Ernest Bernea

TREPTELE BUCURIEI. Puterile dragostei

Dragoste şi transfigurare

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjue şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât
de plină şi nesocotită.
Un val de aer uşor şi cald, acoperă sufletul îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.
Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat, iradiind numai pace şi încântare. Sufletul  lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminelor.
Faţa lui e albă străvezie cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniştit şi stăpân.
Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieţii. Tot cuprinsul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.
Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sânt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici e sensul existenţei lor în preajma ta.
Cine s’a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s’adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
Omul adevărat iubeşte şi se roagă: buzele lui murmură în tredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace şi cade plin de sucul vieţii înfrumuseţate.
Să cântăm cel mai frumos şi mai înălţător cântec de dragoste şi urmele trudei, ale urâtului se vor şterge, să mergem până acolo unde se întâlneşte omul cu Dumnezeu, până în hotarul cerului care ne-a dăruit din stelele lui, să trăim în preajma isvorului vieţii şi creaţiei necontenite.
Şi pentru tine omule, frate de destin,

pentru tine cel de-aproape, care-ţi plângi suferinţa şi-ti cauţi ispăşirea, dragostea vine rodnică şi te învaţă cuceririle adevărate. Săracul, chinuitul, drumeţul neospătat, copilul bolnav, tot omul în lipsa materială sau sufletească are nevoe de dragoste; dragostea îl apropie, îl tămădue, îl hrăneşte, îl poartă pe mâini mângâietoare. Iisus săracul, chinuitul, drumeţul, El, om cu dureri şi lipsuri, a venit să fie asemenea nouă, a venit să topească suferinţa noastră prin dragostea lui divină.
Ce vede şi cât înţelege un om care nu iubeşte? Ce vede şi cât înţelege din făptură şi din natură, omul rece, meschin, lipsit de focul dragostei?
Cel ce iubeşte vede lumea înnoită, vede farmecul adânc al lucrurilor, vede totul în adânc schimbat şi în afară îmbrăcat, cu fir de lumină ţesut, ca o grădină minunată, ca un vis devenit aevea.
Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece fiinţă, în fiece plantă sau lucru; inima a dat totul, tot ce este se schimbă.
Sforţarea omului nu este numai în a se desprinde din lumea aceasta a durerii pentru a se arunca grăbit în aceea în care totul nu este decât floare şi cântec. Rostul omului este şi aici pe pământ, pe această lume a suferinţei, a trudei şi a ispăşirii, în această colină a lacrimilor, rostul omului este în a suferi şi a iubi totul până la coborârea luminii de aur ce face din nou lumea noastră, adică până la transfigurare.
Dragostea, dragostea plină şi nestăvilită este calea transfigurării, adică a naşterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat. Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, pluteşte în preajma omului ce urcă crestele aburite de respiraţia setei lui de absolut.
De ce nu înţeleg oamenii că dragostea stă la temelia vieţii noastre şi că un suflet cald, generos şi pur valorează mai mult decât toate bunurile aparente ale lumii acesteia?
În dragoste este multă poezie şi frumuseţe, dar ea trece dincolo de limitele acestea. Dragostea este o condiţie a existenţei înseşi. Dacă mergem până în formele ei cele mai înalte şi pure putem descoperi absolutul şi în acest fel prin ea putem participa la pulsaţiile întregului univers.
De ce nu înţeleg oamenii că numai dragostea îi poate elibera, că numai apropierea sinceră şi vibrantă faţă de tot ce există pozitiv în lume îi poate face stăpâni pe un destin, azi trist şi apăsător, mâine îmbucurat şi sublim, cale deschisă libertăţii şi responsabilităţii noastre de fiinţe spirituale?
Viaţa omului are un caracter de luptă, dar tocmai de aici se desprinde superioritatea şi satisfacţia lui. În faţa atâtor căi deschise, de ce să alegem pe acelea care şterg imaginea divină din noi şi ne sluţesc?
Dragostea creşte totul ca o putere misterioasă venită din altă lume. Ţăranul îşi iubeşte pământul fără de care munca lui nu ar rodi, meşteşugarul – uneltele fără de care nu ar măestri, bărbatul îşi iubeşte femeia şi femeia copiii fără de care lumea nu ar dăinui. Dar cu cât îi întrece pe aceştia acela care are dragoste de om, care se luptă pentru desăvârşirea tuturor, acela care iubeşte lumea în formele şi legile ei şi care merge pe căile adevărului şi frumuseţii?
Omul este bogat în raport cu puterea sa de înţelegere a condiţiei umane şi a legilor ce conduc lumea; este bogat în raport cu puterea sa de depăşire. Or, la aceste cuceriri, dragostea este cea dintâi cale folosită.
Dragostea dă omului putinţa unei experienţe prin care natura raportului dintre eu şi celălalt se schimbă fundamental. Cel ce iubeşte nu mai simte nevoia îngrădirii şi delimitării precise a fiinţei sale; dimpotrivă, el pierde sentimentul egoist, înlătură hotarele despărţitoare până la o identificare cu ceea ce e dincolo de el. Când cineva iubeşte pe altcineva, atunci întreaga sa fiinţă se dilată şi se apropie până la bucuria regăsirii.
Dragostea lărgeşte orizontul, intensifică viaţa şi alungă tot ceea ce nu este esenţial condiţiei umane. Pe calea dragostei omul devine puternic, pentru că a căpătat o divină însuşire.
Aceste judecăţi sânt valabile, nu numai în raportul nostru cu oamenii, ci şi în raportul cu lucrurile şi lumea înconjurătoare.”