Părintele Justin era magnific 

mărturia lui Victor Ioan Pica

L-am cunoscut la mina de plumb Baia Sprie. Un timp destul de îndelungat am dormit alături la mina Cavnic. Dar ne-am apropiat mult în lagărul de la Periprava.

Împreună cu părintele Ilinescu a săvârșit slujba de Înviere din anul 1953. La miezul nopții, când au prins a suna clopotele din Cavnic, am ieșit cu toții din cele două dormitoare pe sală, feriți de ochii milițienilor.

Părintele Iustin a fost magnific. A participat la slujbă cu toată dăruirea de care era capabil.

Era înalt, slab, cu o față pururea senină, precum sfinții lui Nicolae Grigorescu de la Agapia. Făcuse seminarul la mănăstirea Neamț. Părintele Justin nu era decât diacon.

Înainte de arestare, care a survenit prin 1948, fusese călugăr la schitul Durău, pe acolo pe unde Bistrița înainte de marele baraj de la Bicaz își dezvelea lumii cea mai frumoasă față a sa.

Provenea dintr-o familie de oameni sărmani. De timpuriu a rămas orfan de tată. Mama sa a muncit din greu pentru a-și crește cei doi copii, pe Iustin (cel mare) și o soră. Biata sa mamă își pusese toate speranțele în fiul cel mare. Când a plecat în călugărie aceasta i-a dat fiului „de zestre” unica văcuță pe care o aveau.

Odată un prieten l-a întrebat pe părintele dacă ieșit afară [din închisoare] se mai întoarce la Durău. „Șapte vieți dacă aș avea”, a răspuns părintele Iustin, „eu tot acolo le-aș petrece”. Era așa de îndrăgostit de mănăstire încât nu putea concepe un alt rost al omului pe pământ, decât să-și petreacă viața la mănăstire.

Am stat vreo șapte ani împreună și în tot acest timp a postit regulat miercurile și vinerile de peste săptămână. De multe ori l-am văzut dându-și porția de mâncare la alții, deși era slab și suferind.

Mi-a povestit cu odată, o fată care frecventa des schitul, i-a făcut declarații de dragoste.

Lucrul acesta a avut „darul” să-l tulbure. Era pe atunci tânăr, frumos și nu trăise mai înainte asemenea stări sufletești.

Dar într-o zi și-a luat inima în dinți: „Eu am sacrificat totul pentru această viață. Cum aș putea eu să-L trădez pe Dumnezeu și mai ales pe mama?”.

De aici am pornit o discuție în jurul romanului lui Anatole France, „Thais”. „Toți oamenii avem înclinația firească spre dragoste”, a precizat părintele. „Aici are dreptate și autorul francez, care se știe, era un ateu. A face însă din erotism promotorul credinței, cum a încercat France, e o mare eroare. Instinctul nu se poate substitui sentimentului religios. Dacă erotismul e o forță extraordinară în om și totuși nu poate fi extirpat, ci învins, e o dovadă de marea forță a credinței, care poate sălășlui în noi”.

Pentru părintele Iustin, Dumnezeu era cel mai firesc lucru cu putință. Nu avea nevoie de argumente. Simplul fapt că lumea e așa cum e, năștea ideea de Dumnezeu și supremul său argument de existență.

Părintele cultiva prietenia, mai ales cu oamenii umili și cu cei care aveau nevoie de ajutorul său, spre a-și consolida credința. Așa a fost prietenia sa cu Ion Toma (Tomiță) de la Făgăraș, din același sat cu Ionică Mogoș, Toderiță. Tomiță, deși țăran, avea un suflet sensibil și făcea poezii. Așa se explică prietenia acestuia cu Ion Caraion.

Îmi amintesc de un cuvânt nou introdus de Toma într-o poezie, despre luptătorii din munții Făgăraș: în loc de „stânci pleșuve” a zis „stânci pleșuge”, lucru ce i-a plăcut lui Caraion. Păcat, mai târziu afară, ieșit de la închisoarea Aiud, bolnav de melancolie, Tomiță s-a sinucis, după 13 ani de închisoare.

Despărțirea mea de părintele Iustin s-a produs în mai 1964, în gara Galați, într-un miez de noapte, unde poposisem împreună cu șlepul, de la colonia de muncă Periprava.

Țin minte ultimele sale cuvinte: „Să ai grijă, să nu te pierzi în tumultul de blăstămății și ticăloșii de afară”.

Și pentru că știa că eu cânt frumos, m-a avertizat: „Să nu cânți nici la radio, nici în vreun grup. Să nu te lași înregistrat, pentru că acești nemernici îți pot reproduce înregistrarea, duminica, chiar când în biserici se săvârșește Sfânta Liturghie. Ori duminica, mai ales dimineața, nu ne e permis decât contactul cu Dumnezeu. Deci rugăciunea”.

Mai târziu, după 1970, l-am căutat pe părintele la diferite mănăstiri. Știindu-l moldovean, am colindat mănăstirile din Moldova. Am trecut pe la Văratec, pe la Neamț și în sfârșit la mănăstirea Bistrița, am aflat că trecuse pe acolo. Mi s-a spus că a fost mutat la Secu, dar nu l-am găsit nici acolo. Când am fost la mănăstirea Bistrița, l-am căutat în Piatra Neamț pe Niki Crețulescu, prietenul meu de la Aiud și Periprava, cu care am compus peste 30 de cântece, eu textul, iar el melodia. Nu l-am găsit. Trecuse prin Pitești și era suferind de inimă. Și el fusese prieten bun cu părintele Iustin. De atunci, de la Galați, nu mai știu nimic de Niki. Gândul meu refuză să facă reacții și să tragă concluzii.

De circa două luni, am aflat din revista „Puncte Cardinale” că părintele Iustin trăiește. M-am bucurat mult, mai ales că a și colaborat și la această revistă.

Dacă părintele Iustin trăiește, are acum aproape 80 de ani, dar nu știu la ce mănăstire se află.

Brașov, 26.06.2000

(Victor Ioan Pica – Portete de eroi și sfinți, Editura Semne, 2003, pp. 28-30)

sursa online: fericiticeiprigoniti.net