12 iunie 1990 – nașterea întru Veșnicie a celui intre sfinți părintele nostru

Părintele Benedict Ghiuş,

cuviosul mărturisitor

Ioan Ianolide: ”Figură luminoasă, suflet blând, om de perfect echilibru, deopotrivă duhovnic şi teolog, poate puţin naiv a fost arhimandritul Benedict, care a dat prestigiu monahismului românesc prin participarea sa la rezistenţa credinţei, mărturisită în temniţă şi martiriu.”

Părintele Benedict s-a născut la 21 octombrie 1904 la Domneşti, Vrancea, primind la botez numele de Vasile.

A făcut studii de teologie la Bucureşti şi doctoratul la Strasbourg, susţinând valoroasa şi spirituala lucrare „Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă”. A intrat în monahism la mănăstirea Noul Neamţ.

A fost membru al Mişcării Legionare, contrar afirmaţiilor duşmanilor ei şi ale unor creştini slabi de înger care văd în aceasta un mare „pericol” (a făcut parte alături de: arhim. Roman Braga, ierom. Adrian Făgeţeanu, ierom. Arsenie Papacioc, , poetul Ion Barbu, compozitorul Paul Constantinescu (evreu), arhitectul Constantin Joja, ierom. Petroniu Tănase, dr. Nicolae Nicolau, cu toţii membri şi ai Rugului Aprins).

Refugiat în 1940 în România, a fost asistent la facultatea de Teologie din Bucureşti şi profesor la Seminarul teologic din Neamţ, slujitor la Catedrala Patriarhală. A fost ales episcop de Hotin (1943), dar autorităţile nu l-au dorit. El însuşi a refuzat în trei rânduri sfinţirea ca episcop. După anii de închisoare a trăit retras şi discret la Mănăstirea Cernica.

A fost arestat în 1958 şi condamnat în lotul „Rugului Aprins” prin sentinţa nr. 125/1958 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 15 ani închisoare. Deţinut la Aiud şi Salcia, a fost eliberat în 1964. Va trăi apoi retras şi discret la mănăstirea Cernica, unde trece la cele veşnice în 12 iunie 1990. (cf. C. Ioniţoiu, „Martiri şi mărturisitori…”)

„Părintele acesta practica, de mai multă vreme, rugăciunea inimii… Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândească din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul liturghiei, iar în momentul în care părintele a luat Sfânta împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase.

Cu toate acestea, părintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat, şi se retrase timid în colţul său. ”.

„Aşa se ruga părintele care suferise la Aiud şi la Ostrov. A fost închis din 1959 până în 1964 pentru participarea la întâlnirile Rugului Aprins, unde se discuta despre Dumnezeu, se practica rugăciunea lui Iisus, se rezista împotriva curentului ateu care covârşea dintr-o dată ţara.

Mişcarea Rugului Aprins a fost un vulcan mistic în România între anii 1945 şi 1948, o reacţie a elitei intelectuale într-un moment de criză. Ţara era ocupată de trupe sovietice, nonvalorile îşi cereau dreptul în educaţie şi în cultura românească. Mişcarea a început din teama că ne pierdem ca oameni, ca entităţi spirituale, în lumea aceasta pe care Dumnezeu şi-a pus pecetea Fiinţei Sale. Ne-am trezit deodată în prezenţa comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votcă şi sudori comisăreşti, care umpluse ţara de afişe, carnavaluri, adunări, presă murdară, prostituţie politică, răsturnare de valori…

Mentorul acestui grup de tineri din toate facultăţile care frecventau Rugul Aprins a fost părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, care ne-a ajutat să transformăm teologia noastră nominalistă într-o rugăciune” (păr. Roman Braga, „Lumină Lină”, 1991)

„S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuşi prin exemplul vieţii sale jertfelnice”, spunea despre el pr. Sofian Boghiu, camarad de crez şi de suferinţă.

(Fabian Seiche – Martiri și mărturisitori români din sec.XX)