Responsabilitatea de a-l (re)citi integral pe Mihai Eminescu

Articol scris de profesorul Mihai Floarea

M-am obișnuit ca la fiecare început de an să observ cum Mihai Eminescu reține, o zi, două, atenția unui anume public, îndeobște ocupat cu alte aspecte ale realității decît cultura. Diversiunea „corect politică“ de acum cîțiva ani a unora de a amesteca aniversarea nașterii genialului român cu tot ce ține de cultură, decretînd „15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale“, în speranța, probabilă, că Mihai Eminescu va fi adumbrit de ceilalți creatori născuți oarecînd pe pămîntul sfințit de suferințe al Daciei constat amuzat că a eșuat: principalele manifestări prilejuite de acest miez de gerar gravitează precum fluturii și gîzele noptatice în jurul unei surse luminoase (uneori bezmetic, alteori sinucigaș!). Pletora de clișee („luceafărul poeziei românești“, „poetul nepereche“, „poetul nostru național“ etc. și, mai nou, „sumă lirică de voievozi“ alături de „românul absolut“) este scoasă de la naftalină și, fie cu emoționantă sinceritate, fie cu acel păcătos instinct narcisiac al trufiei înfierat cu amărăciune de însuși poetul în Scrisoarea I (Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră!), e afișată în alocuțiuni, discursuri, lecții ori conferințe inspirate din opera excepțională și din viața sfîrșită prematur și tragic a lui Mihai Eminescu.

Unii țin la un sufix onomastic facil – nu Mihai, ci Mihail; trec fără comentarii peste aceasta și încerc să-mi analizez propria nevoie de a mă apleca îngenunchind, iar și iar, sub patrafirul scrisului eminescian:

Crăiasă alegîndu-te
Îngenunchem rugîndu-te,
Înalță-ne, ne mîntuie
Din valul ce ne bîntuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mîntuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată
Și pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila Sfîntului
Umbră facem pămîntului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plîngeri,
Crăiasă peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Și pururea Fecioară,
Marie!

Maica Domnului nostru Iisus Hristos, cîntată în bocetele-colind, căci, abia găsind loc în ieslea boilor de a-L aduce pe lume pe Fiul cel Unul Născut, n-are scutec de-înfășat / nici hăinuțe de-mbrăcat pentru Împăratul Ceresc înomenit îi apare poetului întru slavă. Meditez (de această dată fără cîrtire) la puterea ei mîntuitoare, asemenea Fiului, fiindcă a dobîndit-o prin taina maternității. Consubstanțialitatea Mamă-Fiu îmi convinge rațiunea și-mi spun: Părinte Ceresc, ajută necredinței mele! Analogia Fecioarei cu luceafărul mărilor, atinsă ezoteric, o accept ca idee poetică. În concepția mea, Lumina divină se sustrage diurnului ori nocturnului, fiind cea dinaintea luminătorilor, căci este iubirea primordială creatoare în care totul se va absorbi, simetric, la sfîrșitul veacurilor. Din lumină am apărut, ne vom întoarce în lumină. Negurile (sinonimul poetic al întunercului) se hrănesc cu ezitările, cu păcatele, cu neîmplinirile, cu bîjbîielile noastre, căci sîntem în bătaia vînturilor demonice. Umbra pe care o facem pămîntului căzuți fiind din lumina inițială a Raiului drept consecință a păcatului strămoșesc este un răgaz răscumpărător acordat din mila Sfîntului; Fecioara e chemată să ne ghideze pe cărările pline de povîrnișurile ispitelor. O mai frumoasă rugăciune adresată cu deplină încredere Maicii Domnului, grabnic ajutătoarea, nu s-a mai pomenit în creștinătate.

Păstrez la loc vizibil în camera de zi cea mai vibrantă mărturisire patriotică a lui Mihai Eminescu:

De la Nistru pîn᾽ la Tisa
Tot Românul plînsu-mi-s᾽a,
Că nu mai poate străbate
De-atîta străinătate.
Din Hotin şi pîn᾽ la mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pîn᾽ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu ᾽n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s᾽aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cîntecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sînul,
Codrul – frate cu Românul –
De săcure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mînca-i-ar inima cînii,
Mînca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las᾽ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua᾽ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s᾽a᾽ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mîntui neamul tău!

Tu te᾽nalţă din mormînt,
Să te-aud din corn sunînd
Şi Moldova adunînd.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri ᾽n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spînzurătorile!

Variantei acesteia ultime, „H.“, preluate din manuscrisul 2262, 209-210 după numerotarea lui Perpessicius[1] în volumul al III-lea al celebrei sale ediții critice din 1944 i se pot adăuga versurile mai puțin cunoscute, cu iz de blestem popular, din varianta „G.2307“[2]:

Cine ne-au adus Muscalii

Aibe ᾽n lume partea boalii

Cine ne-au dus Jidanii
N᾽ar vedea ziua cu anii
Ci să-i scoată ochii corbii
Sa rămîe᾽n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ține cu străinii
Mînca-i-ar inima cînii
Mînca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia.

De o actualitate dureroasă, Doina afirmă vibrant și actual patriotismul românului trădat, obidit și amăgit, ajuns astăzi alungat din propria țară din pricina unor împilări asemănătoare.

Socotesc natural să-ți exprimi patetic-poetic dragostea față de pămîntul natal apărat cîndva de Ștefan cel Mare și Sfînt. Luat cu asalt de lacomii „investitori“ aduși de aiurea de neiubitorii românilor de odinioară și de astăzi, acest pămînt înstrăinat strigă cu glasul poetului… Poezia nu îi acuză, generic, pe alogeni (fie ei greci, turci, evrei ori ruși) de relele abătute asupra țării, ci pe aceia dintre politicienii aflați la putere care au ademenit și au folosit emigranții pentru atingerea scopurilor antinaționale.

Gazetarul angajat plenar în demascarea nedreptăților și a demagogiei guvernanților își versifică în stil predominant popular opiniile deja apăsat afirmate. În definitiv, ce e mai scandalos: să-i acuzi pe trădători în articole de ziar și în Doina, ori să învîrți miliardele cîștigate oneros?

În exercitarea dreptului la scris, incluzînd metaforele și imprecațiile, nimic mai firesc pentru un poet e să-și strige jalea față de cîntecul păsărilor alungate din codrii care cad secerați de securile nemiloase ale străinilor fără frică de Dumnezeu pentru că L-au alungat demult din ființele și din casele lor… Contractele semnate în zilele noastre cu firma austriacă Holzindustrie Schweighofer, care a defrișat groaznic pădurile seculare ale României, nu merită, oare, oprobriul public?…

Nimic mai natural pentru un poet romantic să reia tema neliniștitoare a drumului de fier care a fost amplu acuzat înaintea și în timpul lui Mihai Eminescu de a fi atentat la pacea, la dezvoltarea armonioasă a unor popoare (cum arată Perpessicius[3], și Lenau deplînsese defrișările facilitate în țara lui de instalarea căilor ferate în An der Frühling, 1838. Păreri asemănătoare avuseseră Alfred de Vigny, în La maison de berger, și Carducci – acesta citat de Alexandru Marcu, în Ugo Foscolo, 1940. La rîndul lor, conaționalii poetului D. Bolintineanu, B. P. Hasdeu, N. Rucăreanu, Al. I. Odobescu își exprimaseră păreri asemănătoare din pricina oneroasei concesiuni Strusberg). Actualizînd ideea, cum să nu deplîng dinamitarea unor terenuri cercetate superficial de inși inculți ori utilizarea buldozerelor pentru construirea unor șosele sau a unor clădiri banale în posibile situri arheologice de o valoare inestimabilă? Iată cum prezintă un reputat istoric al zilelor noastre dramatica situație: […] șantierele noastre arheologice geto-dace sînt lăsate în degradare iar firmele constructoare de infrastructură, obținînd în grabnă de la arheologi „motivați“ descărcarea arheologică, trec cu buldozerele și toarnă betoane peste situri arheologice geto-dacice. Toate acestea în consens cu îngăduința unor „organe“ mai înalte… „Îngăduitorii“ rămîn, desigur, suprem vinovați! Dar atît![4]

Nimic mai cutremurător decît să constați că politica intenționat deviantă, nepatriotică, a unor guvernanți vînduți sau/și incapabili are și astăzi drept efecte, pe lîngă depopularea masivă a țării (fenomen unic în lumea civilizată!), subminarea sistematică a economiei, jefuirea („cu acte-n regulă“ semnate în numele românilor de guvernanți trădători ca și în vremea lui Mihai Eminescu!) a avuției naționale, tentativele apăsate de a subordona politic justiția în favoarea unor nelegiuiți…

