “heruvimii îl acoperă cu umbra lor” (Evrei 9, 5), dar pe cea care este vrednică de întreaga slavă, nu heruvimii au fost cei care au acoperit-o, nici măcar nimic care să fie mai mare decât ei, ci Cel Căruia aceştia îi slujesc, este puterea Celui Preaînalt care a acoperit-o, aşa cum i-a vestit dumnezeiescul Gavriil. De altfel jertfa e mai sfântă decât altarul căci datorită jertfei este venerat şi altarul şi tocmai ofranda cu sânge îi aducea sfinţenia, dar Preafericita Fecioară este ea însăşi cu mult mai sfântă decât orice jertfă, nemăsurat mai sfântă. Căci sângele acestei noi jertfe, n-a fost primit doar de altar şi nici distrus de foc, ci Dumnezeu însuşi a luat-o asupra Sa şi care S-a îmbrăcat “cu haina mântuirii şi cu veşmântul bucuriei ” (Isaia 61, 10), pentru a-i feri pe oameni de orice rău şi de orice suferinţă.

 

El nu S-a ruşinat să se îmbrace într-însa. I s-a făcut acest obiect de slavă şi de demnitate împărătească, iar când a îmbrăcat acest veşmânt El s-a împărtăşit cu oamenii vieţuind printre ei: ’’împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat, este la uşi” (Mt. 12, 28 şi 24, 33).

 

Atunci îngerii îl întreabă pe Mântuitorul despre veşmântul său împărătesc: “Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul tău este roşu?”( Isaia 63, 2). “Domnul a împărăţit” (Ps. 95, 10), tocmai peste această împărăţie; tocmai cu această putere şi cu această slavă S-a îmbrăcat El; astfel îmbrăcat, astfel încins, El l-a răpus pe cel puternic (tare). El l-a legat în lanţuri, El i-a smuls pe robi din mâinile sale, El i-a izbăvit astfel – şi aşa trupul Mântuitorului nostru a devenit “pentru noi, cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu, după cum grăieşte Sfântul Pavel (1 Cor. 1,88).

 

O, noutate a tainelor! O, minune a dreptăţii! O, curăţie a acestui suflet care şi-a curăţat trupul său! O, minune a acestui trup ce nesocoteşte firea, care s-a înălţat cu sufletul! O, duh al luminii! “Şi cum poate un slujitor atât de mic al Domnului Său să grăiască cu un Stăpân atât de mare ca Tine!” spunea proorocul (Daniel 10, 17) în strâmtorarea sa.

 

Acest Dumnezeu Care nu Se află în nici un loc, pe Care creaţia nu L-ar putea cuprinde chiar dacă s-ar mări de mii de ori, Fecioara L-a îmbrăcat cu sângele său şi mai mult decât atât ea a ţesut un vrednic veşmânt pentru vrednicia împărătească. Şi, totuşi Dumnezeu nu Şi-a îmbrăcat trupul precum un trup oarecare îmbracă un veşmânt şi nici natura n-a participat la strălucirea divină precum haina la splendoarea împărătească, ci nu se poate vorbi de veşmânt în ceea ce priveşte pe Mântuitorul decât pentru a spune aceasta: că firile nu se amestecă între ele şi că ele îşi păstrează fiecare trăsăturile sale fară nici o amestecare; în ceea ce priveşte restul aceasta ne depăşeşte închipuirea, tot astfel precum şi unirea completă depăşeşte totala diferenţiere. Nici o altă pildă nu există pentru o astfel de unire şi n-o putem formula în acest chip; ea este unică, ea se manifestă ca prima şi ca singura. Căci dacă sângele Preafericitei devine sângele lui Dumnezeu ce se mai poate spune în plus. Împărtăşindu-se atât de profund cu El însuşi de aceleaşi lucruri, ea ajunge să se bucure de aceeaşi slavă şi acelaşi tron chiar cu Dumnezeirea, cu firea divină. La o astfel de înălţime a sfinţeniei s-a ridicat Fecioara: în acest chip ea întrece orice duh.

