Bucovina Profundă

16 martie 2019

Mihai Gheorghiu – Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

Filed under: Eliade,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 14:08

Mihai Gheorghiu – Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

 

„Mesajul potrivit căruia omul este o ființă spirituală care nu poate exista lipsită de centrul său, centru care este origine și dat al unei transcendențe, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit „umanismul” său, gândire care lasă umanității omului șansa de a accede la esența propriei sale ființări.” Mihai Gheorghiu


Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

 „Ultimul Eliade este aceasta figura a singuratatii si a indepartarii, intr-o epoca pentru care spiritul nu este decat un epifenomen sau, cel mult, o metafora suspecta a unui umanism crestin desuet. Eliade, prin opera sa, se dedica unei comprehensiuni a religiosului ca loc al transcendentei. Mesajul potrivit caruia omul este o fiinta spirituala fiinta spirituala care nu poate exista lipsit de centrul fiintei sale, centru care este origine si dat al unei transcendente, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit umanismul sau, gandire care lasa umanitatii omului sansa de a accede la esenta propriei sale fiintari. intelegem astfel ca ceea ce pune in joc umanismul eliadian este tocmai o definitie a umanului. impotriva definitiilor reductioniste succesive ale marxismului si freudismului, Eliade a avut ca tinta redefinirea conditiei umane, recentrarea acestei conditii in elementul sacrului. A reusit?! Poate ca nu, dar este un pariu care a intemeiat o opera si o existenta paradigmatice. Citindu-l astazi pe Eliade, de orice parte te-ai situa, nu poti sa nu recunosti grandoarea personajului si umanitatea profunda a acestei incercari. in ultima instanta mitul eliadian este mitul culturii insesi, mit al culturii care incearca sa construiasca neincetat o poveste a omului, a sensului existentei sale. Ultimul Eliade ne orienteaza spre orizontul unei asteptari, al unei sperante pentru care Dumnezeu este inca Cel care va veni, iar omul este fiintarea pentru care inca Dumnezeu poate veni.”   – Mihai Gheorghiu

     Fragment din volum: 

    “Eliade isi impune ritmul, problemele, isi aseaza personajele in spatii si situatii diverse dupa o logica a destinului propriei persoane. In toate acestea Eliade este el insusi, personajul Eliade din lumea reala a interbelicului romanesc, personajul charismatic care trebuie sa impinga cultura romana spre o noua epoca, a tragismului, a alegerii constiente, a generatiei care asuma un alt destin spiritual, de fapt singurul destin spiritual al natiunii romane aici pe pamant. Primul personaj pe care il construieste Eliade este chiar propria persoana, constiinta a unei enorme sarcini culturale si spirituale pe care este chemat sa o impuna si sa o asume. “Itinerariu spiritual” este prima marturie publica a acestei sarcini covarsitoare care este menita sa extinda limitele culturii romanesti de la parohialismul etnic spre universalismul unei noi epoci de creatie.
    Generatia este aici cuvantul magic, cheia noului destin care trebuie anuntat, chemat, asumat si potentat, generatia unor noi constiinte care trebuie sa regandeasca totul dintr-un nou punct arhimedic al unei istorii care trebuie recreata si nu doar urmata sau implinita. Cultura romana si epoca sunt privite ca imense teritorii de defrisat, teritorii unde o noua generatie, deci o noua subiectivitate trebuie sa impuna o noua lege de desfasurare a spiritului. Ceea ce domina aici este aceasta constiinta a adamismului cultural, totul este posibil, totul trebuie incercat in numele unei noi istorii. Iar acest adamism nu poate fi servit decat de o noua etica a descoperirii, o etica a curajului, a trecerii peste limite conventionale, a dizolvarii fetisurilor, o etica a masculinitatii, o noua vitalitate. Aici Eliade este un conchistador, lumea trebuie cucerita, de aici vitalismul conceptiei sale, adolescentul miop nu este decat metafora unui mister care izbucneste, al unui ascuns care se devoaleaza chiar in spatiul experientei care intotdeauna are doua fatete, una care tine de durata si o alta care tine de revelarea unui sens care deschide fiinta spre adevar.” – Mihai Gheorghiu

2 comentarii »

  1. „centrul” este inima.
    … Astfel „duhul” sufletului, sau al „mintii”, ar fi partea cea mai de sus, sau cea mai din launtru, caci in ordinea sufleteasca ceea ce este mai sus este ceea ce este mai launtric, mai intim. Credem ca termenul de „inima” tot la aceasta parte se refera – transconstientul sau supraconstientul.
    De pilda, Diadoh al Foticeii foloseste, pentru locul intim din suflet, unde se ascunde harul de la Botez, cand expresia „adancul mintii”, cand cuvantul „inima”, cand cuvantul „duh”.
    … exista un adânc sau un interior al mintii noastre nestiut de noi, dar devenindu-ne constient treptat, daca ne straduim sa ne curatim viata.
    Pe acesta Marcu Ascetul il numeste „inima”.
    –––––––
    „spiritul” – parte a sufletului (mintala sau rationala)
    Umanizarea il departeaza pe om de Dumnezeu.
    Definirea lui Eliade este mai aproape de Adevar decat marxismul ori freud-ismul si jung-ismul…
    Calist Catafygiotul considera sufletul – „nous”ca fiind dupa asemanarea Sfintei Treimi – minte, ratiune si duh.
    … Admitand ca exista si un subconstient pentru bagajul intunecos ce-l purtam cu noi, socotim ca este potrivit sa utilizam termenul de transconstient, sau de supraconstient pentru regiunea unde se cuprind virtual energiile umane ale sufletului care este chiar regiunea prin care intra in suflet energiile divine.
    Subconstientul ar fi
    – camara de-a stanga sau pivnita intunecoasa a constiintei,
    – unde s-au adunat cele rele ale noastre,
    – cele rele nascand resorturile patimilor;
    – ar fi locul de pornire al poftei si maniei.
    Iar transconstientul sau supraconstientul ar fi
    – camara de-a dreapta, sau foisorul de sus,
    – unde stau depozitate si lucreaza energiile superioare, gata sa inunde in viata constienta si chiar in subconstient, cu forta lor curatitoare, atunci cand le oferim conditii.
    Astfel „duhul” sufletului, sau al „mintii”, ar fi partea cea mai de sus, sau cea mai din launtru, caci in ordinea sufleteasca ceea ce este mai sus este ceea ce este mai launtric, mai intim.
    –––––
    Filozofia rezultata din scrierile lui Eliade este paralela si incompleta fata de Teologia cunoscuta, …. il arata mai degraba distant fata de credinta si apropiat de rationalism si antropologie, inovator secularist din pacate.
    Cum sa definesti cu mintea, … sa masori „subtilul”, ne-materialitatea, ne-masurabilul?
    Doar prin revelatie si prin luminarea Sfantului Duh, nu prin analize semantice si compararea ipotezelor din psihologie si biologie.

    Apreciază

    Comentariu de gheorghe — 27 martie 2019 @ 11:02 | Răspunde

  2. […] Mihai Gheorghiu – Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade […]

    Apreciază

    Pingback de Mircea Eliade. Unul din românii care au schimbat fața lumii | Bucovina Profundă — 22 aprilie 2019 @ 22:23 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: