Faptele: un cuplu, un samurai cu sotia sa, traverseaza o padure. Se intersecteaza cu un talhar vestit. Are loc o incaierare. Femeia violata. Samuraiul e ucis. Un taran vede totul. Cazul ajunge in fata judecatorului. Incep marturiile.

Faptele par simple, nu? Evidente? Ce poate fi asa complicat intr-o poveste soldata cu o crima si un viol?

Totul e complicat. Marturiile celor implicati, inclusiv a mortului, invocat samanic, sunt tot atatea filme diferite asupra acelorasi evenimente. Fiecare participant: samuraiul, sotia lui, talharul, taranul, are propria varianta, RADICAL diferita fata de a tuturor celorlalti.

Fiecare a vazut ce a vrut. Ce au vrut sentimentele, resentimentele, angoasele, interesele, patimile sale intr-un cuvant. Fiecare depune marturie sa-si salveze „fata”, chipul social.

Femeia cauta disperata sa-si salveze onoarea si spune ca, dupa viol, l-a implorat pe sot sa o ucida, pentru ca acesta o privea cu dispret. Samuraiul, resentimentar, simtindu-se tradat, da o marturie in care sotia apare complice a talharului. Talharul da o marturie in care apare ca un luptator curajos, epopeic, confruntandu-se eroic cu samuraiul, pe care-l ucide, dupa ce, anterior, ii sedusese sotia.

Poate taranul, saracul care nu are nimic de ascuns, niciun interes, sa dea o marturie dreapta? Nu. Pentru ca el da marturia, reala, nu in fata judecatorului, ci a tovarasilor sai de circumstanta. Povestea reala este ca, dupa ce talharul il leaga pe samurai, violeaza femeia, pentru a o cere, ulterior, de sotie, implorand. Ea refuza si il dezleaga pe sot, cerandu-i sa-l pedepseasca pe talhar. Samuraiul refuza, insa. Femeia, disperata, ii incita pe cei doi la duel, care are, pana la urma, loc, insa nu epopeic ca in varianta talharului, caci celor doi le era frica… de moarte. Are loc un duel penibil, cu maini tremurande, care se decide in urma unui noroc chior pe care il are talharul.    

De ce, insa, taranul a evitat sa dea marturia adevarata? Pentru ca nici el nu era lipsit de pacat, desi neimplicat in crima si viol. El furase un pumnal scump scapat in focul evenimentelor. Avea si el pacat. Toti erau vinovati. Toti aveau ceva de ascuns.

Intr-o astfel de lume, mai exista umanitate? Se intreaba calugarul. Toti sunt niste mincinosi! Da, toti sunt pacatosi, toti sunt vinovati, insa in templu se aude, dintr-o data, un scancet de bebelus. Un prunc parasit. Taranul nostru pacatos il ia in brate si isi asuma cresterea sa. Mai avea sase acasa.

Si calugarul intelege ca nu ”virtutea” (aparenta), adica ”dreptatea” (autoindreptatirea, self-righteousness cum ar zice americanul) salveaza omenirea, ci mila.

„Caci mila voiesc, iar nu jertfa.”

Ce se intampla astazi in tara arata un puternic efect Rashomon. Cum am spus si in alta parte, nu in moduri identice, nu in moduri egale, toti suntem vinovati. Toti suntem pacatosi. Vedem si intelegem ce se intampla prin prisma pacatelor noastre, a angoaselor, intereselor, resentimentelor, a celor pe care vrem sa le uitam cu privire la noi insine. Vrem sa ne salvam „fața” si asta inseamna neaparat sa i-o spurcam pe a celuilalt.

Dar, nu sentimentul ca avem dreptate ne va salva. Dimpotriva, acest sentiment il gasesc demonic si la baza psihozei colective in care prea multi frati ai nostri au cazut. Oameni care totusi nu sunt deloc de teapa lui Bot & friends.

Ne poate salva mila. Mila față de pruncii abandonati ai României. Fata de cei pentru care avem o raspundere. Mila fata de fratele nostru. Mila fata de cei realmente nedreptatiti, dispretuiti, condamnati, linsati, batuti, neglijati, uitati. Mila fata de tara aceasta pe care am mostenit-o si pe care trebuie sa o transmitem altora mai departe.

Mila, pur si simplu. Daca o avem. De fapt, daca o vom dobandi. Daca o vom cauta.

Un articol de Buturugă Anghel

sursa: Buturuga Anghel / facebook