 

  • Ea a fost o fiinţă umană şi dintre oameni a înflorit ea. Prin neam ea participă la tot ce e omenesc, dar ea n-a moştenit starea umană duhovnicească; ea n-a fost atrasă deloc spre păcat, ci ea s-a ridicat împotriva păcatului. Ea s-a împotrivit mizeriei noastre şi a pus capăt răutăţii noastre.
  • Ea a pus început bun sfinţeniei, ea ne-a arătat calea ce duce către Dumnezeu.
  • Ea singură în această viaţă s-a putut înfăţişa lui Dumnezeu, aşa precum nici unul dintre oameni sau dintre alte creaturi nu s-a putut înfăţişa dinaintea lui Dumnezeu după ce a săvârşit întru totul voia Sa.
  • Ea nu şi-a îndreptat privirea spre nici una dintre creaturi, nici nu s-a îndreptat către nimic din ceea ce există, ci, de îndată ce a apărut printre oameni, ea s-a şi îndepărtat de ei, îndreptându-se spre partea cea mai bună. După ce a depăşit astfel întreaga creaţie, pământul şi cerul, soarele şi stelele, şi chiar ceata îngerilor ce-L înconjoară pe Dumnezeu, ea nu s-a oprit până ce nu se va fi unit prin neprihănirea sa cu neprihănirea lui Dumnezeu.
  • Ea a fost mai sfântă decât jertfele, mai vrednică de Dumnezeu decât altarele, ea i-a întrecut atât pe prooroci, drepţi şi preoţi în sfinţenie, precum Cel ce sfinţeşte îi întrece în sfinţenie pe cei sfinţiţi. Căci nimeni nu e mai sfânt ca Preafericita, dar ea, cea care a fost singura şi cea dintâi ruptă de păcat odată pentru totdeauna, ea s-a dovedit sfântă, sfântă întru totul, întruchiparea însăşi a sfinţeniei.

 

Perfect rânduită pentru a-L naşte pe Domnul, ea a deschis celorlalţi oameni calea sfinţeniei, căci prin El s-a dăruit sfinţenia proorocilor, preoţilor şi tuturor celor ce se învrednicesc de Sfintele Taine.

 

Maica Domnului, izvorul mântuirii tuturor

 

Căci singurul şi mai întâi este Fructul, pe care L-a purtat Fecioara, cea care a introdus sfinţenia în lume.

 

Şi iată ce spune Sfântul Pavel: “Iisus a intrat pentru noi toţi, ca înaintemergător intrând dincolo de catapeteasmă” (Evrei 6, 20) . Dacă chiar mai înainte ca Mântuitorul să fi venit către noi s-ar putea spune că mulţi au purtat acest nume datorită faptului că aceştia au participat simbolic la tainele Sale. Astfel, unul ca acesta a fost Moise, căci înainte chiar ca Domnul Hristos să fi pătimit după cum spune Sfântul Pavel “socotea că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului ”  (Evrei 11, 26) .

 

La fel, evreii au putut şi ei să fie botezaţi şi să primească în chip duhovnicesc pâinea şi apa, înainte chiar de “pogorârea manei cereşti ” şi de Pogorârea Sfântului Duh “fiindcă Iisus nu fusese încă prea slăvit ” (Ioan  6, 31-33 şi 7, 39), până când ei fură pregătiţi pentru sfinţenie şi gata de a primi lumina mântuirii.

 

Şi iată că vine pe neaşteptate acest cuvânt al Mântuitorului: “Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”’ (Ioan 17, 19). Şi iată cum aceşti strămoşi mai înainte de activitatea Mântuitorului pe pământ, primiseră binecuvântarea Sa simbolic, ca o umbră. “Şi toţi aceştia mărturisiţi fiind întru credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rănduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea ” (Evrei 11,40).

