Bucovina Profundă

16 iunie 2018

Din relatările Maicii starețe Justina Bujor despre viețuirea minunată a Părintelui Justin

16 iunie – Pomenirea Părintelui Justin cel sfânt de la Petru Vodă

Din relatările Maicii starețe Justina Bujor despre viețuirea minunată a Părintelui Justin

Maica stareță, sfinția voastră ați stat mult în preajma Părintelui Justin Pârvu, fiind cea mai apropiată dintre ucenicii săi, pentru început ne puteți spune cum l-ați întâlnit pe Părintele?

Parinetele Justin PârvuNu pot spune că eu am fost cea mai apropiată din ucenicii săi, pentru că în primul rând cu duhul trebuie să fii aproape de sfinți, așa că poate sunt mulți alții care i-au fost mult mai apropiați decât mine, chiar dacă eu mai toată ziua stăteam lângă sfinția sa, dar contează cât de mult te-ai apropiat de virtuțile sale, cât de mult a putut vasul tău încăpea să se umple cu duhul său.

Prima oara l-am cunoscut pe părintele Justin în ianuarie 1998, în perioada când eram studentă în anul V la medicină în Iași. Scopul venirii mele la Petru Vodă era strict pentru a vizita mănăstirea și a ajuta o persoană (unul din prietenii mei) să se apropie de Dumnezeu. Nici nu aveam măcar în gând să intru la părintele Justin, considerând că nu am nicio problemă importantă. La timpul respectiv nu cunoșteam foarte multe despre părintele Justin, pentru că nu era mediatizat deloc, știam doar că făcuse ani grei de temniță și că e luminat de Dumnezeu. Printr-o întâmplare, o fată care se afla la arhondaric[1] m-a întrebat dacă am intrat la părintele Justin și mi-a arătat unde e chilia, insistând să merg chiar în clipa aceea. Am intrat în chilia părintelui. Eram fascinată, Părintele m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și simțeam că parcă ne cunoaștem de o viață. M-a întrebat de unde sunt, ce fac. Eu i-am explicat că voiam o viață mai simplă, eventual la țară, la munte, ca nu vreau carieră medicală într-un mare spital. Și sfinția sa a început să-mi spună ca acest cabinet modest pe care îl caut eu, trebuie să fie ca o chilie de maică și după câteva minute a zis că vrea să facă un spital în Petru Vodă și atunci când termin facultatea să vin direct la el să lucrez la acest spital. Eu i-am răspuns fără nicio șovăire: Da, părinte! Am plecat cu o bucurie imensă în suflet, încredințată fiind în sufletul meu că va trebui să dau ascultare acestui Părinte, care îmi părea mai cunoscut decât proprii mei părinți.

După această primă întâlnire am plecat așadar cu traseul vieții schimbat. Am început să vin foarte des la Petru Vodă, atât în anul V, cât și în anul VI de facultate.

După sărbătoarea Paștilor din 1999, părintele Justin împreună cu părintele Ioan Șișmanian au mers 2 km mai spre vale, spre sat și au ales locul pentru noul așezământ. Imediat s-au apucat de construit primele două clădiri ale noastre. Cu o lună înainte de a termina facultatea, părintele Justin m-a anunțat că peste o săptămână vrea să mă rasoforească[2], trecând peste alte etape ale noviciatului. Și din nou i-am răspuns, atât de liniștită: Da, părinte! Și am venit.

 

Pentru o perioadă de câteva luni până când s-a putut locui în noile clădiri, am stat în mănăstirea de călugări. În această perioadă intram foarte des la sfinția sa, mă întreba tot timpul cum stau cu învățatul, avea grijă să-mi dea ceva de mâncare la pachet ca să merg pe dealuri și prin păduri să învăț pentru licență. Eu eram fericită că voi termina cu examenele și că voi reuși să trăiesc o viață liniștită în mănăstire. Dar lucrurile nu au decurs chiar așa, ci părintele m-a trimis să fac anul de stagiu la Piatra Neamț în 2000, apoi mi-a dat ascultare să continui să  fac și rezidențiatul.

Părintele nu se oprea numai la viața mănăstirească și la izolarea ta ca și călugăr, dimpotrivă te îndemna să dezvolți în continuare ceea ce ai acumulat în lume, găsindu-ți cu mare iscusință talantul pe care îl aveai și te punea la treabă să-l lucrezi. Nu insista ca noi să ne rupem de familie, ci dorea ca noi să-i aducem și pe ei cât mai aproape de mănăstire și de Dumnezeu. Cu timpul, multor maici le-au urmat și mamele lor în monahism.

Care era rânduiala de început pe care v-a stabilit-o Părintele?

Parinetele Justin Pârvu

Primii noștri ani în mănăstire au fost destul de grei din punct de vedere al condițiilor și al programului, și pentru că părintele voia ca noi să avem o acrivie în viața monahală, atunci nu ne scutea de nimic și nu ne ușura nevoința. De altfel și mănăstirea de călugări ducea o viață austeră. Erau slujbele de noapte, de la 12 pană la 4-5 dimineața, postul drastic (lunea, miercurea și vinerea o masă în zi), foarte mult canon și citire din psaltire.

Din anul 2000, în timp ce făceam anul de stagiu, când mă întorceam de la Piatra Neamț, începuse să mă țină la el în chilie foarte multe ore pe zi și-mi zicea să-l ajut, cu pomelnicele, cu curățenia, pentru diverse nevoi, să duc lucruri la magazie sau la biserică. În timpul cât stăteam în chilia sa, se perindau sute de oameni pe zi, fiecare cu probleme foarte grele. Unii veneau să-i mulțumească pentru ajutor. După prima lună petrecută lângă el, mă durea stomacul în continuu, fiind impresionată de problemele oamenilor, și-i spuneam părintelui că eu greu pot suporta să ascult atâtea necazuri încât mă doare foarte tare stomacul, dar el foarte liniștit mi-a zis că o să-mi treacă. Într-adevăr, după un timp m-am obișnuit și cu greutatea lucrurilor pe care le auzeam și a programului său.

Ne puteți spune care era programul de zi cu zi al Părintelui?

Programul său era unul mai presus de fire. În anii când era în mănăstirea de călugări, înainte de a se îmbolnăvi, nu știu exact la cât se trezea (pentru că îl lăsam să își facă rânduiala de chilie), dar de la ora 9-10 dimineața, începea să dea drumul la oamenii de la ușă și îi primea neîntrerupt până la 17-18-19 seara sau chiar mai târziu, când făcea prima pauză ca să mănânce pentru prima și ultima oară în zi. Acest moment al mesei era singurul de relaxare și de destindere. După care din nou deschidea ușa și primea oameni în continuu până la 23.20 sau chiar la miezul nopții. Se odihnea o oră și apoi se ducea la biserică, la slujbă. Niciodată nu l-am văzut să lipsească de la slujbă. În altar îl așteptau preoții mănăstirii care voiau și ei un sfat de la părintele lor, pentru că în timpul zilei nu era posibil din cauza mulțimii de oameni. În tot timpul slujbei stătea în picioare și pomenea pome

lnice până la Sf. Liturghie și apoi se mai așeza în genunchi în anumite momente ale slujbei. De multe ori îl vedeam cu fața strălucind în altar. Avea o lumină nepământească pe chip. După Sf. Liturghie, la ora 4 dimineața îl așteptau alți oameni pe care îi primea uneori până la ora 7, când le pleca autobuzul de Piatra Neamț. Singurele ore în care dormea erau 2-3 ore până la 9-10 dimineața.

În primii ani nu l-am văzut plecând din mănăstire, tot timpul știai că el e acolo, în chilia sa. În ultimii ani îl rugau diverși credincioși, familii, preoți, doctori să vină la ei acasă sau în biserică sau spital să le facă agheasmă sau Sf. Maslu. În acele zile programul Părintelui devenea și mai greu. Părintele nu mai dormea deloc, după Sf. Liturghie pleca imediat în localitățile unde trebuia să facă slujba, iar când se întorcea îl așteptau și mai mulți oameni la ușă. Abia după ce s-a îmbolnăvit, când i s-a reactivat o tuberculoză din închisoare și a stat internat mai mult timp, medicii i-au recomandat să mănânce mai consistent și să se odihnească mai mult. Forțele sale deja îi slăbiseră (și asta la 90 de ani, nu înainte). Pentru că nu suporta umiditatea și aerul prea tare din chilia sa din mănăstirea de călugări, a hotărât să se mute în mănăstirea de maici unde avea condiții mai bune. A fost pentru prima dată în viața lui când a avut program în privința primirii oamenilor. Încet, încet a început să mai prindă puteri și din nou primea oameni 12 ore pe zi. În anii trecuți, de luni până vineri postea și dezlega la lactate și pește numai sâmbăta și duminica. Ulterior, pentru că organismul său avea nevoie să se întărească, a început să dezlege și marți și joi, dar bineînțeles cu măsură. De multe ori avea dureri de cap, sau altfel de dureri, dar niciodată nu spunea nimic, nici nu dădea vreun semn că l-ar durea ceva. În postul mare nu mânca nimic primele trei zile în prima săptămână și nici în săptămâna patimilor. Odată avea febră din cauza unei pneumonii și a refuzat să ia măcar o pastilă pentru scăderea febrei, ca să nu-și strice postul. De pravila de rugăciune nu prea avea timp, dar înainte de a se culca seara, indiferent cât de obosit era nu-și lăsa niciodată rugăciunile de seară și paraclisul Maicii Domnului. O parte din pravilă o mai citea la biserică și alta când se trezea. În fiecare zi citea acatistul Sfinților Arhangheli.

Ne puteți spune cam ce sfaturi obișnuia să dea maicilor și care era metoda Părintelui de povățuire?

De la primele sParinetele Justin Pârvupovedanii am observat că părintele nu te ținea mult timp la spovedit. Nu intra în amănunte, nu voia să repeți la nesfârșit și mecanic aceeași poezie a păcatelor care se tot repetau, a judecății, cârtirii, clevetirii, mândriei și altele, ci încerca să reușești să vezi patimile care te luptau cel mai mult și să tai pricina. Era imprevizibil în general și adapta după situație și persoană atât canoanele care le administra, asprimea cu care te trata și periodicitatea spovedaniei și împărtășaniei. Cu anumite maici era foarte dur, aproape nu le lăsa să intre nici pe ușa chiliei lui și de multe ori îl întrebam de ce pe unii oameni îi ia foarte aspru și cu alții se poartă atât de delicat. Și mi-a răspuns că sunt unii care au sufletele ca o stâncă și atunci trebuie să dai cu barosul în ele. Ne îndemna foarte mult să ne nevoim în viața noastră călugărească. Într-un fel era dezamăgit de generațiile noastre de călugări. Tot timpul ne povestea despre călugării pe care îi cunoscuse în Durău, câtă acrivie aveau în viața călugărească, câtă interiorizare, simplitate și seriozitate. Ne dădea exemplu pe cel mai sporit călugăr pe care îl cunoscuse, pe părintele Antim Găină de la Secu. Dar lucrarea sa duhovnicească nu se făcea numai la spovedanii, ci la fiecare întâlnire pe care o aveam cu el. De cum intrai pe ușă îți vedea starea pe care o aveai și gândurile. De multe ori nu era nevoie să-i spui ce problemă ai pentru că el îți spunea totul. L-am întrebat cum de știe, și foarte firesc mi-a răspuns că ne cunoaște de atâta timp și că își dă seama de fiecare om de cum intră pe ușa chiliei ce problemă îi va spune.

Niciodată nu ne lăuda, dimpotrivă când făceai ceva bun, un lucru de mână așa cum avem noi atelierele de croitorie, broderie, pictură sau laboratorul de plante, ne mustra că se putea și mai bine. De multe ori ne certa că nu avem dragoste de bolnavii din azil și că nu ne dăm toată silința să îi îngrijim cum trebuie. Ajunsesem să fim deznădăjduite de cearta aceasta și credeam că nu facem nimic bun cu adevărat. În schimb ne lăuda altor oameni. O dată, după ce părintele ne certase iarăși din pricina îngrijirii bolnavilor, au intrat mai multe persoane în chilia sa și părintele a început să le spună: „Ați văzut maicile acelea care cu greu cărau cărucioarele cu bolnavi? Ei, să știți că toate sunt licențiate, au lăsat totul și îngrijesc cu dragoste de acești necăjiți”. Când am auzit, nu-mi venea să cred, și atunci mi-am dat seama că de fapt voia ca totul să facem cu smerenie, indiferent de ascultarea la care eram puse. Sau veneau maici cu picturi foarte frumoase și-i prezentau părintelui icoanele terminate. Părintele avea obiceiul să spună: „Măi, parcă e neterminată, mai consultă și tu un specialist”. După ce plecau maicile îl întrebam consternată: „Cum, nu v-a plăcut”? Și părintele îmi răspundea: „Sunt superbe!” În același timp, când noi eram descurajate, atunci îți transmitea prin cuvintele și duhul lui atâta încurajare, încât erai sigur că acea problemă de nerezolvat va fi sigur soluționată.

Care este cea mai mare minune pe care ați văzut-o la Părintele Justin?

Cea mai mare minune pe care am văzut-o la părintele era modul cum reușea să-ți schimbe viața. Și nu numai a ta, dar și a familiei tale, a prietenilor tăi. În primii ani când veneam la Petru Vodă, oamenii așteptau la ușă liniștiți, citeau ceva, mai vorbeau. După câțiva ani, am observat că oamenii de pe hol erau mult mai agitați și nerăbdători, ca în ultimii ani să-și piardă cu totul răbdarea unii față de ceilalți și câteodată deveneau chiar agresivi. Totuși atunci când intrau pe ușa chiliei Părintelui, chiar și pentru un minut, deveneau alți oameni. Li se limpezeau privirea și glasul, și de multe ori i-am auzit exclamând că au văzut un sfânt. De multe ori părintele îi ghicea pe cei mai guralivi de pe hol și începea să le spună: „Măi, dar ce voce mai ai!”. Joi seara înainte de sfântul maslu se adunau sute de oameni la ușa lui care, bineînțeles, voiau să intre înainte de slujbă să ia un sfat, o binecuvântare. Și era mare forfotă în spatele ușii. La un moment dat întră o femeie și zice: „Părinte aveți atâtea suflete la ușă!”. Și părintele i-a răspuns calm: „Mai multe trupuri sunt decât suflete…”.

Nouă de multe ori ne spunea exact ceea ce gândeam, ce făceam în ascuns sau ce visam. Odată la spovedanie nu-mi puteam aduna mintea ca să-mi spun păcatele și l-am rugat pe părintele să-mi spună el. Când a început să vorbească, mi-a zis tot ce am făcut în amănunt, încât nici eu nu-mi descoperisem atâtea păcate și greșeli câte mi le-a spus el, dar pe care totuși le făcusem.

Părintele Justin PârvuMinunile pe care le vedeam la el în fiecare zi erau așa de multe, încât aproape că nu le mai băgam în seamă. Devenise ceva foarte normal să trăim în minunile lui. De multe ori am observat că putea să-și dea seama dacă ești bolnav grav sau nu. Erai foarte bine sau ți se părea ție că ești dar el te trimitea să-ți faci totuși un control. Și într-adevăr descopereai o boală care trebuia tratată la timp, pentru că altfel s-ar fi agravat. Dar se întâmpla și invers, în general: veneau unele maici sau călugări, care se plângeau de niște boli ce păreau destul de grave, și totuși Părintele le zicea că nu au nimic, și în foarte scurt timp își reveneau. Câteodată voiam să apăr anumite maici pe care le certa și mie mi se părea că le nedreptățea și atunci îmi spunea să nu mai plâng la morminte străine. Și abia după câțiva ani înțelegeam de ce făcea acest lucru și că avea dreptate. Părintele avea lucrarea sa cu fiecare, și știa mai dinainte timpul pocăinței și îndreptarea lor.

Reușeai să îl bucuri pe Părintele dacă îți făceai cu dragoste ascultarea, cu jertfă, fără să cârtești. Se întâmpla uneori să se tulbure când găsea bucătăria închisă pe la ora 8 seara și rămâneau oamenii flămânzi, care așteptaseră o zi întreagă la ușa sa. Și atunci trimitea pe cineva să trezească bucătarul, să ospăteze pelerinii. Oricum aceasta era lege: nimeni nu pleca de la mănăstire neospătat. Cazarea și masa întotdeauna au fost gratuite și nu i se părea normal să ceri bani oamenilor pentru faptul că vin să Îl caute pe Dumnezeu mai aproape în pelerinajele lor, dimpotrivă considera că noi călugării trebuie să venim cu bucurie în întâmpina rea omului care și așa are destule necazuri acasă. Măcar la mănăstire să vadă și el o oază de lumină, o rază de bunătate.

Parinetele Justin Pârvu

De multe ori l-am surprins pe Părintele rugându-se adânc și plângând la rugăciune. Avea un carnețel cu numele unor persoane cu cazuri mai grele, carnețel de care nu se desprindea niciodată. Iubea foarte mult animalele. P

ărintele întotdeauna avea un pisic în chilie, pisicul fiind un animal mai curat și ușor de întreținut, dar de altfel iubea toate animalele și tare mult se mai bucura când îi aducea careva câte un porumbel, ieduț sau miel. Era o adevărată relaxare pentru dânsul. Era foc și pară atunci când călugării nu se îngrijeau cu atenție de animalele din grajdurile mănăstirii. A nu purta de grijă de un animal neajutorat era o faptă pe care greu o putea trece cu vederea. De asemeni ținea foarte mult să ne îngrijim de propriile noastre gospodării, să nu facem risipă și să păstrăm lucrul curat și îngrijit. Părintele respecta și omul, și animalul și orice lucru pe care l-a făcut Dumnezeu și de care noi, oamenii, ne folosim spre ajutor.

Iubea foarte mult privegherile și cântarea frumoasă, doar cea psaltică, el însuși cunoscând notația bizantină și uneori făcea paralaghie[3] cu unele maici sau călugări pe anumite cântări. Îndrăgea călugării psalți și adesea după priveghere îi chema să îi ospăteze cu un pahar de vin și ceva de mâncare.

Mulțumea pe tot omul și niciodată nu rămânea cuiva dator, ci întorcea orice ajutor împătrit, material sau spiritual. Primea multe daruri de la oameni, dar pe toate le dădea altora care veneau la dânsul. Veneai cu un pomelnic sau o sticlă de ulei, și plecai cu fructe, bani și ce îți mai trebuia ție. Făcea zilnic milostenie, dar nu dădea oricui, pe unii cerșetori îi alunga sau îi punea să muncească în mănăstire. Dădea celor care cu adevărat aveau nevoie, și el știa bine aceasta. Se întâmpla să mai fie câteodată înșelat în treburile administrative, de către oameni care profitau de bunătatea sa, dar se smerea spunând că aceasta este spre smerenia sa.

Ne învăța să primim omul cu bucurie, senini, cu zâmbetul pe buze, nu încătrăniți și obosiți.

Multe am văzut la Părintele Justin, dar deocamdată ne oprim aici. Fie ca rugăciunile sfinției sale să ne însoțească în tot pasul și să avem parte de ocrotirea sa.

(Interviu realizat de Monahia A.)

Relatarea maicii Justina este preluata din cartea Părintele Justin Pârvu – Mărturii ale sfințeniei

 

[1] Clădirea unde se cazează pelerinii.

[2] Un rang intermediar în viața monahală.

[3] Cântare pe note.

 

Sursa:  paltin-petruvoda.ro

 

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Un site web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: