Mircea Vulcănescu, martirul şi filosoful – 113 ani de la naşterea sa

(n.3 martie 1904, București – +28 octombrie 1952, Aiud)

Citiți aici despre viața sa, pe scurt:  Mucenicul Mircea Vulcănescu (1905-1952)

 

Mircea Vulcănescu –  Autoportret

“[…] Nu sunt un om de partid. Am fost, personal, şi înţeleg să rămân ce-am fost: un naţionalist creştin, situat foarte la dreapta politică şi relativ la stânga socială. Sunt, cu alte cuvinte, mai curând demo-fil decât democrat şi am mai multă simpatie pentru persoana lăuntrică a omului decât respect pentru demnitatea lui. Consider proprietatea o obligaţie – ca un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l justifici, la fel cu talentul, prin rodul lui – mai curând decât un drept sacrosant care să îngăduie omului să-l ascundă în pământ.

De aceea, socotesc burghezia care-şi face din „respectul pentru persoane şi pentru proprietate“ un cult – nu ca pe un lucru bun în sine, ci ca pe un bun condiţionat de rodul ei – putând deveni uneori, când le preface fetişizat, în prejudecăţi opresive, o adevărată primejdie spirituală (ce e „filistinismul“ altceva decât burghezia în această ipostază a ei sinistră?).

Format într-o vreme care credea în libertăţi, dar care le-a călcat singură-n picioare, proclamând în primul ceas greu legea marţială (eram de 13 ani când înfiinţarea „stării de asediu“, m-a trezit din vis, lăsându-mă pentru întâia oară perplex în faţa minciunii pioase a doctrinei celor care mă crescuseră!) – am ajuns să privesc realist (cu Hobbes) temeiurile adevărate ale convieţuirii umane şi autoritar (cu Bonald, Maurras şi Joseph de Maistre) fundamentele aşezării de stat. Şi tot aşa, am ajuns să judec, cu un surâs, alături de Nietzsche, pretenţiile celor care proclamă idealuri pentru alţii şi jertfesc omul concret pentru ceea ce li se pare a fi „demn“ ori „drept“.

Kantianul dicton „fiat justitia, pereat mundus“ şi idealismul în genere mi-au apărut – cu cât am gândit mai mult asupra lor – patronii tuturor ipocriziilor. Şi, subconştientul ajutând, chiar şi al celor care se cred sinceri; ceea ce mi s-a părut tragic.

Am devenit, cu alte cuvinte, realist şi mi-am rezervat aşteptarea „cerului şi pământului nou“ de la prefacerea lăuntrică întru cele de dincolo, mulţumindu-mă să mă trudesc să faci aici „putinţel bine“ fără certitudinea de a izbuti.

Unii din prietenii tăi, pe care-i văd astăzi manifestând credinţe filo-democratice (nu vorbesc de Mircea Durma care a fost totdeauna democrat) îmi amintesc desigur, încă, încercările noastre de acum cinci şase ani de a întemeia împreună – Rene Râmniceanu, Dan Botta, Valentin Georgescu, Victor Papacostea, Ştefan Băbeanu şi alţii – o grupare orientată la dreapta, tradiţionalistă şi reacţionară care să nu fie nici teroristă, nici supusă străinilor. Crede-mă că plănuind-o nici nu m-am jucat şi nici n-am cedat unor sugestii oportuniste, aşa cum s-o fi uitat odată cu întoarcerea roţii lumii.

Nu sunt însă nici fanatic, nici exclusivist, şi poziţia mea spirituală creştinească m-a făcut să consider totdeauna politica drept o activitate de mâna a doua – fapt care m-a despărţit de spiritul partizan şi m-a făcut să prefer valoarea unui suflet omenesc etichetei cu care se prezintă.