 

Şi aş zice că înşişi proorocii, care nu s-au putut elibera de legăturile iadului înainte de a fi primit darurile Fecioarei, întrucât Preafericita e mai sfântă decât îngerii şi arhanghelii, heruvimii şi serafimii? Fiindcă dacă Dumnezeu este răsplata sfinţeniei şi dacă El este făgăduit în acelaşi chip tuturor, dar dacă cel ce s-a pregătit cel mai bine este şi cel mai răsplătit, nu este oare absolut necesar să socotim sfinţenia drept răsplată şi s-o evaluăm prin apropierea de Dumnezeu? Tocmai astfel se spune că heruvimii “se află în jurul lui Dumnezeu” şi primesc strălucirea Sa, dar nu îndrăznesc să ridice ochii spre El. Dar, Fecioara, în chip nou şi de negrăit, L-a purtat într-însa pe Cel necuprins; dar nu este o lumină sau o slavă, ci chiar Ipostasul însuşi al lui Dumnezeu pe care ea L-a purtat. Dumnezeu S-a înfăţişat, aşadar, Fecioarei mai limpede decât heruvimilor, exact după chipul în care ea era mai sfântă şi mai sfinţită, iar El a săvârşit-o într-o limpezime atât de mare încât aceasta nu se poate înfăţişa.

 

Ea întrece chiar în curăţie şi în sfinţenie realităţile prin care înţelepciunea divină se manifestă cel mai mult. Se întâmplă ca în cazul corpurilor care sunt cel mai aproape de lumină: acestea sunt cele mai curate; la fel Dumnezeu fiind de faţă în toate fiinţele trebuie să acordăm creaturilor diferitele trepte ale manifestării Sale.

 

În aceste condiţii, cine nu înţelege că Fecioara e mai sfântă decât îngerii şi oame-nii? Desigur, după rangul îngeresc, Legea lui Dumnezeu “cuvântul grăit prin îngeri” (Evrei 2, 2) cum spune Sfântul Pavel, a fost dată oamenilor precum şi semnele dreptăţii şi puterii Sale. Dar, nu numai Fecioara L-a înfăţişat pe Dumnezeu la fel ca ei, ci însăşi înţelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu s-a descoperit oamenilor şi nu prin semne sau îngeri, ci Dumnezeu însuşi, Mântuitorul, şi nu doar oamenilor ci şi începătoriilor şi Stăpâniilor: “Că prin descoperire ni s-a dat în cunoştinţă această taină ” spune apostolul Pavel (Efes. 3, 3) , “pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută începătoriilor şi stăpâniilor”. El n-a spus “spre a fi mai bine cunoscută… ” arătând astfel, după părerea mea, că această cunoştinţă era atât de nedesăvârşită înainte de Preafericita Fecioară, încât ea nu putea fi comparată cu cea care a urmat şi căreia ea i-a dat naştere – şi ea bine a făcut înălţându-L pe Soarele Dreptăţii nu doar pentru oameni, drepţi şi păcătoşi, buni şi răi, ci chiar pentru puterile cereşti.

 

Nimic din ceea ce a împlinit Preafericita nu scade, deci, în grad de desăvârşire iconomia Mântuitorului pentru mântuirea noastră. Şi întrucât El a săvârşit-o atât de mai presus de proprii Săi îngeri încât apostolul n-a îndrăznit să compare fericirea lor cu a sa, să căutăm cu cât le este ea superioară.

 

Dacă “cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evrei 7, 7), ce comparaţie se poate face între a face binele şi a fi bine tratat. Iată de ce proorocul a văzut-o pe Fecioară ca “un scaun înalt şi măreţ”, dar pe heruvimi el i-a văzut “înaintea Lui” stând cu frică şi cu cutremur neîndrăznind să-şi ridice privirile (Is. 6, 1. Proorocul vorbeşte de serafimi; autorul nostru îi asociază heruvimilor). Şi dacă se spune că şederea şi imnele lor cântate dinaintea lui Dumnezeu sunt de negrăit, ar trebui cu atât mai mult s-o cinstim pe Fecioara, căci ea s-a bucurat şi mai mult de strălucirea dumnezeiască – şi nu înţeleg aceasta doar după plecarea ei de aici, ci chiar în această viaţă, căci ceea ce face ca puterile cereşti să vegheze neîncetat înaintea lui Dumnezeu, ceea ce le face să-L dorească pe Dumnezeu mai mult ca orice, este faptul că şi ei au gustat din harurile divine.

