Voievozi ai demnității românești. Corneliu Codreanu

Un om din altă plămadă

Grigore Manoilescu despre Corneliu Codreanu

– fragment –

Am avut prilejul să-l văd pe Codreanu de multe ori și în felurite împrejurări. În momente dramatice sau în ceasuri senine, bătut de gânduri sau luând hotărâri. L-am văzut glumind și l-am văzut poruncind. Vorbind cu țăranii și cu muncitorii, cu oameni politici sau cu oameni de cultură. Cu români și cu străini. Un an de zile, cât a apărut Buna Vestire, l-am văzut aproape în fiecare zi.
Dar tot nu îndrăznesc să spun că l-am cunoscut într-adevăr. Ce-am putut vedea au fost mai ales unele înfățișări ale personalității lui vizibile, trecătoare, neesențiale. Rar mi-a fost dat să întrevăd câte o scânteie din adâncuri.
De aceia tot ce pot face astăzi e să adun doar câteva pietre, noi, necunoscute, pentru temelia monumentului lui. Câteva fapte și gânduri care ași vrea să fie înfățișate întocmai așa cum au fost deși sunt trecute prin sufletul unui om care l-a iubit și l-a respectat.
Am întâlnit în viață pe câțiva din capii revoluțiilor naționale din prima jumătate a veacului: Hitler, Pavelici, Mussert, Degrelle, Doriot…Am cunoscut oameni politici, savanți, mari oameni de afaceri, oameni ai Bisericei, artiști și scriitori de multe neamuri.
Numai în fața lui Codreanu am simțit că s-a născut mare.
Toți căutau să se arate și mai mult decât erau. Toți jucau teatru într-un fel sau într-altul, chiar față de ei înșiși. Căutau să se impuă prin înfățișare, prin ținută, prin tonul convorbirei.
Codreanu impunea fără să vrea, de multe ori în ciuda cadrului sau felului în care se prezenta. E singurul om căruia i-am recunoscut instinctiv, din adâncul sufletului, nu cu mintea, dreptul de a-mi comanda. Singurul om pe care l-am simțit făcut din altă plămadă decât a celorlalți oameni.
Și totuși era de o modestie de necrezut. Avea un simț înăscut al ierarhiei. Deși nu se intimida în fața nimănui, era deosebit de respectuos cu oamenii mai bătrâni sau cu cei care socotea că au adus servicii Tării: învățați, oameni politici pe cari îi prețuia, militari, diplomați. Era mai ales respectuos față de preoți.
N-avea nici un fel de complex de inferioritate față de străini. Pe numeroși gazetari străini cari veneau să-l vadă nu căuta să-i cucerească, ba chiar uneori îi primea în condiții pe care le socoteau nepotrivite legionarii cari îi însoțeau. Rezultatul era totuși că până și cei preveniți împotriva lui, cum au fost Gayda și Tharaud, erau impresionați de personalitatea lui.

(Grigore Manoilescu (colaborator) – Corneliu Zelea Codreanu, 20 de ani de la moarte -1958)