Aşa am înţeles totalitarismul, ca Maurras, în sensul de „Tout ce qui est national est notre“, iar nu ca veleitate a părţii de a se substitui totului. Consider poziţia spiritului dialectică faţă de societate. Adică îl văd individualist şi protestatar în faţa oricărei opresiuni totalitare care confundă rânduiala de aici cu absolutul; dar îl văd aspirând totalitar la contopirea în unitatea ideală a conştiinţelor, la „unirea în cuget şi simţiri“ a comunităţii în faţa oricărei fragmentări partizane a societăţii democratice ori izolării în sine a personalităţii.

Asta e, după mine, tragedia spiritului în lume, de a fi pururi neadormit!

Sunt tradiţionalist, în sensul că mi-e drag şi mă simt la larg în felul de a fi al neamului meu pe care-l consider, într-un fel, un absolut şi faţă de care m-am socotit totdeauna mai puţin un pedagog în stare să-l înveţe decât un ucenic, în situaţia de a primi de la el regula ancestrală proprie de purtare; dacă nu fără greş, dar în orice caz, statisticeşte, cea mai fericită expresie a formulei de echilibru formată de veacuri de încercări reuşite în împreurările de viaţă proprii.

Socotesc, de aceea, pe ţăranul român, un tip de om tot atât de închegat ca aristocratul englez ori burghezul francez şi tot atât de vrednic de cinstire chiar – şi mai ales – atunci când nu ştie carte, şi am pentru el o admiraţie şi un respect pe care nu le am pentru burghezia românească, clasă ce mi se pare inexistentă ca „facies spiritual“ propriu, de când s-a rupt de pământ, şi care e cotropită din toate părţile şi, când te aştepţi mai puţin, de mahalaua în care stă principala ispită de ieşire din sine, de pierdere (metafizică), prin înstrăinare imitativă, a sufletului românesc, dar, în care zac, totuşi, tocmai de aceia, germenii cei mai dinamici de prefacere a societăţii româneşti.

Sunt imperialist în măsura în care cred că tot ce e viu manifestă veleitatea de a preface tot ce se întâlneşte în jur, în ceva la fel cu sine, de a arăta şi altora ce a primit de la Dumnezeu, şi cine renunţă la aceasta e sortit a muri. Dar nu sunt imperialist pentru asupriri, ci pentru biruinţă românească, triumfătoare pe dinlăuntru, care cucereşte fără a silui. Nu înseamnă oare, pe româneşte, „cuceritor“ tocmai: vrednic de admiraţie şi de iubire?

„Imperialismul“ meu are, deci, mai mult un caracter axiologic decât un caracter politic. El se aplică lumii valorilor altor neamuri, ci nu stăpânirii lor şi înseamnă pentru mine dreptul şi pretenţia de a judeca totdeauna pe străini cu criteriile noastre; iar nu a le împrumuta perspective pentru a ne măsura pe noi.

Sunt, în sfârşit, credincios, în sensul că cred în Dumnezeu. Ceea ce nu mă împiedică să-mi fac datoria, aş zice oarecum ritual, liturgic, aşa cum şi-o face şi ţăranul pe a lui, chiar independent de rezultate. Fiindcă cred că stăpânirea lumii e în mâna Lui Dumnezeu şi că, deci, El are de hotărât, în ultima instanţă, ce trebuie să se aleagă din roadele gândurilor şi muncii noastre.

De aceea toată truda mea e să-mi ţin sufletul deschis, spre a afla ce se aşteaptă de la purtarea mea (lucru foarte greu, crede-mă, de deosebit, între imboldurile inspiraţiilor proprii ori a celor drăceşti) ci nu să-mi fac voia mea. Şi tot de aceea, nu deznădăjduiesc chiar când văd că am trudit în zadar. Îmi zic ca a vrut El altfel, cu alte cuvinte că nu am fost „în real“ şi că el ştie mai bine ce trebuie.”

Mircea Vulcănescu

sursa: Rânduiala

Mircea Vulcãnescu, 113 ani de la nașterea sa.

n.3 martie 1904, Bucharest –  + 28 octombrie1952, Aiud