Ce-ar scrie Mihai Eminescu luînd act de nenorocirile prezentului pe care-l trăim cu atenția lui atotcuprinzătoare și cu bunul lui simț forjate la incandescența geniului?… Cultura sa colosală, inegalabilă între contemporani, verbul său incapabil de a formula altceva decît adevărul ar putea oare să rămînă nepuse în lucrare dinaintea feluritelor dovezi actuale de proastă și frauduloasă gospodărire a treburilor țării de către niște inși fără alte merite decît apartenența la gașca profitorilor?…

Știm sigur că gazetarul scria cu luciditatea și logica sa de temut pentru ticăloșii aflați la putere în vremea lui denumiți generic „pătura supoerpusă“: […] în București și în orașele de pe marginea Dunării s-a ivit un element etnic cu totul nou și hibrid care ne-a furnizat generația actuală de guvernanți. Acestea sînt rămășițele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu și Ypsilant și resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminție nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C. A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ș. al. Toată spuma asta de fanarioți novisimi, care s-au pripășit în țară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluție, demagogia României. // Fizic și intelectual stîrpituri, neavînd nici tradiții, nici patrie, nici naționalitate hotărîtă, le vedem punîndu-le la discreția străinilor și votîndu-l cînd pe Stroussberg, cînd răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii, ca să paralizeze lupta de emancipare națională de acolo. Aprinși de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice și autohtone ale acestei țări, le-am văzut introducînd în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei […] Avem de-o parte rassa română, cu trecutul ei, identică în toate țările pe care le locuiește (i.e. Muntenia, Moldova, Ardealul și Țara Ungurească – nota mea, M. F.), popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. // Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de ocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rassa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni[5]. Soluția socotită potrivită politic de gazetarul patriot pentru epoca lui este identică epocii noastre: Totul trebuie smuls din mîna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acum înainte. (Preluat din „Timpul“, 29 iulie 1881)[6]. Adaug doar, iarăși actualizînd, că este urgentă nevoie de repatrierea românilor plecați prin lume din pricina condițiilor economice create special de guvernanții care s-au perindat la putere după 1990, concomitent cu stoparea imigranților considerați benefici pentru Europa de către ONU, în pofida dovezilor clare că nu este așa.[7]

Anticipînd planul diabolic al celor servili față de interesele în România al așa-ziselor „mari puteri“ – adică imperiile situate la apusul și la răsăritul țării – de a-l defăima socotindu-l nebun și eliminîndu-l din viața publică, Mihai Eminescu întîmpina argumentat asemenea „argumente“: Adversarii noștri sînt naivi cînd cred că, prin diversiuni ce n-au a face nimic cu obiectul în sine, sînt în stare a ne abate din calea noastră. // „Românul“, după procedarea tot atît de naivă, pe cît de comună a ziarului „Indépendance roumaine“, vorbește de teorii bolnăvicoase, de institute filantropice, de medici speciali în privire-ne. // Să presupunem că așa ar fi. Că autorul acestor șiruri e nebun, e bun de legat și de dus la Mărcuța. // Rămîne mai puțin adevărat ceea ce-a zis? Asta-i chestiunea. // Dacă ceea ce a zis autorul este adevărat, ceea ce a zis importă, nu cine a zis. Dacă un nebun multiplică două cifre corect, este quotientul neadevărat, pentru că cel ce-a calculat are idei fixe sau halucinații? […]  Cînd s-ar păstra cel puțin aparențele, cînd am vedea că oamenilor de care vorbim le e rușine de ceea ce fac, desigur că am fi mai blînzi, pentru că rușinea e un semn de posibilitate de îndreptare. Dar aceasta lipsește cu totul. Vedem dar că aici nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului; de aceea tăiem în putrejunea bubei noastre naționale și voim ca protoplasma națională să reîntregească golurile, create prin tăieturi. Din sîmburele și esența poporului trebuie să iasă puterea medicatrice a naturii, care să însănătoșeze corpul statului… (preluat din „Timpul“, 2 septembrie 1881).[8]

Cred că acela care (re)citește cu luare aminte opera beletristică și publicistică a lui Mihai Eminescu își asumă o dublă responsablitate. Mai întîi să-i răspîndească și – dacă i s-au încredințat de Stăpînul viei niscai talanți – să-i comenteze adecvat această operă, pentru cei care au nevoie. Al doilea, să-i urmeze exemplul jertfelnic.

Mihai Floarea