 

Ceea ce li se întâmplă altor sfinţi după ce au ieşit din trup – sălăşluirea la nesfârşit în bine şi în virtute – acelaşi lucru I s-a întâmplat Fecioarei încă înainte de mutarea ei la cele sfinte. Iar acest lucru a fost o consecinţă firească. Acest trup, de fapt, de care a trebuit să se despartă şi-a depăşit numele de trup; El nu mai era de fapt “psihic, sufletesc”, ci de fapt ceea ce Pavel numeşte un trup “duhovnicesc”, fiindcă Duhul S-a sălăşluit într-însul şi a transformat acolo legile firii – altminteri trupul actual nu le-ar fi îngăduit sfinţilor să se înalţe către Dumnezeu; Acela însă le-a fost totuşi de un foarte mare ajutor. Deşi ei erau plini de dorinţa de a se apropia de Cel pe care îl doreau în cel mai înalt grad şi îşi concentrau toată forţa intelectului lor spre contemplarea Celui ce există cu adevărat, ei nu-şi puteau încorda şi nici schimba voinţa ca o privire spre altceva, căci toate cele văzute se interpuneau.

 

Dar, toate acestea i s-au întâmplat  Fecioarei mai presus de cuget şi raţiune şi doar ea – putem scăpa din vedere acest lucru? – s-a învrednicit de a-L primi pe Dumne-zeu dincolo do tot ceea ce se poate închipui. Este deci limpede faptul că înainte de a transfera dincolo această virtute atât dc minunată, ea dobândise binele constant deasupra firii, căci ea se bucura de bunătăţile ce aveau să fie; ea sălăşluia încă de aici în Împărăţia rânduită drepţilor şi în mijlocul valurilor vieţii trăia această viaţă ascunsă în Hristos pe care El i-o oferise: trebuia ca totul să fi fost nou pentru Preafericita, dinaintea căreia dispăreau legile firii. După ce s-a bucurat de bunăvoinţa  divină primită în dar ea, lăuda pe Dumnezeu astfel: “că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele Lui ” (Luca 1, 49).

 

Participarea Fecioarei la răstignirea, moartea şi învierea Mântuitorului

 

O, fapte nemaiauzite! O, lupte eroice! Şi totuşi după cinstirile şi cununile primite – înţeleg faptul că ea L-a primit pe Soarele Dreptăţii cu Care ea s-a unit, ea a ajuns la încercările durerilor şi ostenelilor “în locul bucuriei puse dinainte” (Evrei 12,2). Şi ea se împărtăşea dimpreună cu Fiul şi de ocara şi de jignirile aduse de cei pentru care El se smerise, fiind umilit de aceştia, ea s-a împotrivit încercării celui cu care fusese logodită, Iosif (Aluzie posibilă la ispita lui Iosif, cuprins de îndoială dinaintea zămislirii feciorelnice. Icoana Naşterii Domnului o înfăţişează pe Maica Domnului privind cu milă către Iosif, pe care cel rău l-a ispitit) şi rabdă luptând împreună cu Fiul ei pentru mântuirea noastră; când El a săvârşit minunile Sale pentru a ne îndrepta firea, ea s-a aflat lângă El. Când El a fost ucis şi urât de cei ce se bucuraseră de facerile Sale de bine, ea a luat parte la suferinţe şi la ocară.

Şi când ea a avut iniţiativa de a-L ruga pe Fiul ei la săvârşirea acestor faceri de bine dintr-o mare dragoste faţă de om a primit răspunsul “încă n-a venit ceasul meu ”arătând astfel cutezanţă faţă de mama Sa care ar fi vrut să schimbe vremea sorocită de El (Ioan 2,4; Cabasila face referire la interpretarea acestui text obişnuit la Părinţi: Mântuitorul Hristos primeşte prin aceste cuvinte, de a săvârşi minunea, deşi trupul său nu reuşise încă, pentru a consimţi la dorinţa Maicii Sale Celei Preacurate).

 

Şi când a trebuit ca Mântuitorul să sufere grozave încercări pentru noi şi să moară, prin ce încercări a trecut şi Fecioara! Câte suliţe o împunseră! Dacă n-ar fi fost decât un simplu om şi nimic altceva, aceasta n-ar fi micşorat durerea mamei: dar era vorba de Fiul unic al unei Mame unice, copilul unei minuni, care n-a rănit-o nici pe ea şi nici pe vreun alt om care oferise atâtea bunătăţi tuturor mai presus de orice închipuire. Ce n-a putut oare simţi în inima ei Preafericita atunci când ea L-a văzut pe Fiul ei în mijlocul unei asemenea răutăţi: “pe Cel blând şi smerit cu inima fără să strige şi fără să se opună”’ (Mt. 11, 29 şi 16 ). El, Cel pe care nimeni nu L-a putut învinui de nimic, târât de aceste bestii sălbatice, dezbrăcat, biciuit, pus înafara legii, respins de la dreptate de către tiranii Săi, condamnat la osânda supremă, la a muri de o moarte de ocară sortită celor mai răi dintre oameni? Cred că n-a existat vreo durere mai mare. Trebuie să le plângem pe victimele nedreptăţii? Nimic nu-i mai îndepărtat de faptul dreptăţii decât moartea Mântuitorului. Şi desigur n-a fost vreodată om condamnat cu totul pe nedrept fiindcă chiar dacă cuiva nu i se putea reproşa vina condamnării, totdeauna acela a comis ceva pe parcursul vieţii, pentru care a fost pe drept condamnat. Dar despre Mântuitorul proorocul a spus “El nu săvârşise nici o nedreptate” (Is. 53,9). Sau, mai degrabă, e cu neputinţă să nu fi fost rănit de suferinţele celor apropiaţi ai Săi? Dar nimeni n-a fost atât de apropiat ca Fecioara, faţă de Domnul Hristos (Afecţiunea Maicii şi Fecioarei e totală, căci Fiul ei e unic şi ea nu are soţ.). Iată de ce o durere atât de suprafirească şi atât de neobişnuită o cuprinsese pe Fecioară, aşa precum nici un om n-a suferit vreodată, fiindcă ea era şi înţeleaptă şi Maică şi capabilă de a vedea nedreptatea.

 

Trebuia deci ca ea să fi participat la providenţa Fiului ei pentru noi: şi tot astfel precum ea I-a dăruit trupul ei şi sângele ei şi că la rândul ei s-a împărtăşit de harurile Sale, tot astfel ea a luat parte la toate suferinţele şi durerile Sale. Răstignit pe Cruce El a primit o lovitură de lance în coastă; sabia trecu prin sufletul ei, aşa cum proorocise Sfântul Simeon (Vezi Luca 2, 35); şi iată ce este comun atât Fiului, cât şi Maicii care-i invocară pe aceşti câini necredincioşi atunci când ei au socotit primele Sale cuvinte drept cele ale unui impostor, tratându-L drept un mincinos şi încercând a-L convinge de greşeală.

Şi aşa ea deveni cea dintâi întru totul teoforă cu moartea Mântuitorului şi că prin aceasta ea luă parte înaintea tuturor la învierea Sa. Iar când Fiul ei distruse tirania diavolului, şi când El învie, ea a putut să vadă şi să audă salutul Său însoţindu-I pe cât a fost cu putinţă plecarea Sa la cer.

 

După plecarea Sa, ea îi luă locul printre ucenicii şi ceilalţi însoţitori ai Domnului, adăugând la binefacerile Sale cu privire la firea comună şi “împlinind în trupul ei lipsurile, necazurile lui Hristos ” (Col. 1,24), mai bine decât oricine altcineva. Cui i se cuvenea aceasta mai bine decât Maicii Sale? Trebuia ca acest suflet atât de sfânt, să fie dezlegat de acest trup prea sfânt. Ea fu dezlegată şi se uni cu cel al Fiului ei, lumină de-a doua din cea dintâi lumină.

 

Iar acest trup, rămas scurtă vreme pe pământ, plecă şi el, căci trebuia ca el să treacă prin toate etapele prin care a trecut Mântuitorul şi ca El să strălucească dinaintea viilor şi morţilor, ca firea umană să fie sfinţită în mijlocul tuturor şi ca ea să-şi ia locul ce i se cuvenea. Ea cunoscu aşadar mormântul pentru puţină vreme, iar cerul moşteni acest nou pământ, acest trup duhovnicesc, această comoară a vieţii noastre mai cinstită decât îngerii şi mai sfântă decât arhanghelii. Ea i-a dăruit scaunul său împăratului, raiul arborelui vieţii, astrul Luminii, fructul arborelui şi Fiului său, o mamă vrednică de întreg neamul omenesc.

 

Laudă Maicii Domnului, celei care este mai presus de orice laudă

 

Ce cuvinte ţi-ar putea cânta virtuţile, o, Preafericită, harurile pe care Mântuitorul ţi le-a dăruit şi cele pe care tu le-ai dăruit prin împărtăşirea cu oamenii. Nimeni n-ar putea face aceasta chiar dacă “ar grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor ” aşa cum a grăit apostolul Pavel (I Cor. 13, 1) .

Mi se pare că pentru a înţelege şi pentru a te aprecia aşa cum ţi se cuvine, trebuie să ai parte de fericirea rezervată drepţilor. “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, iar lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi stris” după cum spune minunatul loan (I Cor. 2, 9 urmat de Ioan 21, 25). Minunile tale ţin doar de acest loc unde se află   cerul nou şi pământul cel nou, şi acest Soare al Dreptăţii care nu precede şi nici nu urmează vreunui întuneric, iar crainicul bunurilor tale este însuşi Mântuitorul în cântările (slavosloviile) îngerilor. Doar acolo tu îţi afli o vrednică laudă: oamenilor nu le este dat acest lucru. Noi nu putem să ne atingem decât în treacăt de laudele ce ţi se cuvin în măsura în care tu ne sfinţeşti limba şi sufletul nostru. Căci doar o vorbă şi o chemare pot înălţa sufletul, pot să ne facă intelectul nostru mai bun şi să facă din noi, din oameni trupeşti, oameni duhovniceşti, şi din păcătoşi, sfinţi.

 

Dar tu eşti tot ce poate fi mai bun din tot ceea ce cunoaştem în această viaţă şi le-am putea cunoaşte după plecarea noastră de aici. Tu eşti începătoare şi cea care le-ai arătat celorlalţi şi fericirea şi sfinţenia. Tu eşti mântuirea oamenilor şi lumina lumii, calea către Mântuitorul, dar şi poarta, viaţa şi toate aceste nume ce ţi se pot da pe drept şi pe care Mântuitorul a binevoit să le primească spre mântuirea noastră; El a fost cauza, tu însăţi ai fost pricină împreună cu El a sfinţeniei, pentru noi şi pentru tot ceea ce ne-am bucurat de la Mântuitorul prin tine şi harurile tale proprii; sângele tău a curăţit păcatele lumii; acest Trup a fost ţesut din tine întru care oamenii credincioşi s-au sfinţit, întru care au primit noua credinţă, întru care se află întreaga mea nădejde de mântuire; rărunchii tăi sunt împărăţia lui Dumnezeu.

 

O, tu ceea ce eşti mai presus de orice laudă şi de orice nume pe care ţi l-am putea da, primeşte acest imn şi nu dispreţui dorirea noastră; dă-ne nouă să putem înţelege şi cânta mai bine bunătăţile tale şi acum, în această viaţă şi mai apoi în viaţa cea veşnică. Amin.

 


sursa:

Sf Nicolae Cabasila – Viaţa Maicii Domnului. Omilii, Editura Anestis, 2008, pp. 46-59.  Traducere: Prof. Paul Bălan

Reclame

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: