Pentru că necazul nostru de acum curând trecător și ușor, veșnică și preste măsură de mare slavă lucrează întru noi; Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; că cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veșnice. (2 Cor.4, 18)

Nu știu alții cum sunt, nădăjduiesc că mai buni la suflet ca mine, dar mie pastoralele de Crăciun, cu fiecare an care trece, mă fac să-mi doresc tot mai mult ca răsturnarea tarabelor din Templul iudaic, să se repete și în bisericile noastre, cu amvoanele. Mai ales cu cele episcopale. Și mai ales la Marile Praznice.

Iată că anul omagial ”Patriarhul Iustinian & pătimitorii din temnițele comuniste” se apropie de sfârșit. În mod paradoxal, mă bucur. Pentru că alăturarea mi s-a părut întotdeauna, frauduloasă. Fără a spune nimic negativ despre Patriarhul Iustinian, considerându-l chiar un bun iconom în vremuri grele, alăturarea tot frauduloasă rămâne. În comunism, așa cum spunea Ion Ianolide, Hristos era în închisoare. Și prietenii și adevărații Lui slujitori erau tot acolo. Iar, după 1989, Biserica din Temniță a fost cea care a dat rod: cei mai importanți duhovnici și cele mai vii curente duhovnicești. Vorba unui părinte: datorită Bisericii din Temniță mai suntem azi ortodocși…

Prin compromis și diplomație se poate păstra patrimoniul bisericesc. Ba chiar se poate spori. Dar, nu se poate păstra Duhul, Puterea cerească a Bisericii, autoritatea ei sacră în sufletele oamenilor. Dimpotrivă.

Nu-mi plac pastoralele pentru că sunt teribil de leșinate în ce privește Duhul. Secularizarea Bisericii nu constă în absența predicilor inteligente, informate și moralizatoare sau a cultului fastuos, ci în absența tot mai accentuată a Duhului din ele. ABSENȚA PUTERII DE A SCOATE DIN LUME INIMILE CREȘTINILOR. A PUTERII DE A-I FACE PE OAMENI SĂ PRIVEASCĂ LA CELE CE NU SE VĂD: ca lumea să vadă Cerul în ochii creștinilor. Căci aceasta a fost și rămâne singura propovăduire autentic ortodoxă.

Și pastoralele de anul acesta îmi confirmă că Ortodoxia contemporană se psihologizează tot mai mult: nu mai deschide ochii orbilor ci, după cum arată și pastoralele recente, ori îi ceartă că sunt orbi, ori le oferă ochelari negri, baston alb, și discursuri motivaționale…

Indiferent cât de ortodoxă în literă ar fi o predică sau o pastorală, nu e creștină decât dacă desprinde sau se nevoiește să desprindă sufletul de țărână, dacă smulge sau se nevoiește să smulgă ochii inimii de la cele văzute, întorcându-i spre cele nevăzute. Dacă nu mai poate să facă aceasta, atunci să păstrăm un moment de reculegere pentru moartea credinței noastre…

Apoi, să începem să ne rugăm, așa cum se ruga Petru de Hristos să-l scape de la înec, pentru învierea ei…..